Unpaid asset transfer debt: Recourse dismissed as action was time-barred under domestic 3-year limitation period.

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 26.11.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.R.L. şi C. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 403.518,72 RON, reprezentând echivalent în bani al majorării patrimoniului pârâtelor ca efect al dobândirii şi exploatării unor bunuri pentru care nu au plătit preţul convenit contractual, respectiv prin contractul de transfer active modificat prin actul adiţional nr. x/31.01.2011 şi actul adiţional nr. x/21.01.2011 şi contractul de vânzare-cumpărare din 10.03.2011, având în vedere că restituirea în natură nu este posibilă; de asemenea solicită obligarea pârâtelor la plata sumei de 404.812,19 RON cu titlu de dobândă legală penalizatoare, de la data de 28.12.2011, până la 25.11.2021 şi în continuare, până la stingerea obligaţiilor, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1165, 1345, 1535, 1639 C. civ., art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2013.

Pârâtele au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţiile de netimbrare, lipsă a calităţii de reprezentant, prescripţie extinctivă şi inadmisibilitate. Pe fondul cererii, s-a susţinut netemeinicia acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 1270/06.06.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepţia de prescripţie extinctivă, fiind respinsă cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A.- în insolvenţă, prin administrator special D. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 184/2023 din 09 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de A.

Împotriva acestei decizii, A. – în insolvenţă, prin administrator special D. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecare.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată nu conţine motivele pe care se întemeiază, conţine motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei. În acest sens, recurenta arată că în motivarea deciziei sale, deşi instanţa de apel reţine mecanismul contractual prin care creanţa A. asupra C. S.A. în sumă de 403.519,72 RON, ar fi fost preluată de E., respectiv B. S.R.L. s-ar fi obligat la efectuarea acestei plăţi, curtea de apel a reţinut că debitorul acestei sume de bani faţă de A. era B. S.R.L., dar şi E. Elveţia. Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a analizat conţinutul contractului de vânzare-cumpărare părţi sociale din 10.03.2011 şi nici al contractului de investiţii din 11.02.2008, sens în care motivarea deciziei nu aparţine judecătorului, arată recurenta. Totodată, autoarea recursului susţine că instanţa de apel, deşi reţine relaţia dintre E. şi A., argumentaţia prezentată este nemotivată.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 119/25.02.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014, precum şi a deciziilor autorităţilor intanţelor elveţiene cu privire la procedura de faliment a societăţii Eolica Dobrogea. În acest sens, recurenta arată că suma de 403.518,72 Euro reprezintă tranşa 3 de plată din Contractul semnat între E. şi B. S.R.L. În opinia recurentei, A. nu putea interveni în relaţia contractuală dintre E. şi B., iar acest mecanism contractual arată că B. era debitoarea E. şi nu a A. De asemenea, mai arată recurenta, acest mecanism contractual a fost reţinut şi prin decizia civilă nr. 119/25.02.2016, prin care s-a constatat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare părţi sociale din 10.03.2011, încheieat între E. şi B. S.R.L., F. a preluat creanţa societăţii A. faţă de C. în cuantum de 403.518,72 RON, iar B. s-a obligat să achite această creanţă. Astfel, susţine recurenta, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 119 din 25.02.2016, stabilind că suma de 403.518,72 RON era datorată direct de B. S.R.L. către A., şi nu de către E..

O altă critică vizează încălcarea normelor de drept procesual şi material.

În acest sens, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea principiilor reglementate de art. 14 şi 15 C. proc. civ.. Potrivit autoarei căii de atac, instanţa de apel s-a substituit lichidatorului şi instanţelor elveţiene, procedând la reanalizarea declaraţiei de creanţă depusă în procedura de faliment din Elveţia a E., a inventarului patrimoniului acestei societăţi şi a actelor de procedură efectuate în cauză, fără a pune în discuţie aceste aspecte, cu încălcarea principiilor oralităţii si contradictorialităţii. Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii procedurale şi a extins analiza pe fond a existenţei creanţei, deşi avea obligaţia să se pronunţe strict pe excepţia prescripţiei. Totodată, recurenta arată că instanţa de apel a concluzionat că aceasta nu a realizat niciun alt demers împotriva E., fără a pune în discuţia părţilor acest aspect.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile legii elveţiane. În opinia recurentei, legea elveţiană este legea ce guvernează contractul de investiţii din 11.02.2008, contractul de vânzare-cumpărare părţi sociale din 10.03.2011 şi scrisoarea de angajare a răspunderii solidare din 11.02.2008, astfel încât au fost încălcate normele de drept material cu privire la termenul de prescripţie care potrivit legii elveţiene este de 10 ani, şi nu de 3 ani cum a reţinut instanţa de apel. Or, susţine recurenta, instanţa de apel, cu încălcarea normelor de drept aplicabile procedurilor de faliment, a nesocotit faptul că împotriva E. a fost deschisă procedura de faliment la 19.01.2019, dată începând cu care orice acţiune în pretenţii împotriva acesteia putea fi valorificată doar în procedura de faliment. Aşadar, data de 19.01.2019 este în interiorul termenului de prescripţie indicat de instanţa de judecată, respectiv 25.01.2016-25.01.2019, prin urmare acţiunea este formulată în termen, arată recurenta-reclamantă.

În final, recurenta-reclamantă critică încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1348 din C. civ. referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză. În acest sens, recurenta arată că instanţa în mod nelegal a reţinut că, în aprecierea prescripţiei dreptului la acţiune, la data de 25.01.2016 aceasta avea deschisă calea de atac împotriva debitoarei E., conform deciziei nr. 119/25.01.2016 a Curţii de Apel Bucureşti. Căile de atac împotriva E. s-au închis prin emiterea certificatului de pierdere din 09.02.2021 de către secţia pentru proceduri de faliment G., respctiv lichidarea şi radierea societăţii, arată recurenta. Or, doar începând cu data de 09.02.2021 s-a deschis calea unei noi acţiuni societaţii recurente împotriva B. S.R.L. şi C. S.A., conchide autoarea căii de atac.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte au formulat note scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta-pârâtă a invocat, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi oralităţii, prevăzute de art. 14 şi art. 15 C. proc. civ., susţinând în esenţă că instanţa de apel s-a substituit lichidatorului şi instanţelor elveţiene, procedând la reanalizarea declaraţiei de creanţă depusă în procedura de faliment din Elveţia a E., a inventarului patrimoniului acestei societăţi şi a actelor de procedură efectuate în cauză şi a extins analiza pe fond a existenţei creanţei, deşi avea obligaţia să se pronunţe strict pe excepţia prescripţiei. Totodată, se critică faptul că instanţa de apel a concluzionat că recurenta nu a realizat niciun alt demers împotriva E., fără a pune în discuţia părţilor acest aspect.

Aceste critici nu vor fi însuşite de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie.

Conform art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Totodată, potrivit art. 15 C. proc. civ., procesele de dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei de judecată să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.

În acest context, se constată că în şedinţa publică de la data de 09 februarie 2023 la care au avut loc dezbaterile, conform părţii introductive a deciziei recurate nr. 184/09.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rezultă fără echivoc că toate părţile şi-au exprimat poziţia procesuală, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de celelalte parţi şi s-au respectat drepturile şi garanţiile procesuale ale părţilor.

În concret, reprezentantul intimatelor-pârâte B. S.R.L. şi C. S.A., a arătat că deşi A. susţine că până în 2016 nu putea să cunoască date financiar contabile ale societăţii E., aceasta nu arată şi încercările sale de a obţine informaţii sub acest aspect, această pasivitate fiind invocată şi prin întâmpinare. Aşadar, se constată că A. putea formula apărări sub acest aspect, având în vedere prezenţa prin apărător în cadrul dezbaterilor.

De altfel, nici criticile referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii, în ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora instanţa de apel a extins analiza pe fond a existenţei creanţei, deşi avea obligaţia să se pronunţe strict pe excepţia prescripţiei, sunt neîntemeiate.

Instanţa supremă constată că A., prin apelul formulat împotriva sentinţei instanţei de fond, a expus situaţia de fapt cu privire la existenţa creanţei prin raportare la istoricul litigios dintre părţi şi momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, iar intimatele-pârâte, prin întâmpinarea formulată în cadrul apelului, au formulat apărări sub acest aspect. Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că instanţa de apel, prin considerentele deciziei recurate, în virtutea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 477 C. proc. civ., a răspuns criticilor formulate prin cererea de apel, precum şi apărărilor arătate prin întâmpinare, a analizat probele, pe baza cărora a stabilit situaţia de fapt şi a stabilit valoarea probelor în contextul întregii probaţiuni administrate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului şi în conformitate cu prevederile art. 14 şi art. 15 C. proc. civ., judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii.

În raport de aceste dispoziţii legale şi de considerentele care au fundamentat decizia atacată, Înalta Curte constată că toate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce priveşte criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează momentul de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu vor fi însuşite de Înalta Curte, deoarece instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 2528 alin. (1) şi (2) C. civ., în conformitate cu care: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri."

Aplicând prevederile art. 2517 şi art. 2528 C. civ. la situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data la care recurenta-reclamantă a cunoscut paguba şi pe persoana responsabilă de aceasta, reţinându-se că "sărăcirea reclamantei" se cunoştea încă de la data de 28.12.2011, dată la care chiar reclamanta arată în cererea introductivă că a intervenit scadenţa creanţei de 403.518,72 RON, iar în ceea ce priveşte data la care recurenta-reclamantă ar fi putut cunoaşte, cel mai târziu, persoanele responsabile de pagubă, instanţa de apel a avut în vedere data pronunţării deciziei civile nr. 119/25.01.2016, prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 3883/24.06.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014. Se reţine că obiectul dosarului nr. x/2014 a fost reprezentat de cererea recurentei-reclamante prin care a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata aceleiaşi sume în cuantum de 403.518,72 RON.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel făcând o riguroasă aplicare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi stabilind situaţia de fapt coroborat cu probele administrate în cauză, a reţinut în mod legal că în cauză recurenta avea cunoştinţă de faptul că debitoarea sumei de 403.518,72 RON este B. S.R.L încă de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare părţi sociale, respectiv 10.03.2011 sau cel mai târziu la data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2014, respectiv 25.01.2016, momente temporale în raport de care cererea de chemare în judecată, introdusă la data de 26.11.2021, apare ca fiind prescrisă.

Astfel cum s-a stabilit în doctrină şi jurisprudenţă, prescripţia extinctivă se întemeiază pe culpa titularului unui drept subiectiv care neglijează exerciţiul acestuia înăuntrul termenului legal, având caracter de sancţiune, sens în care Înalta Curte reţine că în mod legal a constatat Curtea de apel că deşi recurenta-reclamantă se referă la acte de procedură obţinute în cadrul procedurii de faliment al societăţii E., nu a probat că în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, calculat începând cu data de 25.01.2016, ar fi adresat vreo solicitare societăţii E. cu privire la debitul în cuantum de 403.518,72 RON ce ar fi trebuit să fie achitat de către B. S.R.L.

Aşadar, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce priveşte criticile prin care recurenta susţine că prezentului litigiu îi este aplicabilă legea elveţiană, în sensul că termenul de prescripţie urmează a fi calculat potrivit legii străine, precum şi criticile prin care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1348 C. civ., cu privire la caracterul subsidiar al cererii privind îmbogăţirea fără justă cauză, Înalta Curte le va înlătura, acestea fiind invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs, nefăcând obiectul susţinerilor din cadrul cererii de apel, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la criticile recurentei prin care se susţine că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 119/2016 pronunţată la 25.01.2016 de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, instanţa supremă reţine că acestea sunt neîntemeiate.

Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata aceleiaşi sumei de bani, respectiv 403.518,72 RON, iar prin sentinţa civilă nr. 3883/24.06.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 119/25.01.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a reţinut că potrivit contractului de vânzare cumpărare părţi sociale din data de 10.03.2011, încheiat între E. şi B. S.R.L., F. a preluat creanţa societăţii Eolica Dobrogea S.R.L faţă de intimata-pârâtă C. în cuantum de 403.518,72 RON, iar intimata B. s-a obligat să achite această creanţă.

În egală măsură, se constată că în prezenta cauză, instanţele de fond au soluţionat cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al societăţii A., chiar dacă s-a reţinut că în dosarul nr. x/2014 instanţele au statuat că potrivit contractului de vânzare cumpărare părţi sociale din data de 10.03.2011, F. a preluat creanţa societăţii Eolica Dobrogea S.R.L faţă de intimata-pârâtă C., iar societatea B. s-a obligat să achite această creanţă.

Într-o altă exprimare, Înalta Curte reţine că în mod corect prin decizia recurată instanţa de apel a analizat prescripţia în raport de considerentele hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2014, reţinând că recurenta-reclamantă ar fi putut cunoaşte persoanele responsabile de pagubă, cel mai târziu la data pronunţării deciziei din apel în dosarul nr. x/2014, respectiv la data de 25.01.2016 şi a constatat prescris dreptul material la acţiune al societăţii recurente.

Aşadar, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate.

Referitor la susţinerile prin care se arată că decizia recurată nu conţine motivele pe care se întemeiază, conţine motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât autoarea căii de atac nu argumentează de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de curtea de apel.

Totodată, cu privire la susţinerile recurentei prin care arată că instanţa de apel nu motivează raporturile contractuale dintre E. şi A., instanţa supremă reţine că autoarea căii de atac nu argumentează concret în ce constă lipsa motivării sub acest aspect, sens în care nici aceste critici nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin administrator special D. împotriva deciziei nr. 184/2023 din 9 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Referitor la cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta H. S.R.L. în sprijinul recurentei, instanţa supremă reţine următoarele:

Având în vedere că cererea de intervenţie este o cerere incidentală grefată pe cererea principală, fiind astfel o simplă apărare, iar după admiterea în principiu a acesteia, instanţa de judecată o admite sau o respinge în funcţie de soluţia dată asupra cererii principale, în temeiul art. 61 alin. (3) şi art. 67 C. proc. civ., faţă de soluţia pronunţată în prezenta cauză, respectiv respingerea recursului ca nefondat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de H. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin administrator special D. împotriva deciziei nr. 184/2023 din 9 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta H. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2023.