Steel furnace casing invoices upheld: appeal dismissed, €66,205.24 due.

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – secţia a II-a Civilă la 11 septembrie 2020, reclamanta A. S.A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 66.205,24 euro (echivalentul a 319.771,31 RON) ce reprezintă contravaloarea parţială a facturii nr. x din 9 noiembrie 2018 scadente şi neachitate de aceasta, conform obligaţiilor pe care le-a specificat în comenzile înregistrate sub nr. x – 18 ENOF din 5 iulie 2018 şi nr. 5431 – 18 ENOF din 11 septembrie 2018, la care se va adăuga dobânda legală de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin încheierea din 7 aprilie 2021, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române invocată de pârâta B. S.R.L., iar prin sentinţa nr. 75 din 30 iunie 2022 a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata sumei de 66.205,24 Euro reclamantei; a obligat pârâta la plata dobânzii legale, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata sumei de 11.802 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reclamantei (taxă timbru, onorariu avocat, onorariu expert).

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva încheierii din data de 7 aprilie 2021 şi a sentinţei nr. 75 din data de 30 iunie 2022, a formulat apel pârâta B. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 466 şi urm. C. proc. civ., solicitând în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., admiterea apelului, schimbarea în tot a încheierii şi sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române de a soluţiona prezenta cauză, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 77 din 21 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă a respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 7 aprilie 2021 şi a sentinţei civile nr. 75 din 30 iunie 2022 pronunţate de Tribunalul Gorj – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. ca nefondat; a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 5000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

E. Considerentele deciziei pronunţate de Curtea de Apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Referitor la încheierea din 07 aprilie 2021, critica apelantului a fost aceea a greşitei aplicări a dispoziţiilor Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, considerând acesta că incidente în cauză ar fi prevederile art. 4 ori art. 7 alin. (1) lit. a) din acest regulament.

Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a stabilit că raporturile contractuale dintre părţi, materializate prin comenzi urmate de executare, sunt precum cele decurgând dintr-un contract de prestări de servicii, iar competenţa în acest caz se determină prin raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.

Competenţa de soluţionare a prezentei cauze aparţine instanţei locului prestării serviciilor contractate, respectiv instanţei române, fiind nefondată susţinerea apelantei în sensul incidenţei regulii generale de competenţă reglementate prin art. 4 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 sau aceleia a art. 7 alin. (1) lit. a), între părţi nefiind încheiat un contract de vânzare-cumpărare de mărfuri, iar instanţa de fond procedând în mod judicios la stabilirea competenţei sale în temeiul reglementării europene incidente în cauză şi cu respectarea dispoziţiilor art. 1071 şi art. 1072 C. proc. civ.

Asupra fondului cauzei, apelanta pârâtă a invocat, pe de o parte, că suma pretinsă nu este exigibilă, iar pe de altă parte, că şi-a îndeplinit deja obligaţia de plată a acesteia, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 1469, 1475 şi 1478 C. civ., dar şi cele ale art. 17 C. civ., considerând apelanta că ea a fost în eroare când a efectuat plata în contul din Polonia indicat de intimata reclamantă.

Curtea consideră contradictorii susţinerile apelantei în sensul că, deşi menţionează faptul că suma pretinsă nu ar fi exigibilă, aceasta nu doar că nu a invocat refuzul la plată al facturii fiscale nr. x/09.11.2018, ci a şi menţionat că ar fi efectuat plata acesteia în contul indicat de către intimata reclamantă, iar în aceste circumstanţe exigibilitatea sumei pretinse este de necontestat.

Apreciază că instanţa de fond a realizat o corectă stabilire a situaţiei de fapt deduse judecăţii, astfel cum aceasta s-a conturat din probatoriul administrat, şi a concluzionat corect asupra faptului că, deşi a pretins efectuarea plăţii, în contul în care apelanta pârâtă susţine că a efectuat viramentul sumei de bani pretinse şi la momentul la care acesta susţine că a făcut plata, nu a fost înregistrată nici o plată.

Cum apelanta pârâtă nu a făcut dovada susţinerilor sale referitoare la efectuarea unei plăţi efective, în cauză nu pot fi incidente dispoziţiile art. 1469 C. civ. reglementând stingerea prin plată a unei obligaţii, dar nici cele ale art. 1475 C. civ., nefiind vorba în cauză de a se stabili cui a fost făcută plata, din moment ce aceasta, efectiv, nu a fost realizată.

Nici art. 1478 C. civ. instituind condiţiile plăţii către un creditor aparent nu este aplicabil în condiţiile lipsei dovezii efectivităţii operaţiunii de virare a sumei datorate în contul despre care apelanta susţine că i-a fost indicat de către intimată.

Aparenţa în drept nefiind prezumată, probele administrate în cauză – înscrisurile şi, mai ales, expertiza tehnică nu dovedesc faptul că apelanta s-ar fi aflat într-o astfel de eroare la momentul la care ar fi efectuat pretinsa plată a creanţei ce formează obiectul prezentei cereri.

F. Calea de atac împotriva deciziei Curţii de Apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs B. S.R.L., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii – art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În cauză nu s-a respectat voinţa părţilor cu privire la stabilirea competenţei de soluţionare a litigiului. Din actul subsecvent contractului-cadru încheiat de părţi, în cadrul "Condiţiilor generale de livrare" reiese că pentru orice litigiu care ar putea să apară în interpretarea contractului, forul Milano are jurisdicţie exclusivă.

Instanţa nu a coroborat aceste dispoziţii cu Regulamentul UE nr. 1215/2022 şi art. 1071 C. proc. civ., soluţia corectă şi legală fiind respingerea cererii ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române. Locul prestării serviciilor nu este în România, ci în Italia sau Algeria.

Pe de altă parte, nu ne aflăm în prezenţa unui contract de prestări servicii, ci a unui contract de vânzare-cumpărare.

Această critică are o dublă valenţă, atât sub aspectul competenţei după cum este prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 3, cât şi sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul încheiat între părţi este un contract de vânzare-cumpărare, fiind îndeplinite toate condiţiile cu privire la transferul proprietăţii, predarea bunurilor, plata preţului. Locul unde au fost predate bunurile se află în Italia unde a fost stabilită o competenţă convenţională sau în Algeria, locul unde trebuie predate bunurile efectiv.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei – art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contractul încheiat între părţi este un contract de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare, potrivit dispoziţiilor art. 1658 C. civ.. De esenţa acestui contract a fost transferul de proprietate ce a operat între părţi şi, nicidecum, prestarea unor servicii aşa cum în mod greşit s-a reţinut.

Creanţa nu este certă şi exigibilă. Recurenta a achitat integral contravaloarea facturii, însă aşa cum s-a reţinut în raportul de expertiză A. S.A. a fost victima unei activităţi de spoofing.

Efectuarea plăţii în contul indicat la banca din Polonia nu este un aspect contestat, intimata a contestat doar că nu au ajuns banii în contul său deschis în România, deşi a solicitat expres ca plata să fie făcută în banca din Varşovia.

Recurenta a efectuat o plată corectă asumată şi însuşită de către A. S.A., care deşi a primit dovada plăţii, nu a specificat că ar fi o problemă cu privire la contul menţionat în factură.

De asemenea, recurenta s-a aflat într-o eroare invincibilă după cum este prevăzut de art. 17 C. civ., eroare creată chiar de corespondenţa purtată cu intimata, cea care a comunicat prin e-mail detaliile plăţii cu contul IBAN din Varşovia, unde au fost viraţi banii.

Probele indică faptul că s-a purtat conversaţia, cu partea adversă de pe aceeaşi adresă de mail şi, mai mult, raportul de expertiză indică faptul că societatea A. S.A. a fost victimă a spoofingului.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material – art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa nu a aplicat corect dispoziţiile art. 1478 C. civ. considerând că nu sunt întrunite condiţiile de a face o plată unui creditor aparent.

Factura emisă de intimată era trimisă de pe adresa oficială a acesteia, conţinea semnătura, ştampila societăţii şi nu a fost indicat niciodată în cadrul contractului un cont expres unde să se facă plata, iar singura posibilitate de a lua un cont bancar era din cadrul facturilor transmise prin mail.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

G. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat şi acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Recurenta susţine că litigiul nu este de competenţa instanţelor române, iar cererea de chemare în judecată trebuia respinsă ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.

Critica este nefondată.

Astfel, prin Comanda nr. 5411 – 18 ENOF, recurenta-pârâtă a solicitat intimatei reclamante să execute "carcasă cuptor de oţel" cu specificaţiile tehnice din comandă şi la preţul oferit; comanda a fost executată.

Faţă de menţiunile din Comanda nr. 5411 – 18 ENOF, de la rubrica "Livrare", locul de executare a obligaţiei contractuale este locul unde se fabrică produsele ce fac obiectul comenzii, respectiv în Tg. Jiu, motiv pentru care potrivit Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, instanţa competentă în soluţionarea litigiului este instanţa română.

Susţinerea recurentei privind faptul că părţile au ales ca instanţa de soluţionare a litigiului instanţa din Milano este nefondată.

Astfel, rubrica din Condiţiile Generale de livrare, în limba italiană, în care se menţionează că pentru orice litigiu, forul din Milano are jurisdicţie exclusivă nu este cuprinsă în Condiţiile generale de furnizare (CARP) scrise în limba aleasă de părţi, limba engleză, iar respectivele Condiţii Generale de care se prevalează recurenta nu au fost însuşite de intimată.

Aşa fiind, în mod corect a fost respinsă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române de a soluţiona cauza şi s-a constatat competent Tribunalul Gorj în soluţionarea cauzei.

În motivarea recursului, recurenta susţine, pe de o parte, faptul că locul prestării serviciilor nu este în România, ci în Italia sau Algeria, iar pe de altă parte că nu ne aflăm în prezenţa unui contract de prestări servicii, ci a unui contract de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că Tribunalul Gorj are competenţa de soluţionare a prezentului litigiu întrucât competenţa aparţine instanţei locului prestării serviciilor contractate, iar stabilirea competenţei s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 şi ale art. 1071 şi art. 1072 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor contractuale, intimata-reclamantă, în calitate de producător al utilajelor comandate avea obligaţia fabricării acestor echipamente şi ulterior a livrării lor.

Aşa fiind, contractul încheiat este un contract de prestări servicii, astfel cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Decizia recurată cuprinde în cadrul considerentelor obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, astfel că hotărârea răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea hotărârii recurate se înfăţişează într-o asemenea manieră încât corespunde imperativelor logicii, iar motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. Aşadar, hotărârea este motivată.

Înalta Curte reţine faptul că în memoriul de recurs nu se arată care sunt motivele contradictorii din considerentele hotărârii recurate. Susţinerile din memoriul de recurs reiau criticile din motivarea apelului. Astfel, pe de o parte, recurenta susţine că suma pretinsă nu este exigibilă, iar pe de altă parte, menţionează că a efectuat plata acesteia în contul indicat de intimata-reclamantă, aceste susţineri fiind în mod evident contradictorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1469 C. civ.: (1) "Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bună voie.

(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei".

Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţia contractuală asumată, iar recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit propria obligaţie corelativă de a achita în întregime produsele achiziţionate de la intimată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1478 alin. (1) "Plata făcută cu bună credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor".

În cauză nu sunt incidente aceste prevederi legale, având în vedere faptul că recurenta avea posibilitatea verificării motivului şi veridicitatea schimbării contului indicat în factura emisă de intimată cu un alt cont deschis la o bancă diferită, din altă ţară.

Pe de altă parte, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile, câtă vreme nu există dovada că operaţiunea de virare a sumei datorate în contul despre care susţine recurenta că a fost indicat de intimată a fost efectiv realizată, aspect reţinut în Ordonanţa de clasare nr. 139/P/2020 din 29 martie 2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, unde se menţionează că în respectivul cont nu s-a identificat nici o plată în cuantum de 66.205,23 Euro.

În ceea ce priveşte eroarea invincibilă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 17 alin. (2) C. civ.: "... când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu".

Recurenta susţine că s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă, creată chiar de corespondenţa purtată cu intimata.

Această critică este nefondată. Potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (3) C. civ., "Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă", iar Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că înscrisurile şi expertiza tehnică efectuată în cauză nu dovedesc faptul că recurenta s-ar fi aflat în eroare la momentul la care ar fi efectuat pretinsa plată a creanţei ce formează obiectul litigiului.

Victima unui atac cibernetic a fost intimata, astfel cum recunoaşte însăşi recurenta.

Instanţa de apel nu a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 1478 C. civ., astfel că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 77/2023 din 21 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 8 februarie 2024.