Cassation admissibility: requirement to articulate specific grounds of illegality versus mere repetition of factual arguments in extraordinary appeals.

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 17.01.2022, sub nr. x/2022, reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat obligarea pârâtului la plata contragaranţiei în cuantum de 861.726,72 RON, asumată de Fondul Român de Contragarantare S.A. pentru garanţia acordată de reclamantă în favoarea A. S.A., în baza Confirmării de garantare nr. CGPl6472 CTG/28.09.2012, precum şi a Notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGPJ6472/07.09.2012, pentru Beneficiarul B. S.R.L., sumă la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data de 23.07.2021 (data refuzului la plată) şi până la data plăţii efective a sumei, datorate. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1494 din 22.06.2022 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti – secţia a VI a Civilă a fost admisă cererea reclamantului Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN şi a fost obligată pârâtul la plata contragaranţiei în cuantum de 861.726,72 RON şi a dobânzii penalizatoare aferente acestui debit, calculată conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, de la data de 23.07.2021 şi până la achitarea integrală a debitului. A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 13.975,37 RON către reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal Fondul Român de Contragarantare S.A., iar Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN a declarat apel incident.

Prin decizia nr. 191 din 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă au fost respinse ca nefondate ambele apeluri.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal Fondul Român de Contragarantare S.A. şi recurs incident Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN.

Motivele de recurs invocate de Fondul Român de Contragarantare S.A. sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, autorul căii de atac susţine că decizia instanţei de apel nu este motivată. În acest sens, arată că decizia recurată nu conţine motivele pentru care se înlătură criticile acestuia prin care a susţinut că argumentele reţinute de Tribunalul Bucureşti sunt străine de speţa în cauză. În continuare, face trimitere la argumentele instanţei de fond şi arată că acestea vizează o altă situaţie juridică decât cea avută în vedere pentru respingerea contragaranţiei. Totodată, recurentul reia din criticile susţinute în faţa instanţei de apel cu privire la acest aspect şi redă din considerentele sentinţei instanţei de fond, concluzionând că instanţa de control judiciar nu a analizat susţinerile acestuia cu privire la aceste critici.

De asemenea, recurentul susţine că nici în privinţa celorlalte critici ale soluţiei instanţei de fond, Curtea de apel nu motivează, ci se pronunţă laconic. În acest context, autorul recursului redă din considerentele deciziei recurate şi conchide că, instanţa de apel nu doar că nu a realizat controlul judiciar asupra soluţiei primei instanţe, dar a lăsat cauza nemotivată şi nu a examinat problemele de drept care au fost deduse spre analiză. În opinia recurentei, motivarea instanţei de apel este sumară şi confuză în raport de soluţia primei instanţe întrucât argumentele reţinute de tribunal pentru admiterea acţiunii nu vizează situaţia de fapt şi de drept care face obiectul dosarului.

Sub un alt aspect, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea greşită a următoarelor dispoziţii legale: art. 1 alin. (1) şi art. 1444 din Legea nr. 31/1990, art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1480 şi art. 2018 C. civ., art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital pentru riscul operaţional ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare, raportat la prevederile art. 1.1 pct. 3, art. 5.1, art. 6.1, art. 6.4 alin. (2) şi alin. (4) şi art. 12.8 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

În continuare, recurentul face precizări cu privire la greşita aplicare a normelor de drept material referitor la existenţa riscului operaţional în cauză, risc preluat de către intimat potrivit art. 6.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012. Sub acest aspect, se arată că raporturile dintre părţi sunt specifice mandatului, fiind guvernate de regulile aplicabile acestuia. Potrivit recurentului, din interpretarea art. 1480 şi art. 2018 C. civ., coroborat cu art. 12.8 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, rezultă că mandatarului i se cere diligenţa unui bun proprietar. Or, arată recurentul, în calitate de mandatar, nu a respectat aceste obligaţii de bună-credinţă şi diligenţă maximă pe care trebuia să o manifeste un profesionist în domeniul garantării proiectelor întreprinderilor mici şi mijlocii. Se mai susţine că recurentul-reclamant nu a sesizat la data acordării contragaranţiei neregulile cu privire la garanţiile reale constituite la data încheierii creditului, respectiv că echipamentele aduse în garanţie nu sunt proprietatea beneficiarului contragaranţiei - B. S.R.L., ci proprietar este o terţă societate, C. S.R.L., astfel încât nu se poate considera că recurentul-reclamant a fost un mandatar diligent. Verificarea cu diligenţă a garanţiilor reale ar fi permis să se constate că garanţiile constituite pentru garantarea creditului sunt practic inexistente, conchide recurentul.

Referitor la existenta riscului operaţional, recurentul arată că potrivit art. 6.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, Fondul Român de Contragarantare S.A. nu preia riscul operaţional al Garantului, risc care potrivit art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 reprezintă un risc de pierdere definit în special prin raportare la fraudă. Totodată, arată că omisiunea respectării de către recurentul-reclamant a obligaţiei instituite de pct. 12 din Anexa C.1 la Convenţia nr. 1/2012, precum şi a art. 6.1 din aceeaşi convenţie, reprezintă clauze convenite de părţi în care Fondul Român de Contragarantare este îndreptăţit să nu dea curs cererii de executare formulate de intimat. Recurentul mai susţine că în cauză, riscul operaţional a fost demonstrat prin raportare la situaţia existentă în cazul contractului de gaj asupra echipamentelor deţinute de C. S.R.L. cu care s-a garantat finanţarea obţinută de B. S.R.L. întrucât, în speţă, nu s-a relevat existenţa unui interes economic pentru ca societatea C. S.R.L. să procedeze în acest fel.

În ceea ce priveşte contractul de gaj, recurentul reia din argumentele expuse prin cererea de apel şi arată că în speţă, contractul de gaj asupra echipamentelor deţinute de C. S.R.L. este anulabil, aspect pe care nici instanţa de apel, nici recurentul-reclamant, nu l-au analizat. Recurentul expune consideraţii teoretice cu privire la capacitatea de folosinţă a persoanei juridice, făcând trimitere la doctrina relevantă în materie şi la probatoriul administrat în cauză, prin raportare la situaţia de fapt reţinută în prezentul dosar.

O ultimă critică vizează acordarea dobânzii, recurentul-pârât arătând că dobânda, fie şi penalizatoare, reprezintă un accesoriu al principalului, reprezentat de valoarea contragaranţiei, şi urmează soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale. Consecinţa aplicării acestui principiu constă în faptul că nu există obligaţia de plată a accesoriului - dobânda penalizatoare întrucât, în opinia sa, nu există obligaţia de plată a principalului -contragaranţia.

Recurentul-pârât a indicat în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a formulat recurs incident şi întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului principal, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin cererea de recurs incident, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte şi casarea deciziei recurate doar în ceea ce priveşte respingerea apelului incident şi în rejudecare, admiterea apelului incident astfel cum a fost formulat. Recurentul-reclamant susţine că prin cererea de chemare în judecată nu a învestit instanţa să se pronunţe asupra criteriului referitor la starea de dificultate a beneficiarului, considerentele referitoare la acest aspect neavând legătură cu obiectul cauzei. În opinia recurentului-reclamant, decizia instanţei de apel nu are suport legal sub acest aspect, întrucât solicitarea acestuia cu privire la înlăturarea considerentelor străine este întemeiată.

Recurentul-reclamant a indicat în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a menţionat că lasă la aprecierea instanţei soluţionarea recursului incident.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul principal formulat de Fondul Român de Contragarantare S.A.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancţiunea nulităţii pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului-pârât prin care arată că decizia instanţei de apel este nemotivată, nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât autorul căii de atac nu argumentează de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentului privind nemotivarea deciziei recurate prin raportare la reţinerile Tribunalului Bucureşti, care ar fi străine de speţa în cauză, făcându-se trimitere la considerentele instanţei de fond, nu sunt veritabile critici de nelegalitate, deoarece recurentul nu argumentează în concret în ce constă lipsa motivării deciziei atacate, sub acest aspect, ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de curtea de apel.

Totodată, instanţa supremă reţine că nici susţinerile recurentului-pârât, prin care expune în mod general că motivarea instanţei de apel este sumară şi confuză în raport de soluţia primei instanţe, arătând că argumentele reţinute de tribunal pentru admiterea acţiunii nu vizează situaţia de fapt şi de drept care face obiectul dosarului, nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs. Înalta Curte reţine că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia instanţei de apel, astfel că nu pot fi primite susţinerile formulate de recurentul-pârât cu privire la sentinţa pronunţată de către prima instanţă.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că acestea nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece sunt aceleaşi critici exprimate în cererea de apel, fără să fie dezvoltate motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Astfel, instanţa supremă constată că susţinerile prin care se critică greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 1 alin. (1) şi art. 1444 din Legea nr. 31/1990, art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1480 şi art. 2018 C. civ., art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006, art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009, raportat la prevederile art. 1.1 pct. 3, art. 5.1, art. 6.1, art. 6.4 alin. (2) şi alin. (4) şi art. 12.8 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, reprezintă o reluare a criticilor din apel, dispoziţiile legale fiind invocate în mod formal.

Se constată că recurentul-pârât nu invocă greşita interpretare sau aplicare a respectivelor articole de către instanţa de apel, ci urmăreşte stabilirea unei situaţii concrete de fapt. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, autorul căii de atac tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţă, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel în raport de Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Însă, recurentul-pârât nu poate critica soluţia instanţei de fond cu privire la interpretarea Convenţiei de contragarantare, întrucât un atare aspect ţine de interpretarea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât, în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune şi critici ce vizează hotărârea primei instanţe, care au făcut obiectul analizei instanţei de apel, respectiv critici referitoare la riscul operaţional, la obligaţia de diligenţă a mandatarului, la momentul verificării îndeplinirii mandatului acordat intimatului, la etapele distincte prevăzute de convenţia nr. 1/2010 referitoare la acordarea garanţiei şi contragaranţiei, plata garanţiei şi executarea contragaranţiei. Or, susţinerile recurentului-pârât, prezentate de aceasta drept motive de recurs, nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că recurentul-pârât nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi nu a arătat în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reţine, în ceea ce priveşte dobânda legală, recurentul-pârât nu a expus nicio critică de nelegalitate, acesta susţinând că dobânda legală nu este datorată, întrucât nu există obligaţia de plată a principalului, respectiv a contragaranţiei.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurentul-pârât.

Faţă de cele de mai sus, instanţa supremă reţine că recurentul-pârât nu şi-a respectat obligaţia impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancţiunea nulităţii căii de atac formulate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, precum şi dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 din 10 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Totodată, instanţa supremă constată că în raport de prevederile art. 491, coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A.-IFN este rămas fără efect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului principal.

Anulează recursul principal declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 din 10 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A.-IFN împotriva deciziei civile nr. 191 din 10 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2023.