Restitution claim for 24,448 RON rejected as time-barred; prescription ran from final acceptance, not Court of Accounts findings, so appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea depusă la poşta română la 02.06.2020 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ – sectia Civilă la 20.07.2020, sub nr. x/2020, reclamatul A. S.R.L., în contradictoriu cu pârât B. S.R.L., a solicitat obligarea acestuia la:

1. restituirea sumei de 24.448 RON reprezentând sume încasate în baza contractului nr. x/13.05.2014;

2. plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% datorate cu titlu de daune conform prevederilor art. 6.1 din contract;

3. plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1516 şi urm. C. civ.

Prin precizarea depusă la 19.08.2020, reclamantul a arătat că valoarea penalităţilor de întârziere pe care le solicită este de 1.171.421,4 RON, calculate până la 17 august 2020.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării capătului 2 de cerere, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, atât cu privire la debitul solicitat, cât şi cu privire la penalităţi, iar în situaţia respingerii excepţiilor invocate a solicitat respingerea cererii ca nefondată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La 28.01.2021, reclamantul a depus o cerere de completare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat, cu privire la restituirea sumei de 24.448 RON că aceasta a fost încasată în baza contractului nr. x/26.05.2014 având ca obiect lucrarea "Amenajare zona depozit deşeuri menajere Roman - lucrări de construcţii şi furnizare montaj materiale" şi a contractului nr. x/20.08.2014 având ca obiect "Amenajare banchetă pentru asigurarea taluzului în vecinătatea râului Moldova - lucrări de construcţii şi furnizare montaj materiale" încheiate între părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 228 din 28 ianuarie 2021, Judecătoria Piatra Neamţ – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamantul A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Neamţ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 23.02.2021, sub acelaşi număr unic, respectiv nr. 5860/279/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 478/C din 29 iunie 2022, Tribunalul Neamţ – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L., având ca obiect pretenţii, ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A. S.R.L., prin administrator judiciar C..

Prin decizia nr. 115/2023 din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă a respins apelul promovat de apelantul-reclamant A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva sentinţei civile nr. 478/C/29.06.2022, pronunţate de Tribunalul Neamţ – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurentul-reclamant a făcut o prezentare a celor reţinute de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate.

Printr-o primă critică, după redarea dispoziţiilor art. 476 C. proc. civ., autorul căii extraordinare de atac a afirmat că instanţa de apel trebuia să se pronunţe prin raportare la toate motivele şi probele administrate pe fondul cauzei, nu numai la motivele arătate în cererea de apel.

În continuare, a susţinut că nu se poate reţine faptul că şi-a întemeiat acţiunea pe instituţia plăţii nedatorate, în contextul în care acesta, cu bună-credinţă, a achitat intimatului-pârât inclusiv cantităţile de materiale arătate în decizia Curţii de Conturi (nr. 28/2015), fiind îndreptăţit la restituirea sumelor achitate în plus acesteia.

Titularul recursului a punctat că, prin acţiunea formulată, a avut în vedere restabilirea echilibrului patrimonial între părţile din proces, intimatul încasând şi mărindu-şi patrimoniul în detrimentul acestuia în cadrul raportului contractual existent, prin încasarea contravalorii unor materiale nelivrate, conform constatărilor Curţii de Conturi.

În acest context, a învederat că raporturile dintre părţi se situează în sfera răspunderii civile contractuale, vina debitorului pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligaţiei asumate prin convenţia de prestări servicii fiind prezumată.

A subliniat că, în demersul său procesual, a invocat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1270 alin. (1), (15)16 şi urm., 1535 alin. (1) C. civ. şi a învederat faptul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, iar faptul că instanţa de fond a înţeles greşit temeiul juridic al acţiunii nu constituie un argument în menţinerea unei hotărâri greşit motivate, instanţa de apel având rolul de a o corecta.

În continuare, a arătat că motivele de apel au cuprins argumente aduse pe fondul cauzei, fiind criticate şi reţinerile instanţei de fond în ce priveşte aplicabilitatea deciziei nr. 19/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii şi modalitatea de calcul al termenului de prescripţie şi data la care s-a raportat tribunalul.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel se contrazice, întrucât reţine, pe de o parte, că acesta a susţinut faptul că, la momentul efectuării plăţilor către pârât (13.08.2014, respectiv 09.01.2015, conform concluziilor expertului contabil) nu a ştiut că plăţile nu erau datorate, probatoriul administrat în cauză nedovedind contrariul, iar pe de altă parte, a neglijat faptul că probatoriul administrat era în favoarea acestuia.

De asemenea, a precizat că instanţa de apel a reluat susţinerile instanţei de fond referitoare la aplicabilitatea deciziei pronunţate în interesul legii, considerând că data de la care acesta ar fi trebuit să cunoască caracterul incorect al lucrărilor efectuate era data încheierii procesului-verbal de recepţie finală a lucrărilor, respectiv 29.10.2015.

În altă ordine de idei, a arătat că prejudiciul, în cuantum de 24.448 RON, a fost contestat şi, chemat fiind în judecată de către Municipiul Roman, a fost acord cu încheierea tranzacţiei conform sentinţei civile nr. 2107/26.09.2017, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 504/C/25.06.2016, pronunţată de Tribunalul Neamţ – secţia a II-a Civilă, definitivă la 04.04.2017 (conform deciziei civile nr. 453 pronunţate de Curtea de Apel Bacău), măsurile dispuse la punctul 10 din decizia Curţii de Conturi au fost reţinute ca fiind legale.

Întrucât prejudiciul a fost statuat prin hotărâri rămase definitive, din punctul de vedere al recurentului, dreptul de a cere restituirea prestaţiilor curge de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2107/26.09.2017 şi nu de la data la care au fost executate obligaţiile de către pârât sau, aşa cum a reţinut instanţa de apel, de la data încheierii procesului-verbal de recepţie finală, respectiv 29.10.2015.

Totodată, a susţinut că, opus celor reţinute de instanţele devolutive, decizia nr. 19/2019 nu este aplicabilă, în considerentele acesteia fiind analizat momentul de la curge termenul de prescripţie în cazul plăţii nedatorate or, în cauză, raporturile juridice civile sunt contractuale, temeiul de drept al acţiunii fiind răspunderea civilă contractuală. În consecinţă, a precizat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2528 alin. (2) C. civ.

În raport de reţinerile instanţei de apel conform cărora, pentru calculul termenului de prescripţie nu este posibil să se raporteze la existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât legea nu prevede, a precizat că acestea sunt eronate, întrucât dacă s-ar aplica acest raţionament, nu s-ar mai putea pune problema existenţei unor litigii izvorâte din raporturi comerciale unde s-ar putea constata prejudicii ulterior încheierii raporturilor contractuale, dar izvorâte din acestea şi constatate prin hotărâri judecătoreşti.

Cu privire la calculul termenului de prescripţie a solicitat a se observa că, în perioada 15 martie 2020 – 15 mai 2020, prin decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a fost instituită starea de urgenţă, prelungită apoi prin decretul nr. 240/2020, iar potrivit art. 41 din decretul nr. 195/2020, "Prescripţiile şi termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă instituite potrivit prezentului decret, dispoziţiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile.".

Urmare a O.U.G. nr. 70/2020 privind reglementarea unor măsuri, începând cu data de 15 mai 2020, în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, pentru prelungirea unor termene, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, precum şi a altor acte normative, şi a încetării stării de urgenţă, a susţinut că termenul ar fi început să curgă după data de 15 mai 2020.

A punctat că, potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195/2020, judecarea proceselor civile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), a fost suspendată de plin drept pe durata stării de urgenţă instituite prin acesta, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop.

Tot ca efect al suspendării, prin raportare la instituţia stării de urgenţă, a precizat că ar fi aplicabile dispoziţiile din materia suspendării prescripţiei, respectiv prevederile art. 2534, 2535 C. civ.

Mai exact, a precizat că prescripţia nu se va socoti împlinită mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când starea de urgenţă - cauza de suspendare - a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la data încetării stării de urgenţă. A conchis că, în cauză, ne aflam în prezenta prescripţilor de 3 ani, expirarea termenului fiind de 6 luni.

În fine, a reiterat solicitarea de admitere a recursului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483, 486 şi urm. C. proc. civ., fiind invocate cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi cod.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât B. S.R.L. la 03 iulie 2023, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a formula întâmpinare.

Prin rezoluţia din 18 septembrie 2023 s-a fixat termen în şedinţă publică la 21 noiembrie 2023, cu citarea părţilor.

Analizând recursul formulat de recurentul-reclamant, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim motiv de nelegalitate, se susţine încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor procedurale privind caracterul devolutiv al apelului, mai precis a dispoziţiilor art. 476 C. proc. civ., recurentul considerând că instanţa de control trebuia să se pronunţe prin raportare la toate motivele şi probele administrate în fond, nu doar pe motivele arătate în cererea de apel.

De asemenea, se susţine că în mod greşit instanţele devolutive au apreciat că temeiul juridic al acţiunii l-a reprezentat instituţia plăţii nedatorate şi, pe cale de consecinţă faptul că, în cauză, ar fi aplicabile cele statuate prin decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursului în interesul legii.

Criticile, astfel formulate, au fost încadrate de recurent în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă, având în vedere că, în realitate, autorul prezentului demers judiciar susţine încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor procedurale de natură a atrage sancţiunea nulităţii actului de procedură, acestea se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestui motiv.

Astfel, criticile referitoare la încălcarea efectului devolutiv al apelului nu pot fi primite.

Înalta Curte reţine că art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ţinându-se seama de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Altfel spus, dacă hotărârea primei instanţe a fost atacată doar parţial, ceea ce nu a fost supus apelului dobândeşte autoritate de lucru judecat, iar instanţa de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părţile care nu au promovat apel.

Numai în situaţia în care apelantul nu precizează că limitează efectul devolutiv al apelului la anumite soluţii din dispozitivul hotărârii primei instanţe ori când această limitare nu rezultă din cererea de apel, devoluţiunea operează cu privire la întreaga cauză, pentru toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii în faţa primei instanţe.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate şi dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Plecând de la aceste consideraţii şi ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, prin motivele de apel fiind contestată soluţia pronunţată de instanţa de fond de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescris dreptul material la acţiune, fără a fi aduse critici concrete referitoare la temeiul juridic al acţiunii reţinut de instanţa de fond.

Verificând considerentele deciziei recurate, se constată că instanţa de control, în temeiul dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. şi a motivelor de apel formulate de apelantul-reclamant, a analizat cererea în raport de cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost înţeleasă de prima instanţă, având în vedere că prin memoriul de apel nu s-au formulat critici cu privire la temeiul juridic al acţiunii, astfel cum a fost reţinut de tribunal. Totodată, instanţa de control a învederat că, prin chiar motivele cererii de apel, reclamantul a arătat în mod expres că suma solicitată prin acţiune reprezintă sume încasate şi nedatorate.

Instanţa supremă observă că, inclusiv prin cererea de recurs, recurentul-reclamant afirmă că motivele de apel au cuprins argumente aduse pe fondul cauzei, fiind criticate reţinerile instanţei de fond numai cu privire la aplicabilitatea deciziei pronunţate în interesul legii nr. 19/2019, respectiv la modalitatea de a calcula termenul de prescripţie şi data la care instanţa de fond s-a raportat.

Având în vedere că temeiului juridic al acţiunii reţinut de instanţa de fond nu a făcut obiectul cererii de apel, Înalta Curte constată că acest aspect a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel că instanţa de control în mod legal a procedat la analiza cererii de apel prin raportare la instituţia plăţii nedatorate şi a examinat, în continuare, susţinerile apelantului-reclamant din motivele de apel.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat sentinţa recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului şi în conformitate cu prevederile art. 477–479 C. proc. civ., aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant reproşează instanţei de apel faptul că, asemenea instanţei de fond, a conferit aplicabilitate deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, deşi restituirea sumelor încasate în plus de către intimatul-pârât ar avea drept temei juridic răspunderea civilă contractuală şi nu instituţia plăţii nedatorate.

Această critică nu poate fi primită în raport cu prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, în cauză, se impunea dezlegarea de principiu oferită prin decizia nr. 19/2019, privind măsura în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic de creanţă, pot sau nu influenţa momentul de început a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit.

Dezlegarea interesa direct apelul, din moment ce demersul judiciar având ca obiect obligarea pârâtului la rambursarea sumei de 24.448 RON reprezentând sume încasate şi nedatorate, a avut la bază constatările auditorilor Camerei de Conturi Neamţ, cuprinse în decizia nr. 28/22.07.2015.

Reţinând că temeiul juridic al acţiunii este reprezentat de instituţia plăţii nedatorate, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a conferit aplicabilitate deciziei pronunţate în interesul legii, prin care instanţa supremă a analizat data de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în cazul plăţilor nedatorate.

Prin decizia nr. 19/2019 instanţa supremă a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea realizată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece un astfel de control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, care au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către entitatea supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

S-a statuat, astfel, că izvorul obligaţiei nu este actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

Aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări de drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii, instanţa supremă constată, în acord cu instanţele devolutive, că decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii este aplicabilă şi în speţa de faţă.

Câtă vreme chestiunea de drept este aceeaşi, circumstanţele concrete ale speţei, învederate de recurent, devin lipsite de relevanţă, neputând conduce la o soluţie contrară.

Este fără putere de tăgadă că izvorul obligaţiei de restituire aflate în sarcina pârâtului, ca urmare a încasării unor plăţi nedatorate, nu îl poate reprezenta data rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât momentul declanşării prescripţiei nu poate depinde de un eveniment viitor, incert, şi nici de conduita uneia din părţi sau a unui terţ.

Referitor la susţinerea titularului căii de atac, potrivit căreia instanţa de apel se contrazice, întrucât reţine, pe de o parte, că, la momentul efectuării plăţilor către pârât, 13.04.2014, respectiv 09.01.2015, nu a stiut că acestea nu erau datorate, probatoriul administrat nedovedind contrariul, iar pe de altă parte, nesocoteşte faptul că probatoriul era în favoarea acestuia, Înalta Curte reţine că aceasta nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

În ipoteza invocării unor motive contradictorii, este necesar a se indica o eventuală contradicţie între considerentele hotărârii şi dispozitiv sau o contradicţie între considerente, în sensul că, dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată or, în cauză, nu se invocă o astfel de contradicţie.

Un alt motiv de nelegalitate invocat de recurent vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, mai precis, a dispoziţiilor art. 2528 alin. (2) C. civ.

Susţine recurentul că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie este marcat de data la care a fost obligat, conform sentinţei civile nr. 2107/26.09.2017, să achite către Municipiul Roman valoarea prejudiciului creat de către intimatul-pârât.

Criticile nu pot fi reţinute.

Stabilind situaţia de fapt, a cărei reevaluare nu este posibilă în recurs, instanţa de apel a reţinut că dreptul subiectiv civil pretins de reclamant, constând în rambursarea plăţilor nedatorate, realizate la 13.08.2014, respectiv 09.01.2015, a luat naştere cel târziu la 29.10.2015, când s-a încheiat procesul-verbal de recepţie finală a lucrărilor şi când, recurenta, prin verificările efectuate la epoca recepţiei, putea constata dacă plăţile efectuate aveau corespondent în lucrările efectuate de intimată.

Înalta Curte constată că, deşi se invocă aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor C. civ., referitoare la instituţia prescripţiei extinctive, în realitate, sub aparenţa aplicării greşite a legii, autorul căii de atac critică decizia curţii de apel din perspectiva stabilirii în concret a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Practic, recurentul-reclamant încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripţie este altul decât cel stabilit în fazele procesuale anterioare, respectiv că ar coincide cu data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2107/26.09.2016, pronunţate de Judecătoria Roman în dosarul nr. x/2016, prin care instanţa a luat act de tranzacţia intervenită între Municipiul Roman (reclamant) şi A. S.R.L. (pârât), acesta din urmă fiind de acord să plătească Municipiului Roman suma în cuantum de 24.480 RON.

Or, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, în cazul pretenţiilor izvorâte din plata nedatorată, cu consecinţa producerii unui prejudiciu în patrimoniul acestuia, a momentului în care a cunoscut sau trebuia să cunoască, după împrejurări paguba şi persoana responsabilă de prejudiciu, reprezintă circumstanţe de fapt, care se determină de către judecătorii de fond, urmare a evaluării circumstanţelor concrete, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situaţiei de fapt astfel stabilite.

În consecinţă, susţinerile recurentului, în acord cu care prescripţia dreptului său material la acţiune ar fi început să curgă, cel mai devreme, de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2107/26.09.2016, nu pot fi analizate de instanţa de recurs, deoarece nu constituie aspecte de nelegalitate ale hotărârii.

Fiind în discuţie aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii pronunţate, chiar dacă, formal, au fost întemeiate pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 483 alin. (3) din acelaşi cod limitează controlul instanţei de recurs la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv la un control de legalitate, nu şi de temeinicie.

Reţinând, aşadar, că termenul de prescripţiei extinctivă de 3 ani a început să curgă cel târziu la 29.10.2015, când s-a încheiat procesul-verbal de recepţie finală a lucrărilor, respectiv faptul că acesta s-a împlinit cel târziu la 29.10.2018, cu mai bine de 1 an înainte de formularea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte relevă că nu se mai impunea a fi analizate de către instanţa de apel aspectele referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 2534, 2535 C. civ. privind efectele suspendării prescripţiei, în raport de faptul că în perioada 15 martie – 15 mai 2020, în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea virusului SARS-CoV-2, pe teritoriul ţării a fost instituită starea de urgenţă, deoarece eventuala suspendare a cursului prescripţiei putea interveni numai în măsura în care, la data ivirii cazului de suspendare, termenul nu ar fi fost deja împlinit anterior.

Constatând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.R.L., prin administrator judiciar "C." S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 115/2023 din 10 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.R.L., prin administrator judiciar "C." S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 115/2023 din 10 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.