Counter-guarantee claim fails; appeal annulled for inadmissible cassation grounds.

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la data de 9 septembrie 2021 sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN (F.N.G.C.I.M.M.) a chemat în judecată pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. (F.R.C.), solicitând instanţei obligarea pârâtului la plata contragaranţiei în cuantum de 1.845.538,36 RON şi a dobânzii legale aferente acesteia, calculate de la data de 19.02.2019 (data la care s-a împlinit termenul de 90 de zile în care pârâtul avea obligaţia să achite contragaranţia) şi până la achitarea efectivă a debitului, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 338 din 23 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins cererea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 298 din 27 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul- reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. împotriva sentinţei civile nr. 338 din 23 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant a declarat recurs, susţinând că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu nerespectarea prevederilor art. 1.170, art. 1.266-1.268, art. 1.270 şi art. 1.272 din C. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 22 alin. (2) şi (7) din C. proc. civ., precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că, în raport de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa trebuie să arate în hotărâre, printre altele, motivele pentru care a înlăturat cererile părţilor. De asemenea, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul este dator a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, cerinţă care se transpune într-o motivare în care sunt analizate apărările ambelor părţi şi sunt arătate motivele pentru care apărările uneia dintre părţi nu au fost primite.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, un proces echitabil presupune ca instanţa să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu să reia concluziile unei instanţe inferioare sau să omită apărările uneia dintre părţi, care i-au fost supuse spre soluţionare.

Recurentul-reclamant susţine că motivarea insuficientă, care nu permite uneia dintre părţi să înţeleagă de ce aspectele esenţiale pe care le-a invocat au fost înlăturate de instanţă, face incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul-reclamant arată că în considerentele deciziei recurate este evocată o singură apărare a sa, respectiv cea referitoare la respectarea criteriului de diligenţă al bunului proprietar (pag. 9, paragraful al doilea), fiind ignorate toate celelalte apărări esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei, pe care le-a invocat în apel.

Astfel, nu au fost arătate motivele pentru care a instanţa de apel a înţeles să înlăture toate apărările sale cu privire la respectarea instrucţiunilor mandantului din adresa F.R.C. nr. x/25.06.2012, care probau că a aplicat întocmai modul de verificare a eligibilităţii stabilit de mandant.

De asemenea, recurentul-reclamant susţine că nu au fost arătate motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale care răsturnau prezumţia relativă de insolvenţă a beneficiarului, respectiv: beneficiarul a obţinut profit în exerciţiul financiar 2012 în valoare de 154.827 RON şi avea o cifră de afaceri de 19.129.671 RON; datoriile restante erau acoperite din sumele pe care beneficiarul le avea de încasat potrivit situaţiei financiare la 31.12.2012, respectiv de activele circulante în valoare de 19.978.433 RON; datoriile restante înregistrate în situaţiile financiare la 31.12.2012 pot fi generate de împrejurări diverse precum: litigii cu furnizorii, care nu sunt plătiţi întrucât au prestat servicii necorespunzătoare, desfăşurarea activităţii în condiţii de credit furnizor (situaţie în care furnizorii sunt plătiţi după încasarea creanţelor de la clienţii societăţii) etc.; intimata a susţinut că beneficiarul avea datorii restante înregistrate în bilanţul la 31.12.2012 mai mari de 45.000 RON, dar nu a dovedit că restantele subzistau la data acordării contragaranţiei - 04.07.2013; beneficiarul a intrat în insolvenţă abia la data de 24.03.2014, în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Prahova, deci la data acordării contragaranţiei (04.07.2013) nu era în stare de dificultate financiară.

Totodată, recurentul-reclamant susţine că nu au fost arătate motivele pentru care a fost înlăturată apărarea potrivit căreia beneficiarul a fost considerat eligibil de către intimată, aşa cum rezultă din nota nr. x/06.12.2013, motiv pentru care aceasta nu îşi poate invoca propria culpă, verificarea fiind efectuată de intimată în temeiul art. 5.4 din convenţia nr. 1/2012, iar nota nr. x/06.12.2013 reprezintă confirmarea dată de mandant că beneficiarul era eligibil.

În aceeaşi ordine de idei, recurentul-reclamant susţine că nu au fost arătate motivele pentru care a fost înlăturată apărarea sa conform căreia art. 2.1 lit. f) din Norma nr. 1/2012 se aplică în coroborare cu Anexa B.2 la Normă, care prevede în concret ce indicatori din situaţiile financiare trebuie verificaţi pentru determinarea stării de dificultate, aceştia fiind: capitalul social, cifra de afaceri, datoriile şi pierderea netă, nefiind prevăzută verificarea datoriilor restante, astfel cum susţine intimata. Cu referire la insolvenţă, se prevede doar verificarea deschiderii procedurii de insolvenţă (lit. a) pct. 3 din Anexa B.2).

De asemenea, potrivit recurentului-reclamant, decizia nu arată motivele respingerii apărărilor sale conform cărora nu i se poate cere un nivel de diligenţă mai ridicat decât cel pe care intimatul l-a stabilit pentru propriile afaceri prin Norma nr. 2012, actul său unilateral, şi nici nu poate fi considerat în culpă, intimatul confirmând contragaranţia fără nicio rezervă.

Totodată, nu se indică de ce instanţa a apreciat că beneficiarul era în stare de insovenţă şi, pe cale de consecinţă, în stare de dificultate, întemeindu-se în mod singular pe o prezumţie relativă, neînsoţită de nicio altă probă, deşi prezumţia a fost răsturnată aşa cum a arătat anterior.

Mai mult, în concluziile orale din şedinţa publică din 27.02.2023, recurentul-reclamant susţine că a arătat că prin adresa nr. x/18.11.2022 (depusă la dosarul cauzei în timpul şedinţei), intimatul-pârât i-a adus la cunoştinţă faptul că dosarul nr. x/2019 (dosar în care s-a soluţionat litigiul dintre F.R.C. şi Curtea de Conturi) a fost soluţionat definitiv.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5483 din 16 noiembrie 2022, a dispus anularea în parte a deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014, a raportului de control nr. x/28.03.2014 şi a încheierii nr. 78/08.07.2014, emise de Curtea de Conturi a României în urma controlului efectuat la nivelul intimatului-pârât, acte care au determinat refuzul F.R.C. de a plăti contragaranţia pentru beneficiarul A. S.A.

În acest sens, recurentul-reclamant susţine că analiza făcută de F.R.C. cu privire la cererea de executare a contragaranţiei şi decizia de refuz s-au făcut prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Conturi cu privire la desfăşurarea activităţii de contragarantare din Constatarea 2, constatare care a fost anulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, potrivit recurentului-reclamant, nu se arată pe baza cărui raţionament juridic a fost echivalată prezumţia relativă de insolvenţă cu starea de insolvenţă efectivă, la care face referire art. 2.1 lit. f) din Norma nr. 1/2012, articol conform căruia beneficiarul trebuie să îndeplinească condiţiile pentru a face obiectul procedurilor de insolveţă şi nu să fie prezumat relativ în stare de insolvenţă.

Recurentul-reclamant susţine că nu este menţionat suportul convenţional pe baza căruia i-a fost impus un nivel de diligenţă mai ridicat decât cel pe care intimatul l-a stabilit prin Norma nr. 1/2012 (act unilateral al F.R.C. S.A.), în condiţiile în care şi-a îndeplinit obligaţiile cu diligenţa unui bun proprietar.

În concluzie, instanţa a omis să se pronunţe cu privire la elementul esenţial al speţei, şi anume când şi cum anume a intervenit culpa sa în executarea mandatului potrivit convenţiei nr. 1/2012, şi implicit, incidenţa răspunderii sale contractuale, de ce au fost înlăturate toate apărările sale şi de ce este justificat refuzul de plată al contragaranţiei.

În plus, astfel cum susţine recurentul-reclamant, decizia recurată include şi motive străine de speţa dedusă judecăţii, Curtea reţinând că nu i-a cerut acte suplimentare beneficiarului, prin care A. S.A. să dovedească că nu era în dificultate, de exemplu dovada că beneficiarul avea la data acordării garanţiei disponibilităţi în numerar sau în bancă mai mari decât datoriile.

Recurentul-reclamant precizează că litigiul are ca părţi reclamantul şi intimatul F.R.C., acestea fiind părţile convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, beneficiarul fiind terţ în raport de reclamant, astfel că este străină de cauză motivarea conform căreia ar fi trebuit să îi ceară acte suplimentare privind numerarul deţinut de acesta sau plasamentele bancare.

Or, cât timp în considerente instanţa nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit în mod corect toate împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă şi nu a arătat motivele respingerii integrale a apărărilor sale, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală.

Cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 1.170, art. 1.266-1.268, art. 1.270 şi art. 1.272 din C. civ. şi art. 6 C.E.D.O. la momentul stabilirii obligaţiilor asumate, statuând în mod nelegal că pentru verificarea existenţei stării de dificultate a beneficiarului avea obligaţia de a efectua o analiză a situaţiei financiare a beneficiarului cu privire la o eventuală insolvenţă prezumată.

În primul rând, recurentul-reclamant susţine că instanţa a preluat în mod necritic toate susţinerile părţii adverse, iar apărările sale au fost ignorate în totalitate, fapt ce încalcă dreptul la un proces echitabil.

În al doilea rând, instanţa de apel nu a aplicat normele de interpretare prevăzute de art. 1.266-1.268 C. civ., în stabilirea obligaţiilor care îi revin reclamantului în temeiul mandatului, ajungând la concluzia greşită că, în temeiul mandatului şi în aplicarea art. 2.1 lit. f) pct. iii) din Norma 1/2012, ar fi trebuit să verifice insolvenţa prezumată.

Recurentul-reclamant arată că a susţinut că art. 2.1 lit. f) pct. iii) din Norma nr. 1/2012 se aplică în coroborare cu Anexa B.2 la Normă, care prevede în concret ce indicatori din situaţiile financiare trebuie verificaţi pentru determinarea stării de dificultate pe baza situaţiilor financiare.

Recurentul-reclamant enumeră aceşti indicatori, susţinând că nu se prevede nicăieri în Normă verificarea datoriilor restante la furnizori, deoarece relevante sunt datoriile totale şi pierderea netă, indicatori susmenţionaţi.

Astfel cum susţine recurentul-reclamant, verificările din Anexa B.2 sunt concordante cu instrucţiunile mandantului din adresa F.R.C. nr. x/25.06.2012 şi cu constatările făcute de personalul intimatei în urma verificărilor la sediul său, consemnate în nota nr. 29900/06.l2.20l3.

Potrivit recurentului-reclamant, ceea ce se verifică este deschiderea procedurii de insolvenţă, adică insolvenţa efectivă, şi nu cea prezumată.

Recurentul-reclamant arată că instanţa ar fi trebuit să interpreteze sistematic prevederile Normei nr. 1/2012 în corelare cu Convenţia, cu voinţa reală a intimatului, astfel cum rezultă din adresa nr. x/25.06.2012 şi din nota nr. x/06.12.2013, ţinând cont de interpretarea art. 2.l lit. f) pct. iii) din Norma dată anterior de F.R.C. Or, instanţa a procedat în sens contrar, preluând necritic punctul de vedere al intimatului şi ajungând la concluzii contrare convenţiei nr. 1/2012, încălcând astfel legea părţilor (art. 1.270 C. civ.).

În al treilea rând, recurentul-reclamant apreciază că instanţa a aplicat greşit normele de interpretare susmenţionate, stabilind în mod eronat că a face obiectul procedurilor de insolvenţă este acelaşi lucru cu a fi prezumat în mod relativ în stare de insolvenţă.

În acest sens, recurentul-reclamant susţine că, pentru a face obiectul procedurii de insolvenţă, o societate trebuie să aibă o lipsă de fonduri băneşti disponibile suficient de însemnată şi persistentă pentru a nu-şi putea plăti datoriile certe, lichide şi exigibile. Lipsa fondurilor nu poate fi una temporară, ci prin caracterul său de continuitate să determine ca unica soluţie de satisfacere a creditorilor să fie procedura colectivă de insolvenţă.

Pe de altă parte, neplata datoriilor certe, lichide şi exigibile faţă de furnizori trebuie să fie cauzată de lipsa de fonduri băneşti şi nu de alte împrejurări care apar în activitatea comercială.

Astfel, dacă potrivit situaţiilor financiare societatea are fonduri băneşti disponibile pentru a-şi achita datoriile exigibile, faptul că are furnizori restanţi nu înseamnă că poate face obiectul procedurilor de insolvenţă.

Chiar legea stabileşte că a avea restanţe mai mari de 90 de zile reprezintă o prezumţie relativă de insolvenţă, în acest sens recurentul-reclamant făcând trimitere la dispoziţiile art. 27 şi art. 32 din Legea nr. 85/2006.

Or, astfel cum arată recurentul-reclamant, procedura insolvenţei beneficiarului a fost deschisă la data 24.03.2014 (în dosarul nr. x/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova), deci ulterior datei acordării garanţiei (04.07.2013), fapt ce probează o dată în plus că la data acordării contragaranţiei beneficiatul nu era în stare de dificultate financiară.

Potrivit recurentului-reclamant, intimatul a susţinut, iar instanţa de apel a reţinut acest punct de vedere, că beneficiarul A. S.A. era în stare de insolvenţă, fără însă să se probeze acest aspect, doar prin raportare la faptul că înregistra restanţe la furnizori la sfârşitul anului 2012 ce depăşeau pragul de 45.000 RON şi erau mai vechi de 90 de zile.

Or, contragaranţia pentru beneficiarul A. S.A. a fost acordată la data de 04.07.2013, iar intimata nu a dovedit că restanţele ar fi subzistat şi la data acordării contragaranţiei.

De asemenea, datoriile către furnizori în sumă de 7.002.502 RON, puteau fi acoperite cu uşurinţă din sumele pe care societatea le avea de încasat potrivit situaţiei financiare la 31.12.2012.

Mai mult, beneficiarul A. S.A. a obţinut profit în exerciţiul financiar 2012 (respectiv suma de 154.827 RON) şi înregistra o cifră de afaceri de 19.129.671 RON, deci nu era în deficit de fonduri băneşti.

Recurentul-reclamant concluzionează în sensul că faţă de obligaţia contractuală de a verifica situaţiile financiare aferente ultimelor două exerciţii financiare, în mod corect a considerat că beneficiarul nu se afla în stare de dificultate, iar a dispune, aşa cum susţine intimatul, o analiză în condiţiile exhaustive ale Legii nr. 85/2006, presupune o modificare unilaterală a condiţiilor contractuale.

Recurentul-reclamant arată că, de altfel, intimatul s-a limitat să afirme că beneficiarul era în dificultate, fără a aduce nicio probă în acest sens, prezumţia relativă prevăzută de Legea nr. 85/2006 fiind răsturnată de situaţia financiară a beneficiarului la data acordării contragaranţiei.

Pe cale de consecinţă, intimatul F.R.C. S.A. avea obligaţia verificării clauzelor convenţiei nr. 1/2012 în ceea ce priveşte acordarea contragaranţiei şi să solicite recurentului clarificări cu privire la eventuale aspecte neconforme constatate sau să refuze confirmarea contragaranţiei dacă aprecia că beneficiarul nu este eligibil. Or, în temeiul art. 4.3 alin. (3) din convenţie, F.R.C. a confirmat contragaranţia aferentă beneficiarului A. S.A., decizia de confirmare a contragaranţiei notificate constituind o certitudine cu privire la verificarea respectării clauzelor convenţiei nr. 1/2012.

Mai mult, recurentul-reclamant susţine că intimatul, în cadrul acţiunii desfăşurate în perioada 02.12.2013-06.12.2013, în baza dispoziţiilor art. 5.4 din convenţia 1/2012 a fost verificată contragaranţia, iar din nota nr. x/06.12.2013 a rezultat faptul că nu s-au înregistrat deficienţe pentru această contragaranţie. La punctul 2.3 din notă sunt arătaţi beneficiarii pentru care intimata nu a putut verifica încadrarea acestora în categoria întreprinderi în dificultate, iar beneficiarul A. S.A. nu s-a aflat printre aceştia, fapt de care instanţa de apel nu a ţinut seama la pronunţarea deciziei recurate.

Recurentul-reclamant mai susţine că, în calitate de mandatar a respectat întocmai criteriul de diligenţă al bunului proprietar, aşa cum a fost acesta stabilit de mandatul F.R.C. S.A., în mod unilateral, prin Norma nr. 1/2012.

În concluzie, solicită instanţei să constate faptul că a acţionat cu bună-credinţă în îndeplinirea mandatului acordat de F.R.C. şi că a respectat atât prevederile mandatului acordat, cât şi pe cele ale convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 şi ale Normei nr. 1/2012 aplicabile la momentul acordării contragaranţiei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, criticile invocate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. în subsidar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările intimatului-pârât.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepţia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a invocat că hotărârea recurată nu este suficient motivată sau cuprinde şi motive străine de natura cauzei.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv şi consistent al argumentelor părţilor.

Aşadar, obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele sale, motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Examinarea deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat.

Înalta Curte arată că obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea recurată îndeplinind aceste cerinţe, astfel cum reiese din considerentele expuse .

În ceea ce priveşte critica recurentului-reclamant referitoare la faptul că decizia recurată cuprinde şi motive străine de natura cauzei, Înalta Curte arată că se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prezentarea, de către instanţa a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii, situaţie care nu se regăseşte în cauză.

Ca atare, nu poate fi reţinută o încălcare de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) şi (7) C. proc. civ. sau a art. 6 C.E.D.O.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de recurs vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face ample trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţă, la proba cu înscrisurile administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel în raport de convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Totodată, argumentele ce vizează situaţia de fapt, îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, faptul că beneficiarului nu se afla în stare de dificultate, sens în care recurentul-reclamant face ample trimiteri la situaţiile financiare, la veniturile şi la datoriile beneficiarului, la îndeplinirea mandatului acordat reprezintă exclusiv critici de netemeinicie, a căror analiză nu poate fi realizată în recurs.

De aceea, nemulţumirea recurentului-reclamant legată de hotărârea recurată, de modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra stării de fapt, de interpretarea convenţiei în raport de probele administrate nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În realitate, recurentul-reclamant critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Astfel, invocarea încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.170, art. 1.266-1268, art. 1.270, art. 1.272 C. civ. apare ca fiind formală, câtă vreme presupune o analiză a probatoriului, fiind incompatibilă cu controlul de nelegalitate care se realizează în recurs.

De asemenea, în ceea ce priveşte critica de nelegalitate din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 27 şi art. 32 din Legea nr. 85/2006, Înalta Curte reţine că această critică a fost invocată omisso medio, nefiind invocată în apel, cale devolutivă de atac prin care instanţa a examinat cauza sub toate aspectele, printr-o nouă judecată asupra fondului, statuând asupra cauzei atât în fapt, cât şi în drept în limita criticilor formulate de apelanta-reclamantă.

Această critică, fiind invocată omisso medio, nefăcând obiectul susţinerilor părţilor sau ale verificărilor realizate de instanţele de fond, atrage incidenţa dispoziţiile 488 alin. (2) din C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu o poate analiza.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurentul-reclamant.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii şi va anula recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. împotriva deciziei civile nr. 298 din 27 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. împotriva deciziei civile nr. 298 din 27 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2024.