Inadmissibility of cassation appeal in consumer protection loan adaptation case under Law No. 77/2016

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa – secţia civilă, la 26.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., continuatoarea în drepturi a D. S.A., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:

1. Echilibrarea Contractului de credit nr. x/15.08.2007 încheiat cu fosta D. S.A., actualmente C. S.A., prin plafonarea cursului de schimb valutar LEU/CHF, în care se realizează restituirea creditului, la o valoarea echivalentă cu cea cursului istoric la care să se adauge un procent de 10 sau maxim 20%.

2. Obligarea pârâtei la modificarea contractului şi aplicarea cursului de schimb valutar stabilit la primul capăt de cerere, de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data încetării contractului.

3. Obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus reprezentând diferenţa dintre contravaloarea ratelor achitate la cursul de schimb aplicat efectiv de pârâtă şi ratele care vor fi stabilite la cursul de schimb statuat urmare a reechilibrării contractului de credit, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data modificării contractului.

4. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969-970 din C. civ., art. 4 alin. (11) lit. a) şi art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării, a lipsei de interes şi a lipsei de obiect, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 5686 din 20 mai 2022, Judecătoria Constanţa – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa – secţia a II-a Civilă, în raport de valoarea obiectului cererii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – secţia a II-a Civilă, la 02.08.2022.

Prin sentinţa civilă nr. 1294 din 15 noiembrie 2022, Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A dispus adaptarea pentru viitor a Contractului de credit nr. x/15.08.2007, în sensul că toate sumele datorate de reclamanţi în temeiul acestui contract, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, se vor calcula la o valoare CHF egală cu jumătate din diferenţa dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi valoarea CHF de la momentul încheierii contractului, respectiv 15.08.2007, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul încheierii contractului de credit.

A dispus restituirea sumelor achitate în plus reprezentând diferenţa dintre contravaloarea ratelor achitate începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (26.10.2021) ce vor fi recalculate ca urmare a adaptării contractului de credit conform celor dispuse mai sus.

A obligat pârâta la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, către reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 98/2023 din 7 iunie 2023, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., ca nefondat.

A obligat apelanta-pârâtă C. S.A. să plătească intimatului B. cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii, pârâtă C. S.A. a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând, admiterea apelului cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată. Totodată, a solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului litigios, recurenta a învederat că decizia recurată este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 969, art. 970 din C. civ. din 1864, respectiv la art. 4 alin. (11) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Sub un prim aspect, a susţinut că, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, admiţând cererea de adaptare a Contractului de credit au făcut o greşită aplicare a prevederilor legale referitoare la impreviziune.

În acest sens, a precizat că, în raport de considerentele deciziei nr. 623/2016, pronunţate de Curtea Constituţională a României, aplicarea instituţiei dării în plată prevăzută de art. 3 din Legea nr. 77/2016 la contractele de credit încheiate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, era condiţionată de existenţa impreviziunii astfel cum era reglementată la data încheierii Contractului de credit.

Cum Contractul de credit în discuţie este încheiat anterior intrării în vigoare a noului C. civ., a considerat că existenţa impreviziunii trebuia verificată în raport de dispoziţiile C. civ. din 1864, întrucât condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (11) lit. a), alin. (13) şi alin. (3) din Legea nr. 77/2016 (astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 52/2020) nu pot retroactiva, nefiind aplicabile Contractului.

Autoarea recursului a susţinut că, de vreme ce reclamanţii, prin cererea introductivă, au înţeles să invoce instituţia impreviziunii şi mecanismul de aplicare al acestei instituţii, prevăzut de Legea nr. 77/2016, nu erau îndeplinite condiţiile impreviziunii, raportat la conţinutul art. 970 din C. civ. din 1864, ce reglementează principiul executării cu bună-credinţă a obligaţiilor şi principiul echităţii.

În continuare, după enumerarea condiţiilor necesare invocării stării de impreviziune, a învederat că reclamanţii ar fi trebuit să dovedească faptul că nu au avut nicio posibilitate să prevadă dezechilibrul prestaţiilor la momentul semnării contractului şi nici nu şi-au asumat, expres sau tacit, o astfel de fluctuaţie valorică. În concret, a menţionat că reclamanţii trebuiau să faca dovada faptului că nu ar fi contractat dacă ar fi prevăzut aceasta situaţie înaintea încheierii contractului.

Într-o altă ordine de idei, a învederat faptul că, prin încheierea contractului într-o monedă străină, riscul valutar afectează ambele părţi, acestea asumându-şi riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutaţi să valoreze mai puţin la momentul restituirii decât la momentul acordării.

În raport de aspectele reţinute în doctrină şi practica judiciară, la care a făcut trimitere, a punctat că impreviziunea era acceptată în contextul C. civ. din 1864 numai în situaţii cu totul excepţionale, în care prestaţia unei părţi suferea o devalorizare de cel puţin câteva sute de procente, corelativă cu un câştig cu totul excepţional al celeilalte părţi, care lipsea contractul de orice utilitate socială avută în vedere de părţi la momentul încheierii acestuia.

Or, în cauză, reclamanţii (i) şi-au asumat riscul variaţiilor monedei CHF care (ii) nu a condus la un câştig al băncii corelativ cu pierderea reclamanţilor, (iii) fiind nerezonalbilă şi excesivă modalitatea de adaptare dispusă de instanţa de fond.

Cu privire la asumarea riscului contractual şi raportul dintre riscurile asumate şi incidenţa impreviziunii, a făcut trimitere la cele statuate de Curtea Constituţională a României în decizia nr. 623/2016, paragrafele 96 şi 97.

În condiţiile în care devalorizarea monedei naţionale s-a făcut treptat, într-o perioadă lungă de timp, în care s-au înregistrat şi perioade de valorizare, a considerat că nu se poate susţine că această creştere a valorii CHF reprezintă un eveniment imposibil de prevăzut.

Sub aspectul "împărţirii" riscului valutar între părţile contractante prin plafonarea cursului de schimb LEU/CHF la cursul de la data semnării contractului, la care să se adauge un procent de 10%-20%, a învederat că, în măsura în care obiectul cererii ar putea fi asimilat dării în plată şi i-ar fi aplicabile mecanismele stabilite de Curtea Constituţională pentru această instituţie, adaptarea contractului de credit trebuie realizată doar pentru viitor, prin raportare la pragul valoric prevăzut de art. 4 alin. (11) lit. a) din Legea nr. 77/2016 cu consecinţa împărţirii echitabile a riscului valutar prin raportare la valorile cursului care depăşesc plafonul de 52,6%.

În lumina dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a precizat că, de vreme ce reclamanţii nu au invocat imposibilitatea efectivă de plată a obligaţiilor asumate, în cazul adaptării contractului trebuie respectat principiul bunei-credinţe, în scopul restabilirii echilibrului contractual, fără a altera manifestarea de voinţă a părţilor de la momentul perfectării contractului.

În raport de criteriul legal prevăzut în art. 4 alin. (11) din Legea nr. 77/2016, recurenta a menţionat că, pentru realizarea echilibrului contractual şi împărţirea echitabilă a riscului valutar, instanţa de fond şi cea de apel trebuiau să se raporteze la valorile cursului care depăşesc acest plafon (curs iniţial + 52,6%), urmând ca doar o eventuală depăşire să fie suportată în cote egale (50%/50%) de către cele două părţi contractante. În concret, a punctat că plăţile viitoare ce ar urma a fi efectuate de împrumutaţi ar trebui stabilite la un curs de schimb care să fie calculat la o valoare care să includă cursul iniţial CHF majorat cu 52,6% la care se adaugă 50% din creşterea peste acest plafon.

A concluzionat în sensul că o altă de soluţie ar fi vădit nelegală (ignorând criteriul legal, fiind dată o interpretare injustă teoriei impreviziunii, cu nerespectarea principiului împărţirii echitabile a riscului supra-adăugat, a bunei-credinţe şi a ocrotirii dreptului de proprietate privată) întrucât, astfel cum a statuat Curtea Constituţională în decizia nr. 731/2019 şi, ulterior a legiferat legiuitorul, o creştere cu 52,6% se situează în sfera riscului inerent, iar o stabilire a cursului de plată a creditului sub acest plafon legal nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, astfel încât reprezintă o încălcare a exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, stabilit prin decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, intimaţii-reclamanti au invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând anularea acestuia, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, intimaţii au apreciat că motivele invocate de recurentă nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate şi nu pot fi încadrate în motivele de casare prev. de art. 488 C. proc. civ., în ralitate, criticile formulate fiind o reluare a motivelor de apel.

Pe fond, reluând starea de fapt şi istoricul litigiului dintre părţi, intimaţii au susţinut legalitatea hotărârii atacate, făcând trimitere la considerentele deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale precum şi la plafonul de 52,6%, de creştere a variaţiei cursului de schimb de la data încheierii contractului, instituit de art. 4 alin. (1)1 lit. a) din Legea nr. 77/2016, apreciind că instanţele se bucură de puterea de apreciere cu privire la aspectul dacă dezechilibrul contractual produs a a fost unul semnificativ care impune aplicarea tratamentului oferit de teoria impreviziunii contractuale, sens în care a făcut trimitere şi la considerentele şi argumentele cuprinse în deciziile nr. 431/2021 şi nr. 62/2017 ale Curţii Constituţionale.

Recurenta nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluţia din 23 octombrie 2023 s-a fixat termen de judecată la 21 noiembrie 2023 pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând memoriul de recurs şi având în vedere dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va examina cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) din acelaşi cod, excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de instanţă, din oficiu:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi acesta presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât acele căi de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ. la art. 457.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar în conformitate cu art. 27 din acelaşi cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speţă, reclamanţii au învestit Judecătoria Constanţa, la 26 octombrie 2021, cu o cerere prin care au solicitat adaptarea (echilibrarea) Contractului de credit nr. x/15.08.2007 prin plafonarea cursului de schimb valutar CHF/LEU şi restituirea sumelor achitate în plus în temeiul impreviziunii, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 969-970 din C. civ. din 1864 şi art. 4 din Legea nr. 77/2016.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, prin Convenţia de credit încheiată cu D. S.A. a fost împrumutată suma de 128.000 CHF pe o perioadă de 26 de ani pentru reabilitarea imobilului în care aceştia locuiau. Acest credit a fost garantat cu ipoteca de rang I asupra imobilului situat în localitatea Constanţa, str. x, cu număr cadastral x, intabulat în Cartea funciară nr. x a A.N.C.P.I. Constanţa.

Prin Notificarea prealabilă procedurii de dare în plată, nr. 114/23.07.2021, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 11 teza I, raportat la art. 3 teza a II-a, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, comunicată de împrumutaţi creditoarei, aceştia s-au poziţionat în ipoteza normei de la art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit căruia "Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor." şi, în vederea echilibrării contractului şi continuării acestuia, ca deziderat primordial al Legii dării în plată, au solicitat eliminarea riscului valutar şi stabilirea unui curs mediu pentru plata ratelor creditului de 2,36 RON per CHF calculat la un procent de 20% augumentat la valoarea cursului de schimb valutar de la data încheierii contractului.

Cu privire la încadrarea în cazul de impreviziune statuat prin Legea nr. 77/2016, reclamanţii au învederat faptul că este mai mult decât evident că se încadrează în ipoteza normei statuate la art. 4 alin. (11) lit. a), conform căreia "Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit;", arătând, totodată, că instanţei de judecată nu îi mai rămane decât să constate intervenirea situaţiei de impreviziune şi să dispună echilibrarea contractului şi adaptarea lui la realităţile socio-economice actuale.

În acest context, constatând că reclamanţii, prin cererea introductivă, au înţeles să invoce instituţia impreviziunii şi mecanismul de aplicare al acestei instituţii, prevăzut de Legea nr. 77/2016, Înalta Curte reţine că nu este aplicabil dreptul comun privind aplicarea teoriei impreviziunii în raporturi juridice civile obişnuite, ci protecţia dreptului subiectiv invocat realizându-se în condiţiile unui act normativ cu caracter special, edictat în domeniul protecţiei consumatorilor, respectiv a Legii nr. 77/2016.

Aşadar, litigiul dedus judecăţii este un litigiu în materia protecţiei dreptului consumatorului întrucât, deşi se invocă teoria impreviziunii, a cărei aplicabilitate era recunoscută şi raporturilor juridice născute sub imperiul C. civ. din 1864, reclamanţii nu solicită verificarea îndeplinirii condiţiilor generale ale acesteia ci aplicarea prezumţiei absolute de impreviziune prevăzută de Legea nr. 77/2016, la art. 4 alin. (11) şi alin. (13).

Aşa fiind, Înalta Curte constată că acţiunea ce face obiectul litigiului pendinte a fost introdusă de reclamanţi în considerarea calităţii lor de consumatori şi a prezumţiei absolute de impreviziune consacrate de un act normativ special edictat în acest domeniu, în urma transmiterii notificării prealabile nr. 114/23.07.2021 pe care au promovat-o invocând prevederile Legii nr. 77/2016, constituind o continuare a demersurilor în justiţie având ca scop reechilibrarea contractului de credit.

Ca atare, indiferent de temeiul de drept invocat de reclamanţi (art. 969-970 din C. civ. din 1864 prin raportare la art. 4 alin. (11) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 77/2016), în cauză trebuie să se ţină cont de faptul că aspectele deduse judecăţii au survenit în contextul unui raport juridic reglementat de legislaţia privind protecţia consumatorului, cum, de altfel, a statuat cu caracter definitiv curtea de apel în considerentele expuse la pagina 16 a deciziei recurate.

Având în vedere aceste considerente, instanţa supremă reţine că recursul are ca obiect decizia civilă nr. 98/2023 din 7 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi într-un litigiu în materia protecţiei consumatorilor.

Întrucât procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, respectiv, la 26 octombrie 2021, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.".

Totodată, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările şi completările ulterioare, "Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 01 ianuarie 2019.".

Aşadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecăţii, 26 octombrie 2021, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc şi cele pronunţate în materia protecţiei consumatorilor.

Având în vedere că, în cauză, recursul are ca obiect decizia civilă nr. 98/2023 din 7 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi în apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1294 din 15 noiembrie 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă, într-o cerere în materia protecţiei consumatorilor, decizia atacată este una definitivă de la pronunţare, în accepţiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., raportat la alin. (2) al aceluiaşi articol, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, chiar dacă aceasta prevedea o atare menţiune.

Conform principiului legalităţii căilor de atac consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.".

Prin urmare, menţionarea, în dispozitivul deciziei recurate, a dreptului părţii de a formula recurs în termen de 30 de zile de la comunicare nu poate avea ca efect recunoaşterea căii de atac a recursului în alte cazuri decât cele prevăzute de lege, instanţa având obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ prevăzute de lege.

Faţă de considerentele expuse mai sus, întrucât în litigiile declanşate în materia drepturilor consumatorilor, legea de procedură nu mai permite exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 98/2023 din 7 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

În ce priveşte cererea intimaţilor-reclamanţi de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la fila x al dosarului de recurs atestă efectuarea de către intimatul-reclamant B. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.000 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca inadmisibil, a recursului declarat de recurentă, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C. S.A. la plata către intimatul-reclamant B. a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, astfel cum rezultă din chitanţa Nr. 31 din 12 septembrie 2023.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 98/2023 din 7 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, ca inadmisibil.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. la plata către intimatul-reclamant B. a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.