Suspension of collective dismissal litigation pending CJEU ruling on employee consultation obligations under Directive 98/59/CE

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – secţia conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, Complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, la 11.05.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.) a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa:

1. să constate nelegalitatea şi netemeinicia măsurii concedierii sale prin decizia nr. 321/25.03.2021 emisă de pârâtă;

2. să dispună anularea deciziei;

3. să oblige pârâta la reintegrarea efectivă pe funcţia şi postul ocupate la momentul concedierii;

4. să oblige pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, despăgubiri calculate de la data concedierii până la data reintegrării efective;

5. să oblige pârâta la plata diurnelor cuvenite şi neachitate, iar, în subsidiar, prestaţia suplimentară în bani prevăzută de art. 25 Codul muncii, cuvenită pentru clauza de mobilitate inclusă în contractul individual de muncă şi acordat doar unora din colegii săi sub acronimul "spor C.I.T." (cash în tranzit, bani în mişcare), neachitat în perioada aprilie 2018 – aprilie 2021.

6. să oblige pârâta la plata orelor suplimentare lucrate peste programul normal de lucru şi necompensate corespunzător cu timp liber, a sporului pentru ore lucrate în zilele de sărbători legale, cuvenite în baza contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, neachitate între aprilie 2017 – aprilie 2020.

7. cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 65 alin. (2), (79), (80), (24)7-252 şi 268 din Codul muncii (Legea nr. 53/2003), art. 211 din Legea 62/2011.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere nr. 321/25.03.2021, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 243 din 20 aprilie 2022, Tribunalului Teleorman – secţia conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, Complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.).

A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 17.409 RON reprezentând drepturi salariale restante (ore suplimentare lucrate peste programul normal de lucru şi ore lucrate în zilele de sărbătoare legală) în perioada aprilie 2017 – aprilie 2020.

A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin încheierea din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei privind pe apelantul-reclamant A. şi pe apelanta-pârâtă B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a sesizării în vederea pronunţării unei decizii preliminare cu privire la interpretarea art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 1 lit. b) şi art. 6 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, formulată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020.

Împotriva acestei încheieri, pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi trimiterea dosarului instanţei de apel în vederea continuării judecăţii.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă a făcut o descriere a petitelor cererii de chemare în judecată şi a obiectului apelurilor formulate în cauză, a întrebărilor preliminare cu care a fost sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare C.J.U.E.), precum şi situaţia de fapt ce a condus la acesta sesizare.

În susţinerea demersului său procesual, recurenta-pârâtă a afirmat că soluţia suspendării cauzei este rezultatul încălcării normelor de procedură reglementate de art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., precum şi că încheierea de suspendare cuprinde motive străine de natura cauzei.

Detaliind, titulara căii de atac, după evocarea dispoziţiilor legale pretins încălcate, a învederat că principala condiţie pentru a se putea dispune suspendarea este aceea a existenţei unei similitudini între cauza în care s-a dispus sesizarea C.J.U.E. şi cauza ce face obiectul judecăţii.

În continuare, a arătat că, instanţa, pentru a concluziona în sensul existenţei similitudinii, în mod eronat a reţinut că cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020 ar avea ca obiect contestaţia împotriva deciziei de concediere faţă de un alt angajat al acesteia în cadrul aceleiaşi proceduri de concediere colectivă, în care s-a emis decizia atacată de reclamant, respectiv faptul că sesizarea adresată C.J.U.E. s-ar întemeia pe aceleaşi aspecte ca şi cele invocate de către reclamant prin motivele de apel.

A punctat că reclamantul a fost concediat în cadrul unei alte proceduri de concediere colectivă, în decursul anului 2021, în care existau reprezentanţi ai salariaţilor şi care au fost consultaţi în conformitate cu dispoziţiile legale, şi nu în decursul anului 2020, când a avut loc procedura de concediere în legătură cu care s-a dispus sesizarea C.J.U.E., în dosarul nr. x/2020.

Contrar contextului factual ce a determinat trimiterea preliminară, a afirmat că este evident că în cadrul procedurii de concediere colectivă din 2021, ce face obiectul prezentului dosar, procedura de informare a reprezentanţilor salariaţilor a fost urmată; în acest sens, a relatat demersurile efectuate în cursul anului 2021 în vederea aducerii la cunoştinţa autorităţilor competente, respectiv a reprezentanţilor salariaţilor a deciziei de desfiinţare a unui număr de posturi.

De asemenea, a învederat că reclamantul, prin motivele de apel, nu a susţinut lipsa parcurgerii procedurii de informare a reprezentanţilor salariaţilor, ci doar că aceasta ar fi fost parcursă în mod formal.

În fine, a susţinut că răspunsul C.J.U.E la întrebările preliminare nu ar avea aptitudinea să lămurească sau să influenţeze soluţia ce urmează a se pronunţa în prezentul dosar, de vreme ce procedura concedierii colective ce face obiectul cauzei pendinte a fost caracterizată de parcurgerea procedurii consultării reprezentanţilor salariaţilor.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 414 C. proc. civ., raportate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din acelaşi cod.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant la 4 septembrie 2023, fără ca acesta să uzeze de dreptul procesual de a formula întâmpinare.

Prin rezoluţia din 24 octombrie 2023 s-a fixat termen în şedinţă publică la 21 noiembrie 2023, cu citarea părţilor.

Examinând legalitatea încheierii recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin cererea de apel înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul A. a solicitat o nouă judecată asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept ce au făcut obiectul judecăţii în prima instanţă, susţinând, între altele, că decizia contestată, emisă în procedura concedierii colective, încalcă dispoziţiile art. 69-73 Codul muncii şi ale Directivei 98/59/CE a Cosiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective pârâta, cu referire la dreptul la informare şi consultare a angajaţilor, afirmând, totodată, că această etapă a fost parcursă în mod formal.

Prin încheierea din 26 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea de către C.J.U.E. a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2020

În considerarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., respectiv că încheierea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei întrucât în mod greşit s-a reţinut existenţa unei similitudini între cauza pendinte şi cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti, în care s-a dispus sesizarea înregistrată pe rolul C.J.U.E. sub nr. C-496/22, dezlegarea cererii de chemare în judecată nedepinzând de răspunsul pe care instanţa europeană îl va da întrebărilor preliminare cu care a fost sesizată.

Analizând legalitatea soluţiei din perspectiva criticilor recurentei-pârâte, Curtea constată că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

În acest sens, se are în vedere că potrivit 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instanţa poate suspenda judecată când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.

Înalta Curte notează că instanţa europeană poate fi sesizată în procedura deciziei preliminare în ipoteza în care, într-o cauză dedusă judecăţii în faţa unei instanţe naţionale, se ridică o nouă chestiune de interpretare care prezintă interes general pentru aplicarea unitară a dreptului european ori în ipoteza în care practica judiciară nu are o poziţie unanimă în soluţionarea unei situaţii juridice noi.

Similaritatea cu o cauză pendinte pe rolul C.J.U.E. este reprezentată de incidenţa, în cauza în care se dispune suspendarea, a aceleiaşi dispoziţii de drept a Uniunii cu privire la interpretarea căreia a fost sesizată deja Curtea prin procedura întrebării preliminare, instanţa europeană putând, prin chiar considerentele hotărârii pe care o va pronunţa, nu doar prin dispozitiv, să dea dezlegări în ce priveşte interpretarea dreptului Uniunii.

Urmare a acestor consideraţii teoretice, se reţine că, atunci când instanţa naţională apreciază că speţa cu care a fost învestită este asemănătoare cu cea în care s-a dispus sesizarea C.J.U.E. prin raportare la chestiunea de drept asupra căreia instanţa europeană se va pronunţa, are posibilitatea de a dispune suspendarea judecăţii până la data pronunţării deciziei preliminarii.

Procedând la verificarea cererii de suspendare formulată de reclamantul A. prin raportare la cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei şi la întrebările preliminare cu care C.J.U.E. a fost sesizată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020, se constată că este îndeplinită condiţia similitudinii prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, pentru ca hotătârea pronunţată ca urmare a sesizării adresate instanţei europene să influenţeze soluţia ce va fi pronunţată în cauză, este necesar ca acţiunea să cuprindă aspecte de nelegalitate similare şi nu identice celor care fac obiectul întrebărilor adresate C.J.U.E.

În cauza C-496/22 instanţa europeană este chemată să se pronunţe cu privire la următoarele întrebări preliminare:

(1) Articolul 1 alin. (1) primul paragraf lit. b) şi art. 6 din Directiva 98/59/CE privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, citite în lumina considerentelor (2) şi (6) din preambulul aceleiaşi directive, se opun unei legislaţii naţionale care permite unui angajator să nu consulte lucrătorii vizaţi de o procedură colectivă de concediere pentru că aceştia nu au desemnaţi reprezentanţi şi nici obligaţia legală de a o face?

(2) Articolul 1 alin. (1) primul paragraf lit. b) şi art. 6 din Directiva 98/59/CE privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, citite în lumina considerentelor (2) şi (6) din preambulul aceleiaşi directive, se interpretează în sensul în care, în ipoteza descrisă mai sus, angajatorul are obligaţia informării şi consultării tuturor salariaţilor vizaţi de procedura concedierii colective?

Aşadar, trimiterea preliminară adresată C.J.U.E. în cauza înregistrată sub nr. C-496/22 vizează interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 din Directiva 98/59/Cea Consiliului din 20 iulie 1998, care se referă tot la problematica concedierii colective, în sensul dacă există sau nu obligaţia angajatorului de informare şi consultare a tuturor salariaţilor vizaţi de procedura concedierii colective.

Având în vedere obiectul întrebărilor preliminare şi particularităţile cauzei pendinte – nerespectarea de către angajator a procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 69-73 Codul muncii, mai exact a etapei notificării intenţiei de concediere colectivă – Înalta Curte apreciază că prezentul litigiu este similar cu cel în care au fost formulate întrebările preliminare adresate C.J.U.E., o eventuală decizie a instanţei europene în cauza C-496/22 fiind necesară pentru soluţionarea cauzei pendinte, întrucât are aptitudinea de a lămuri chestiunea litigioasă dedusă judecăţii.

Al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurenta-pârâtă se referă la prezentarea, în încheierea recurată, a unor motive străine de natura pricinii, respectiv a împrejurării că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020 ar avea ca obiect contestaţia împotriva deciziei de concediere dispusă de aceasta faţă de un alt angajat în cadrul aceleiaşi proceduri de concediere colectivă, în care s-a emis decizia atacată de reclamant, respectiv că sesizarea adresată C.J.U.E. s-ar întemeia pe aceleaşi aspecte ca şi cele invocate de reclamant, prin motivele de apel.

Înalta Curte arată că se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanţa a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată va cuprinde: "b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, deci şi a încheierilor, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Aşadar, o hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explică sistematic şi logic raţionamentul instanţei care a pronunţat soluţia, aceasta cuprinde aprecieri de circumstanţă care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluţionat procesul.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorilor instanţelor devolutive sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În cauza dedusă judecăţii, se constată că instanţa de apel, la pronunţarea soluţiei de suspendare a judecării prezentei cauze, a indicat raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia de temporizare a judecăţii, Curtea reţinând că există o similitudine între cauza pendinte şi dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti.

În acest sens, a învederat că cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2020 are ca obiect contestaţia împotriva deciziei de concediere dispuse faţă de un alt angajat al pârâtei în cadrul aceleiaşi proceduri de concediere colectivă, în care s-a emis decizia de concediere atacată de reclamantul A., precum şi faptul că, astfel cum rezultă din încheierea din 22.06.2022 pronunţată în acel dosar, trimiterea preliminară adresată instanţei europene privind interpretarea art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 1 lit. b) şi art. 6 din Directiva 98/59/CE a Consiliul din 20 iulie 1998 se referă tot la problematica consultării salariaţilor în procedura concedierii colective în cazul în care aceştia nu au avut desemnaţi reprezentanţi.

Reţinând că sesizarea adresată C.J.U.E. se întemeiază pe aceleaşi aspecte ca şi cele invocate de către reclamant prin motivele de apel, a concluzionat că răspunsul instanţei europene are aptitudinea de a lămuri şi chestiunea litigioasă din cauza pendinte.

Prin urmare, nu se poate aprecia că reprezintă motive străine de natura pricinii considerentele instanţei de apel care, fundamentându-se pe problematica consultării salariaţilor în procedura concedierii colective invocate în ambele dosare, exprimă concluziile proprii asupra aspectelor deduse judecăţii.

Se observă, că în realitate, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat încheierea recurată, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Din această perspectivă, se constată că recurenta este nemulţumită de faptul că instanţa de apel a avut în vedere o altă stare de fapt decât cea expusă de ea, respectiv că, în litigiul de faţă, contrar stării de fapt din litigiul cu care s-a apreciat că ar exista similitudine, a fost urmată procedura procedura prealabilă a concilierii cu reprezentanţii angajaţilor, astfel că premisele celor două litigii sunt diferite.

Înalta Curte constată însă că reclamantul-apelant, în calitatea sa de salariat-contestator a invocat nelegalitatea deciziei de conducere şi din perspectiva nerespectării procedurii prealabile a consultării reprezentanţilor salariaţilor, astfel că acest aspect nu constituie o stare de fapt necontestată de părţi ci, dimpotrivă, o împrejurare care urmează a fi lămurită de instanţa de apel la momentul la care va fi chemată să pronunţe decizia asupra apelului formulat.

Pe de altă parte, aspectul invocat de recurentă conform căruia ar fi existat proceduri distincte de concediere, una în anul 2020, în care s-a dispus disponibilizarea reclamantului din dosarul nr. x/2020, iar cealaltă în anul 2021, în care s-a dispus disponibilizarea reclamantului din prezenta cauză, iar nu o singură procedură de concediere aşa cum a reţinut instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că acest considerent al instanţei, chiar de ar fi eronat, nu afectează legalitatea încheierii de suspendare de vreme ce întrebarea adresată CJUE priveşte lămurirea unei alte împrejurari, astfel că această eventuală eroare de percepere a faptelor este indiferentă în economia litigiului.

Reamintind recurentei-pârâte că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţele devolutive nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că nu poate proceda la reevaluarea situaţiei de fapt avută în vedere de instanţele devolutive pentru a stabili că nu este incidentă norma de drept a cărei interpretare s-a solicitat în trimiterea preliminară.

Faţă de considerentele expuse, se impune a se reţine că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată, aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii de către instanţa de apel.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 26 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 26 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.