Labor salary claim jurisdiction assigned to Dâmbovița Tribunal after appellate remand binds lower court.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Teleorman – secţia conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Teleorman, au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la:

1. recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016;

2. plata către reclamanţi a diferenţelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat reclamanţii începând cu data de 1 august 2016 şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârâţi sau apariţia unei modificări legislative, dacă salariile ar fi fost stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON şi drepturile salariale efectiv plătite reclamanţilor în această perioadă, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la momentul plăţii efective.

Tribunalul Teleorman a pus în vedere reclamanţilor să precizeze competenţa instanţei în raport de dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., având în vedere că aceştia au calitatea de judecători la Judecătoria Roşiori de Vede. Astfel, s-a apreciat că reclamanţii sunt obligaţi ca, până la primul termen de judecată, să aleagă o instanţă din raza unei curţi de apel învecinate cu instanţa învestită, cu atât mai mult cu cât unul dintre reclamanţi funcţionează la Tribunalul Teleorman, sub sancţiunea suspendării judecăţii cauzei.

Prin încheierea din 30 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Teleorman – secţia conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a suspendat judecata cauzei, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiţie, formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Teleorman, în baza art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., pentru nerespectarea obligaţiei de a indica instanţa competentă să soluţioneze cauza.

Prin sentinţa nr. 541 din 15 septembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Teleorman – secţia conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia perimării, invocată din oficiu de către instanţă şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat perimată acţiunea formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Teleorman.

Împotriva acestei hotărâri, recurenţii A., B., C. au declarat recurs, înregistrat sub nr. x/2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 20 iulie 2022.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că au înţeles să formuleze cerere de recurs împotriva încheierii din 30 septembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 541 din 15 septembrie 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2020. Au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se admită cererea de recurs, să se caseze cele două hotărâri menţionate şi, în baza art. 127 din C. proc. civ., să se dispună declinarea cauzei la Tribunalul Dâmboviţa, instanţă aflată în circumscripţia unei curţi de apel învecinate cu Curtea de Apel Bucureşti, în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea în funcţia de judecători (C. s-a pensionat începând cu data de 18 februarie 2021).

Prin decizia civilă nr. 95 din 14 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a dispus repunerea recurenţilor în termenul de declarare a recursului; s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii formulării recursului, invocată de Tribunalul Teleorman şi Ministerul Justiţiei prin întâmpinare; s-a admis recursul formulat de recurenţii B., C. şi A. împotriva încheierii de şedinţă din 30 septembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 541 din 15 septembrie 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Teleorman – secţia conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, TRIBUNALUL TELEORMAN, CURTEA DE APEL BUCUREŞTI, F., E., D. şi G.; s-a casat sentinţa civilă nr. 541 din 15 septembrie 2021 şi încheierea de şedinţă din 30 septembrie 2020, cauza fiind trimisă pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Dâmboviţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, următoarele:

Sunt întemeiate susţinerile recurenţilor în sensul că, deşi recursul trebuia să fie introdus pe toată perioada suspendării, împotriva încheierii din 30 septembrie 2020, respectiv în termen de 5 zile de la pronunţare împotriva sentinţei civile nr. 541 din 15 septembrie 2021, în condiţiile în care instanţa nu a îndeplinit procedura de regularizare a cererii, nu i-a citat şi nu le-a comunicat cele două hotărâri, decât la cerere, în data de 6 iulie 2022 şi 12 iulie 2022, recursul trebuie considerat a fi formulat în termen.

Recurenţii-reclamanţi şi-au ales domiciliul procesual la sediul Judecătoriei Roşiori de Vede, ceea ce nu înseamnă însă că trimiterea actelor de procedură numai către reclamantul A., pe care ceilalţi reclamanţi nu l-au desemnat ca reprezentant, este conformă dispoziţiilor legale.

În mod just recurenţii au arătat că, în baza art. 155 pct. 6 din C. proc. civ., au ales locul de citare la locul de muncă, respectiv la Judecătoria Roşiori de Vede, fără a avea un reprezentant convenţional şi fără să arate o persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură, astfel încât în baza art. 158 coroborat cu art. 155 pct. 6 din C. proc. civ., procedura de comunicare trebuia să fie îndeplinită cu fiecare în parte.

Or, nici la termenul din 30 septembrie 2020 şi nici la termenul din 15 septembrie 2021 nu au fost citate, cu respectarea dispoziţiilor legale, toate părţile reclamante (pentru termenul din 30.09.2020 a fost citat numai reclamantul A. – dosarul de fond, iar pentru termenul din 15.09.2021 nu a fost citată decât reclamanta B. – dosarul de fond), vătămarea fiind prezumată conform art. 175 alin. (2) din C. proc. civ. şi neputând fi înlăturată decât prin desfiinţarea actelor de procedură îndeplinite la acele termene.

Cum încheierea din 30 septembrie 2020 nu a fost comunicată tuturor părţilor reclamante, termenul de recurs nu a început să curgă pentru părţile cărora nu le-a fost comunicată, astfel că nu poate fi socotit împlinit până la data declarării căii de atac.

Pentru termenul din 15 septembrie 2021, părţile reclamante nu au fost legal citate, astfel încât, în mod rezonabil se poate considera că acestea nu au avut cunoştinţă de termen şi de măsura dispusă, pentru a putea formula recurs în termen de 5 zile de la pronunţarea hotărârii prin care a fost constatată perimarea.

Sentinţa din 15 septembrie 2021 nu a fost nici ea comunicată tuturor părţilor decât în urma cererilor formulate de acestea, la datele de 06.07.2022, 08.07.2022, respectiv 11.07.2022, astfel cum rezultă din dovezile de înmânare aflate la dosarul de fond, recursul fiind declarat la data de 13.07.2022, când s-a formulat şi cerere de repunere în termen, în intervalul de 15 zile prevăzut de art. 186 alin. (2) din C. proc. civ., justificată în contextul anterior expus.

Aşa fiind, Curtea de Apel Bucureşti a dispus repunerea recurenţilor în termenul de declarare a recursului şi, pe cale de consecinţă, a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimaţi prin întâmpinare.

Referitor la sentinţa nr. 541 din 15 septembrie 2021 a Tribunalului Teleorman – secţia conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, instanţa de control judiciar a reţinut că trebuie să verifice soluţia şi argumentele tribunalului privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 416 din C. proc. civ. pentru perimarea cererii deduse judecăţii.

În cauză, însă, în contextul mai sus expus, prezumţia de culpă a fost răsturnată. Nu se poate imputa părţilor reclamante lipsa de stăruinţă în judecată şi omisiunea îndeplinirii obligaţiei stabilite de instanţă în sarcina lor prin încheierea din 30 septembrie 2020 până la data pronunţării sentinţei din 15 septembrie 2021, de vreme ce actul instanţei prin care au fost dispuse măsurile nu le-a fost comunicat (cum, de altfel, nu le-a fost comunicată nici obligaţia de complinire a lipsurilor cererii de chemare în judecată, în sensul alegerii instanţei în temeiul art. 127 din C. proc. civ., stabilită în etapa de regularizare a cererii, prin rezoluţiile din 16 iunie 2020 şi 28 iulie 2020).

Prin cererea de recurs, în considerarea dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ. şi, având în vedere motivarea măsurilor luate de Tribunalul Teleorman prin încheierea din 30 septembrie 2020, recurenţii-reclamanţi au indicat instanţa din raza unei curţi de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, aleasă pentru a judeca procesul, respectiv Tribunalul Dâmboviţa.

Pentru considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 şi art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, a casat sentinţa civilă nr. 541 din 15 septembrie 2021 şi încheierea din 30 septembrie 2020, ambele pronunţate de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2020, pentru asigurarea dublului grad de jurisdicţie, a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Dâmboviţa, în considerarea alegerii făcute de reclamanţi şi în interesul unei bune administrări a justiţiei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, sub nr. x/2023, la data de 7 februarie 2023.

Prin sentinţa civilă nr. 647 din 29 martie 2023, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa, invocată din oficiu, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Teleorman.

În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că acţiunea are ca obiect obligarea angajatorilor la plata unor drepturi salariale, iar nu contestarea actelor de stabilire a drepturilor salariale, prin urmare, competenţa materială aparţine tribunalului – secţiile ce judecă litigii de muncă.

Conform dispoziţiilor art. 231 din Codul muncii "prin conflicte de muncă se înţelege conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă".

Potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Însă, conflictele de muncă sunt individuale sau colective conform dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii, iar dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 au următorul conţinut: "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că aceste din urmă dispoziţii sunt aplicabile în cauză în ceea ce priveşte competenţa teritorială, în raport de data introducerii cererii, de vreme ce este vorba de o dispoziţie dintr-o lege ce are caracter special faţă de dispoziţiile Codului muncii, ce constituie legea generală în materia dreptului muncii şi derogatorii de la aceasta, cu atât mai mult cu cât au intrat în vigoare ulterior dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, modificându-le implicit.

Astfel, dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 au primit forma actuală prin pct. 3 al art. XXI din Legea nr. 2 din 1 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 12 februarie 2013, iar dispoziţiile art. 269 alin. (2) au forma actuală de la momentul intrării în vigoare a Codului muncii.

Aşadar, în raport de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, aplicabile în cauză, reclamanţii puteau să exercite un drept de opţiune între două instanţe, tribunalul în a cărui circumscripţie îşi aveau domiciliul şi cel în a cărui circumscripţie era situat locul de muncă al acestora.

Or, reclamanţii domiciliază în localităţi din judeţul Teleorman.

Totodată, locul de muncă al reclamanţilor este situat în Roşiori de Vede, deci, în circumscripţia Tribunalului Teleorman.

În aceste condiţii, Tribunalul Dâmboviţa apare ca nefiind competent teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.

Totodată, instanţa de judecată a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (1), (2) şi (21) din C. proc. civ., referitoare la competenţa facultativă, nu sunt incidente în cauză.

Astfel, pe de o parte, cauza nu este de competenţa instanţei la care reclamanţii îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, de vreme ce aceştia îşi desfăşoară activitatea la Judecătoria Roşiori de Vede, iar instanţa competentă era Tribunalul Teleorman, pe de altă parte, prin sesizarea Tribunalului Teleorman, reclamanţii au renunţat la beneficiul dispoziţiilor art. 127 alin. (2) şi (21) din C. proc. civ., acest text de lege dându-le posibilitatea alegerii unei alte instanţe de care nu au înţeles să beneficieze.

Totodată, Tribunalul Teleorman apare instanţă competentă atât în raport de domiciliul reclamanţilor, cât şi de sediul angajatorului acestora.

De asemenea, s-a reţinut că potrivit art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. "dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Însă, aceste dispoziţii, în raport de topografia articolului (sunt prevăzute la alin. (3), iar nu după alin. (4), nu sunt aplicabile şi în ce priveşte dispoziţiile privind trimiterea la instanţa competentă prevăzute de art. 480 alin. (4) din acelaşi cod.

Aşadar, în această situaţie, Tribunalul Dâmboviţa a considerat că nu este ţinut de dispoziţiile instanţei de trimitere, care nu este instanţă superioară comună celor două instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 564 din 19 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Teleorman – secţia conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Teleorman, invocată din oficiu; s-a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Teleorman, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.

Tribunalul Teleorman a observat că, în speţă, a fost pronunţată o decizie de către o instanţă de recurs, astfel că devin aplicabile prevederile art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., ce prevăd că, instanţele de recurs (tribunale sau curţi de apel) "vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetenţă (...)".

Conform art. 497 din C. proc. civ., atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente.

Potrivit art. 494 din C. proc. civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.

Tribunalul Teleorman a mai reţinut că, normele legale precitate sunt aplicate de instanţa de recurs, aceasta din urmă fiind în drept să constate incidenţa respectivelor norme, cu referire la competenţa teritorială a instanţei în rejudecare. Se observă că, în speţă, ipoteza este reprezentată de o rejudecare după casare, astfel că, indiferent care este motivul pentru care instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa, soluţia instanţei de control judiciar se impune în faza rejudecării.

Mai mult, trimiterea dosarului în rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa s-a realizat în considerarea prevederilor art. 127 din C. proc. civ., astfel cum s-a menţionat în mod expres în cuprinsul deciziei instanţei de recurs. Cu alte cuvinte, cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei stabilită ca fiind competentă teritorial de către instanţa de recurs, argumentele ce au stat la baza acestei soluţii nemaiputând fi combătute în faza rejudecării, raportat la autoritatea de lucru judecat ataşată hotărârii definitive.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 1 noiembrie 2023.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa nr. 541 din 15 septembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Teleorman – secţia conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia perimării, invocată din oficiu de către instanţă şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat perimată acţiunea formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Teleorman.

Înalta Curte constată că, având de soluţionat recursul formulat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. împotriva încheierii de şedinţă din 30 septembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 541 din 15 septembrie 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Teleorman – secţia conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, prin decizia civilă nr. 95 din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a casat hotărârile recurate şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Dâmboviţa, în considerarea alegerii făcute de reclamanţi şi în interesul unei bune administrări a justiţiei.

Cu toate acestea, ulterior pronunţării deciziei civile nr. 95 din 14 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 647 din 29 martie 2023, Tribunalul Dâmboviţa – secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, care, la rândul său, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Trebuie menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. ("Judecata în fond după casare"), "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat".

Aşadar, soluţia pronunţată în calea de atac a recursului are autoritate de lucru judecat şi este obligatorie pentru instanţa căreia i-a fost trimisă cauza.

Această instanţă nu mai poate să-şi invoce, din nou, necompetenţa, ci este ţinută să soluţioneze cauza. În caz contrar, s-ar nesocoti efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în calea de atac a recursului, ajungându-se la tergiversarea procesului şi la încălcarea dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, prevăzut de art. 6 din C. proc. civ.

Prin urmare, Tribunalul Dâmboviţa trebuia să procedeze la soluţionarea cauzei, având în vedere autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea definitivă pronunţată în soluţionarea recursului de Curtea de Apel Bucureşti.

Faţă de cele arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din acelaşi cod, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2023.