Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 238/2024 AI generated

Currency-risk appeal in CHF loan declared inadmissible; fee refund and contract adaptation upheld.

Case Number Decizia nr. 238/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed both appeals as inadmissible, thereby upholding the Court of Appeal's decision in favor of the consumers, which had partially adapted a foreign-currency mortgage loan contract due to hardship (imprévuision) and confirmed the refund of an abusive administration fee. The underlying dispute involved consumers challenging, under consumer-protection law (Law No. 193/2000, transposing Directive 93/13/EEC), the unfairness of a currency-risk clause, an administration commission, and an interest clause in a 2008 CHF-denominated credit agreement, also seeking restitution and, in the alternative, adaptation of the contract based on the theory of hardship under the old Civil Code. The Court of Appeal had held the administration fee clause void and ordered the contract adapted for the future using the December 2014 RON/CHF exchange rate (3.7273). The High Court based its decision on procedural law—specifically, the amended Article 483(2) of the Civil Procedure Code, effective for cases filed after January 1, 2019, which expressly excludes appeals in consumer-protection matters—and the principle of the legality of remedies (art. 457 CPC), holding that the appellate decision was final and not subject to recourse, regardless of any contrary mention in its operative part.

Legislator headnote

AI generated

art. 451 C. proc. civ, art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 44 din Legea nr. 296/2004, art. 1578 din C. civ; Currency-risk appeal in CHF loan declared inadmissible; fee refund and contract adaptation upheld: The underlying dispute involved consumers challenging, under consumer-protection law (Law No. 193/2000, transposing Directive 93/13/EEC), the unfairness of a currency-risk clause, an administration commission, and an interest clause in a 2008 CHF-denominated credit agreement, also seeking restitution and, in the alternative, adaptation of the contract based on the theory of hardship under the old Civil Code. The Court of Appeal had held the administration fee clause void and ordered the contract adapted for the future using the December 2014 RON/CHF exchange rate (3.7273). The High Court based its decision on procedural law—specifically, the amended Article 483(2) of the Civil Procedure Code, effective for cases filed after January 1, 2019, which expressly excludes appeals in consumer-protection matters—and the principle of the legality of remedies (art. 457 CPC), holding that the appellate decision was final and not subject to recourse, regardless of any contrary mention in its operative part.

Keywords

AI generated
mortgage loan consumer contract effective currency clause foreign law foreign exchange Civil Procedure Code

Cited Legislation

AI generated
art. 451 C. proc. civ
x/21.07.2008, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării lor şi până la data restituirii efective şi integrale a acestora; obligarea pârâtei, în temeiul art. 451 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.
art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000
x/21.07.2008, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării lor şi până la data restituirii efective şi integrale a acestora; obligarea pârâtei, în temeiul art. 451 C.
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
În susţinerea recursului declarat, reclamanţii arată că decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1.578 alin.
art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000
Mai susţine recurenta-pârâtă că acest comision nu se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece nu reprezintă un element esenţial al prestaţiei asumate de consumator, respectiv restituirea împrumutului.
art. 44 din Legea nr. 296/2004
b) şi art. 44 din Legea nr.
art. 1578 din C. civ
c.civ
art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000
Referitor la efectele caracterului abuziv al clauzelor analizate, recurenţii-reclamanţi arată că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar art.
art. 970 C. civ
de la 1864, aceasta a fost consacrată ca urmare a practicii judiciare şi a doctrinei, fiind fundamentată pe prevederile art. 970 C. civ.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Basis for declaring the appeals inadmissible as the decision concerns consumer protection and is not subject to appeal.

Art. 496 alin. (1) raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ.

Procedural basis for rejecting the appeals as inadmissible without examining their merits.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 6 ianuarie 2022, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.: constatarea nulităţii absolute a clauzei de risc valutar prevăzută la art. 8.1. din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia, şi pe cale de consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la: recalcularea şi încasarea ratelor lunare conform graficului de rambursare, prin raportare la cursul B.N.R. din data de 21.07.2008, respectiv 2,18 RON; restituirea sumelor încasate cu titlu suplimentar ca urmare a recalculării cuantumului ratelor lunare prin raportare la cursul valutar de la momentul încheierii contractului (de 2,18 RON), pentru perioada cuprinsă între 21.07.2008 şi data obţinerii unei soluţii definitive în prezenta cauză, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume; constatarea nulităţii absolute a clauzei privind comisioanele contractuale prevăzute de art. 5.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la: restituirea sumei de 1.762,89 CHF achitată cu titlu de comision de administrare a creditului la care se adaugă dobânzile legale calculate de la data încasării comisionului de administrare (21.07.2008) şi până la data restituirii efective; constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute de art. 6 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, desfiinţarea clauzei şi constatarea ca abuzivă şi nedatorată a dobânzii care exceda nivelului dobânzii avut în vedere de părţile contractante la momentul încheierii contractului de credit, adică de 4,5% pe an şi, pe cale de consecinţă: obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus cu titlul de dobândă, peste nivelul de 4,5% pe an, aferente contractului de credit bancar nr. x/21.07.2008, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării lor şi până la data restituirii efective şi integrale a acestora; obligarea pârâtei, în temeiul art. 451 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat: adaptarea clauzei de risc valutar prevăzută de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, de la momentul încheierii contractului, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin aplicarea cursului leu - CHF din 21.07.2008; adaptarea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, de la momentul intervenirii riscului supraadăugat, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin aplicarea cursului leu - CHF din decembrie 2014; adaptarea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, de la momentul formulării prezentei cereri de chemare în judecată, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin raportare la media aritmetică dintre cursul valutar din ziua încheierii contractului şi cel din ziua introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa nr. 135 din 6 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Suceava – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022, s-au respins excepţiile nulităţii cererii de chemare în judecată, netimbrării şi prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiate. S-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - prin reprezentant legal. S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. a) (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/21.07.2008. A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare. A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente debitului (constând în comision de administrare), calculată de la data plăţii sumelor de către reclamanţi şi până la data achitării efective a debitului de către pârâtă. S-a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul 3 al cererii de chemare în judecată (privind constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive prevăzute la art. 6 din contractul de credit nr. x/21.07.2008). S-a respins restul pretenţiilor, ca nefondat. A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Prin decizia nr. 160 din 22 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă a fost respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. (prin schimbarea denumirii din E. S.A. BUCUREŞTI, societate absorbantă a C.) împotriva sentinţei nr. 135 din 6 iulie 2022, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă.

A fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea subsidiară formulată de reclamanţi, s-a dispus adaptarea pentru viitor a contractului de credit nr. x din 21.07.2008 încheiat între reclamanţi şi C. S.A., în sensul că sumele datorate de reclamanţi se vor calcula la cursul de schimb RON-CHF din decembrie 2014, respectiv 3,7273 RON; a fost menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa atacată care nu sunt contrare deciziei.

A fost obligată apelanta-pârâtă D. S.A. la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat, reclamanţii arată că decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1.578 alin. (1) din vechiul C. civ., precum şi a teoriei impreviziunii.

Referitor la caracterul abuziv al prevederilor contractuale, recurenţii-reclamanţi arată că, în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, pe plan naţional a fost transpusă Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, prin Legea nr. 193/2000.

Raportându-se la prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, recurenţii-reclamanţi arată că le-a fost acordat împrumutul în calitate de persoane fizice, în vederea dobândirii unor imobile ce urmau a fi folosite în scop de locuinţă, iar nu pentru desfăşurarea unei activităţi economice.

Recurenţii-reclamanţi invocă şi art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, arătând că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toţi factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

De asemenea, potrivit recurenţilor-reclamanţi, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 4 alin. (6) cu cele ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora orice clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze contractuale, ce creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, rezultă condiţiile a căror îndeplinire cumulativă este necesară pentru declararea unei clauze ca abuzivă:

clauza să nu fie exceptată de la controlul caracterului abuziv conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000; stabilirea clauzei să fi fost făcută în lipsa unei negocieri directe între părţi (criteriul transparenţei şi inteligibilităţii); existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Recurenţii-reclamanţi susţin că, în speţă, toate clauzele care reglementează cuantumul şi mecanismul de determinare al dobânzii şi comisioanelor contestate îndeplinesc aceste condiţii.

Pentru a îndeplini criteriul transparenţei şi inteligibilităţii se impune, potrivit recurenţilor-reclamanţi, ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară şi neechivocă, iar pentru înţelegerea acesteia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.

În evaluarea caracterului clar şi inteligibil al unei clauze contractuale se are în vedere un criteriu obiectiv, prin raportare la tipul consumatorului cu educaţie şi grad de cunoaştere mediu, întrucât se impune ca orice consumator să aibă posibilitatea de a-şi forma un punct de vedere corect cu privire la existenţa şi conţinutul unei clauze.

Recurenţii-reclamanţi fac trimitere şi la prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit supus analizei, care obligă profesionistul să informeze, în mod complet, corect şi precis consumatorii asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

Mai arată recurenţii-reclamanţi că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale, astfel cum rezultă aceasta din articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/EE, a fost analizată inclusiv de Curtea Europeană de Justiţie, care s-a pronunţat şi cu privire la obligaţia de informare a consumatorului, în cauza C-609/19 şi în cauzele conexate C-776/19 - C-782/19.

De asemenea, în ceea ce priveşte cerinţa existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, recurenţii-reclamanţi arată că echilibrul contractual nu poate fi determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a câştigurilor şi pierderilor fiecăreia dintre părţile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat acest echilibru, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezenta acestei clauze, poziţia profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului.

În prezenta cauză, astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor este semnificativ, în condiţiile în care riscul aprecierii monedei a fost plasat în întregime în sarcina şi, deci, în defavoarea acestora.

Referitor la caracterul nenegociat al clauzelor supuse analizei, recurenţii-reclamanţi susţin că niciuna din clauzele contractuale nu a fost negociată de părţile în litigiu, în condiţiile în care contractul de credit a avut un conţinut preformulat, practic aceştia aderând la condiţiile contractuale impuse de bancă, fără nicio posibilitate de a influenţa/modifica conţinutul clauzelor contractuale.

De altfel, recurenţii-reclamanţi arată că pârâtei îi revenea obligaţia de a proba negocierea clauzelor contestate, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar - art. 8.1 din contractul de credit, recurenţii-reclamanţi arată că, potrivit acesteia: "orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul".

În susţinerea ideii unei poziţii privilegiate a băncii, dar şi a caracterului aleatoriu al contractului de credit, recurenţii-reclamanţi fac trimitere la art. 9.1 şi la art. 14 din contract.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi arată că, analizând prevederile art. 9 prin raportare la clauza de risc valutar reglementată de art. 8, rezultă că, în temeiul art. 9, împrumutatul se obligă să suporte eventualele diferenţe de schimb valutar în situaţia în care banca preia din contul de RON a împrumutatului sumele disponibile şi cumpără valuta necesară achitării ratelor de credit la cursul valutar practicat de către bancă, iar împrumutatul este de acord să suporte eventualele diferenţe de curs valutar între cursul valutar practicat de către banca creditoare şi alte bănci.

În schimb, aşa cum rezultă din modul de formulare a art. 8.1, clauza de risc valutar prevede că orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul, în condiţiile în care reprezentanţii băncii au subliniat în mod repetat stabilitatea cursului de schimb şi lipsa riscului de a fi supuşi unor fluctuaţii de curs valutar.

Or, potrivit recurenţilor-reclamanţi, clauza de risc valutar produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în condiţiile în care menţine în privinţa acestora condiţii extrem de oneroase în condiţiile fluctuaţiilor semnificative a cursului de schimb EUR/CHF, neprevăzut şi neadus la cunoştinţa lor la momentul încheierii contractului.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, relevante pentru a aprecia asupra caracterului abuziv al clauzei de risc valutar sunt şi cele reţinute de Comitetul European pentru risc sistemic în recomandarea sa CERS/2011/1 din 21 septembrie 2011 privind acordarea de împrumuturi în monedă străină.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că intimata-pârâtă a acţionat în mod neloial, procedând la o informare deficitară şi chiar înşelătoare a consumatorului care, în lipsa unor cunoştinţe de specialitate, nu ar fi putut niciodată aprecia o posibilă apreciere majoră a monedei de acordare a creditului în raport cu moneda naţională.

Recurenţii-reclamanţi susţin că nu şi-au asumat în mod expres printr-o clauză contractuală intervenirea unui risc financiar precum cel al aprecierii monedei "extrem de sigure" ulterior încheierii contractului, iar clauza examinată din contractul de credit nu cuprinde nici o trimitere la dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 sau la principiul nominalismului monetar, aspect ce dovedeşte faptul că nu şi-au asumat riscul valutar.

Referitor la efectele caracterului abuziv al clauzelor analizate, recurenţii-reclamanţi arată că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar art. 6 din aceeaşi lege prevede următoarele: "clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Nici Directiva 93/13/CEE, nici Legea nr. 193/2000 nu prevăd în mod expres sancţiunea de drept aplicabilă unei clauze abuzive, însă ambele prevăd că respectiva clauză "nu creează obligaţii", respectiv "nu produce efecte" faţă de consumator, prin urmare, stipularea de clauze abuzive în contractele de consum se asociază ideii de rea credinţă, care trebuie să fie calificată drept cauză ilicită, sancţionată cu nulitatea absolută.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi că efectele nulităţii clauzelor analizate constau în repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului şi restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzelor nule, iar cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, o astfel de constatare duce indirect, ca efect al nulităţii, la o îngheţare a cursului valutar RON - CHF prin raportare la valoarea în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, dar şi la restituirea excedentului plătit cu titlu de către codebitori ca urmare a recalculării ratelor în funcţie de evoluţia cursului de schimb.

Recurenţii-reclamanţi arată că, urmare a constatării perceperii abuzive a comisioanelor prevăzute de art. 5 din contractul de credit, repunerea părţilor în situaţia anterioară presupune restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare de către codebitori la momentul primei utilizări a creditului.

În ceea ce priveşte adaptarea clauzei de risc valutar ca efect al impreviziunii, în raport de legea aplicabilă contractului de credit, recurenţii-reclamanţi arată că impreviziunea în contractul de credit are în vedere o clauză în curs de executare care, ca urmare a unei modificări substanţiale economice sau sociale, este atinsă chiar în substanţa aşteptărilor legitime ale părţilor sub ansamblul unor obligaţii ce devin excesiv de oneroase în raport cu momentul încheierii contractului - diferenţa de esenţă între un risc legitim, o creştere a caracterului oneros al unei obligaţii şi intervenţia unui risc supraadăugat, a unui caracter excesiv de oneros al unei obligaţii ce lipseşte de orice echilibru economic contractul de credit precum creşterea cu peste 250%, absolut neaşteptată, a cursului de schimb RON-CHF.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, contractul de credit a fost încheiat în anul 2008, astfel încât conform regulilor de aplicare a legii civile în timp, tempus regit actum, acesta rămâne supus prevederilor C. civ. de la 1864, inclusiv cu privire la îndeplinirea condiţiilor impreviziunii.

Deşi în reglementarea anterioară instituţia impreviziunii nu beneficia de o reglementare expresă la nivelul C. civ. de la 1864, aceasta a fost consacrată ca urmare a practicii judiciare şi a doctrinei, fiind fundamentată pe prevederile art. 970 C. civ.

Recurenţii-reclamanţi arată că, aşa cum a fost reţinut pe cale jurisprudenţială, ca urmare a aplicării prevederilor anterior menţionate, impreviziunea reprezintă o excepţie de la efectul obligatoriu al contractelor şi presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii, respectiv: schimbarea excepţională a împrejurărilor faţă de momentul încheierii contractului, situaţia excepţională şi imprevizibilă să fie ulterioară încheierii contractului, schimbările cu caracter excepţional să afecteze echilibrul contractual şi riscul determinat de situaţia imprevizibilă să nu fie circumscris riscurilor contractului.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că relevante în ceea ce priveşte aprecierea condiţiilor impreviziunii sunt şi considerentele Curţii Constituţionale din decizia nr. 731/2019.

Concret, recurenţii-reclamanţi arată că, ulterior încheierii contractului de credit (21.07.2008) şi până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, a avut loc o creştere ruinătoare de aproape două ori a valorii CHF raportată la valoarea monedei naţionale, mai exact o creştere cu peste 100% a valorii CHF faţă de anul 2008, ceea ce se traduce într-un risc supraadăugat, care este excesiv de suportat pentru codebitori.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, consecinţele acestui eveniment major nu au putut fi prevăzute inclusiv de persoane cu o pregătire de specialitate, analizele financiare fiind inutile pentru anticiparea unui astfel de eveniment, prin urmare, nu se poate considera că o persoană cu pregătire medie şi fără studii de specialitate privind pieţele financiare ar fi putut anticipa în anul 2008 apariţia unui astfel de eveniment major economic şi, prin urmare, să îşi fi asumat un asemenea risc valutar.

În ceea ce priveşte echilibrul contractual, recurenţii-reclamanţi susţin că majorarea cursului de schimb valutar a dus la onerozitatea excesivă a obligaţiei debitorului, la data acordării creditului valoarea în RON a sumei împrumutate, respectiv 176.289 CHF, era de 384.310,02 RON, iar la data introducerii cererii de chemare în judecată, valoarea era de 837.372,75 RON.

Pentru a aprecia asupra existenţei riscului supradăugat ca urmare a modificărilor cursului de schimb valutar şi calificarea acestuia ca un eveniment major, deci ca o situaţie de impreviziune, relevante sunt, în opinia recurenţilor-reclamanţi, şi modificările recente introduse de Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, dar şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 433/2021.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi că unul dintre efectele impreviziunii este adaptarea contractului prin ajustarea unor prestaţii sau modalităţi de executare, astfel încât să poată fi restabilită proporţia rezonabilă între drepturile şi obligaţiile părţilor. Adaptarea contractului afectat de impreviziune (inclusiv cea generată de fluctuaţiile monetare majore) trebuie să urmărească, în primul rând, înlăturarea riscului valutar la care este expus consumatorul care contractează un credit în monedă străină, şi, subsecvent, ajustarea obligaţiei debitorului, pentru înlăturarea onerozităţii excesive.

Prin urmare, în opinia recurenţilor-reclamanţi, soluţia în prezenta cauză o reprezintă conversia creditului acordat, modalitate prin care este protejată atât valoarea economică a debitului principal şi este astfel evitată transferarea totală a riscului în sarcina codebitorilor.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că pentru restabilirea echilibrului contractual şi recâştigarea utilităţii sociale a contractului, urmează a acorda întâietate conversiei istorice, respectiv prin stabilirea cursului valutar valabil la data încheierii contractului (2,18 RON), a aprecia în sens contrar presupunând a stabili în sarcina codebitorilor o sarcină excesivă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta arată, în susţinerea recursului declarat, că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a normelor referitoare la teoria impreviziunii, respectiv ale art. 969 şi art. 970 C. civ. de la 1864.

Cu privire la comisionul de administrare a creditului, prevăzut la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit nr. x/21.07.2008, recurenta-pârâtă susţine că decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că dispoziţia contractuală referitoare la comisionul de administrare a creditului este exprimată într-un limbaj clar şi uşor de înţeles, reclamanţii având posibilitatea reală de a cunoaşte care sunt efectele financiare pe care aplicarea clauzei le va produce asupra propriului patrimoniu.

Astfel, valoarea comisionului de administrare este determinată prin raportare la valoarea creditului şi este uşor de stabilit - 1% din credit, respectiv suma de 1.762,89 CHF.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că, în cauza dedusă judecăţii, nu poate fi reţinută lipsa negocierii, deoarece, pe de o parte, intimaţii au fost informaţi în prealabil cu privire la toate costurile creditului, inclusiv cu privire la comisioanele percepute de bancă şi, pe de altă parte, prevederile contractuale nu sunt de natură să afecteze interesele intimaţilor, deoarece respectivele clauze contractuale au fost însuşite de către aceştia prin semnarea contractului, aspect care confirmă faptul că aceştia au înţeles prevederile contractuale, au fost de acord cu acestea şi nu au solicitat băncii informaţii suplimentare şi/sau modificarea clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare, anterior semnării contractului de credit.

Mai susţine recurenta-pârâtă că nu percepe niciun comision lunar, comisionul de administrare credit fiind perceput la acordarea creditului (restul comisioanelor prevăzute iniţial fiind eliminate prin actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010), astfel încât, conform graficului de rambursare, rata lunară este compusă doar din principal şi dobânda aferentă, fără plata vreunui comision lunar.

Conform clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. a), comisionul de administrare credit a fost achitat la momentul utilizării creditului, la data de 21.07.2008, fiind reţinut din credit şi nu achitat din sursele proprii ale intimaţilor.

Recurenta-pârâtă precizează că există contraprestaţia băncii în schimbul încasării comisionului de administrare credit, care a fost perceput în legătură cu monitorizarea/înregistrarea/administrarea operaţiunilor de rambursare a creditului acordat împrumutatului, iar aceste operaţiuni au fost autorizate de intimaţi prin clauzele prevăzute la art. 9 alin. (1) din contract.

Mai susţine recurenta-pârâtă că acest comision nu se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece nu reprezintă un element esenţial al prestaţiei asumate de consumator, respectiv restituirea împrumutului.

Prin urmare, clauzele care reglementează comisionul de administrare trebuie examinate prin raportare la condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, acest comision fiind perceput de bancă ca un cost administrativ al serviciului de monitorizare a utilizării/rambursării creditului.

În raport de criteriile menţionate în hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-143/13 şi statuările C.J.U.E. din hotărârea pronunţată în cauza C-453/10, recurenta-pârâtă solicită a se observa faptul că prestarea efectivă a activităţii de monitorizare şi de efectuare de operaţiuni administrative de către bancă, în scopul urmăririi rambursării de către intimaţi a creditului acordat, nu poate fi pusă la îndoială, din moment ce contractul analizat în cauză se derulează pe o perioadă de 420 de luni, iar rambursarea sumei împrumutate se face în rate lunare.

Din cuprinsul clauzei de la art. 5.1 lit. a) din contract, rezulta cu claritate atât cuantumul comisionului de administrare, cât şi condiţiile în care este perceput de bancă, astfel încât intimaţii au avut posibilitatea să prefigureze consecinţele economice ale clauzei în discuţie.

În susţinerea aceleiaşi critici, recurenta-pârâtă arată că dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor, avut în vedere de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nu se referă la caracterul disproporţionat, din punct de vedere valoric, al prestaţiilor părţilor, ci la dezechilibrul creat între drepturile şi obligaţiile asumate la încheierea contractului, iar în prezenta cauză nu poate fi identificat un astfel de dezechilibru, în defavoarea intimaţilor, cauzat prin aplicarea clauzei de la art. 5.1 lit. a).

Prin urmare, recurenta-pârâtă afirmă că nu se poate susţine că aplicarea clauzei referitoare la comisionul de administrare ar fi fost făcută cu încălcarea principiului bunei-credinţe şi, totodată, nu rezultă că, în cauză, aplicarea acestei clauze ar fi produs, în defavoarea intimaţilor, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Recurenta-pârâtă critică şi soluţia instanţei de apel cu privire la adaptarea pentru viitor a contractului de credit, în sensul achitării ratelor la cursul de schimb de 3,7273 RON/CHF stabilit de instanţă, aceasta fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la incidenţa impreviziunii, respectiv ale art. 969 şi art. 970 C. civ. de la 1864 şi nu corespunde soluţiilor sugerate de instanţa de control constituţional prin decizia CCR nr. 62/2017.

Raportat la considerentele deciziei recurate (şi la motivele invocate de intimaţi), recurenta-pârâtă deduce faptul că şocul valutar avut în vedere de instanţa de apel este cel produs pe piaţa valutară internă la data de 15.01.2015.

Mai susţine recurenta-pârâtă că, prin decizia nr. 62/2017, Curtea Constituţională a arătat că instanţele de judecată, făcând aplicarea principiului nominalismului şi a teoriei impreviziunii, au posibilitatea de a dispune adaptarea contractelor analizate, în cazul în care se constată îndeplinite condiţiile cumulative ale impreviziunii, sens în care "adaptarea la noile condiţii se poate efectua inclusiv printr-o conversie a ratelor de plată în moneda naţională la un curs de schimb pe care instanţa îl poate stabili în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei în scopul reechilibrării obligaţiilor, curs valutar care poate fi cel de la data încheierii contractului, cel de la data survenirii evenimentului imprevizibil sau cel de la data efectuării conversiei".

Din considerentele deciziei recurate, rezultă, în opinia recurentei-pârâte, că instanţa de apel a înţeles să dispună adaptarea contractului de credit prin raportare la cursul de schimb de la data producerii evenimentului imprevizibil, identificat de instanţa ca fiind şocul valutar produs la efect al deciziei Băncii Naţionale a Elveţiei.

Raportat la împrejurarea că şocul valutar, la care se referă atât instanţa, cât şi reclamanţii, s-a produs la data de 15.01.2015, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare atât a normelor legale referitoare la impreviziune, cât şi a deciziei CCR nr. 62/2017, astfel încât adaptarea contractului, prin încasarea ratelor la cursul de schimb din data de 31.12.2014, apare ca netemeinică şi nelegală în raport cu soluţia sugerată de decizia CCR nr. 62/2017.

Faţă de aceste aspecte de fapt, recurenta-pârâtă susţine că, din decizia recurată, nu rezultă care sunt motivele pentru care instanţa de apel a înţeles să admită cererea intimaţilor şi a decis ca adaptarea contractului să fie făcută prin raportare la cursul de schimb leu-CHF din data de 31.12.2014, în condiţiile în care evenimentul imprevizibil s-a produs la data de 15.01.2015.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 969 şi art. 970 C. civ. de la 1864 şi ale art. 1.271 din noul C. civ.

Raportat la data încheierii contractului de credit, recurenta-pârâtă arată că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 969 şi art. 970 din vechiul C. civ.

Recurenta-pârâtă susţine, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că cererea subsidiară a intimaţilor, de adaptare a contractului de credit, prin aplicarea în cauză a teoriei impreviziunii, nu poate fi primită, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru aplicarea impreviziunii.

Potrivit recurentei-pârâte, pentru aplicarea teoriei impreviziunii, trebuie verificate şi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: intervenirea unei situaţii sau circumstanţe externe, independente de voinţa părţilor; situaţia nouă intervenită şi efectele acesteia să fie imprevizibile; situaţia imprevizibilă să genereze o schimbare a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul; momentul la care se produce evenimentul imprevizibil trebuie să se situeze în timp ulterior încheierii contractului; elementul imprevizibil trebuie să conducă la un dezechilibru contractual constând în onerozitatea excesivă a obligaţiei debitorului; onerozitatea excesivă a obligaţiei debitorului trebuie să profite creditorului; riscul să nu se încadreze în categoria riscurilor contractului ce sunt asumate de debitor, fiind necesar ca intervenirea riscului să depăşească limitele capacităţii de prevedere a părţilor.

În cauză, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, nu este îndeplinită condiţia ca noua situaţie intervenită în executarea contractului să fie imprevizibilă, aprecierea sau deprecierea cursului valutar al unei monede nefiind un eveniment imprevizibil.

Recurenta-pârâtă arată că orice contract de credit în valută este supus riscului valutar, care este o trăsătură naturală a unui contract de credit, element anticipat de ambele părţi contractante, fiind calificat ca atare şi prin decizia CCR nr. 623/25.10.2016 şi prin decizia nr. 62/07.02.2017.

Potrivit recurentei-pârâte, fluctuaţiile cursurilor valutare, nu numai că nu sunt anormale, ci sunt chiar tipice şi previzibile.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că nu este îndeplinită nici condiţia ca situaţia imprevizibilă să genereze o schimbare a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul, în cuprinsul deciziei CCR nr. 62/2017, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 arătându-se că: "în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia".

Riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, întrucât împrumutatul consumă suma de bani acordată şi trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, această obligaţie regăsindu-se în prevederea contractuală cuprinsă la art. 8.1 din contractul de credit.

De asemenea, Curtea Constituţională a României în decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 şi 98) şi în decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46) a statuat că în fapt orice contract de credit în valută "presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului".

Mai susţine recurenta-pârâtă că intimaţii nu au făcut dovada că sumele pe care trebuie să le achite în baza contractului de credit au devenit superioare celor cu privire la care s-a convenit încheierea contractului, ca urmare a intervenirii evenimentului neprevăzut şi străin de culpa părţilor contractante.

În cauză, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, nu este îndeplinită condiţia ca intervenirea situaţiei externe să fie independentă de voinţa părţilor.

Faptul ca hipervalorizarea CHF nu a putut fi previzionată de reclamanţi nu face această împrejurare un eveniment imprevizibil, ci doar relevă un efect, o caracteristică a riscului valutar, care este o trăsătură naturală a contractului de credit.

În opinia recurentei-pârâte, nu este îndeplinită nici condiţia ca elementul imprevizibil să conducă la un dezechilibru contractual constând în onerozitatea excesivă a obligaţiei debitorului.

Întrucât obiectul contractului de credit îl formează bunuri fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor, împrumutatul devine proprietar şi suportă riscurile conform art. 1577 din C. civ. de la 1864, iar principala obligaţie a împrumutatului este obligaţia de a restitui la scadenţă acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, potrivit art. 1584 din C. civ., indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că dispoziţiile art. 969 C. civ. îi obligă pe împrumutaţi să acţioneze cu bună-credinţă şi să restituie exact cât au primit, respectiv suma de 176.289 CHF.

Potrivit recurentei-pârâte, nu este îndeplinită nici condiţia ca onerozitatea excesivă a obligaţiei debitorului să profite băncii, întrucât în cauză nu există o diferenţă între suma împrumutată de bancă şi suma ce trebuie restituită de reclamanţi, iar banca nu beneficiază de creşterea cursului francului elveţian în raport cu moneda naţională faţă de momentul contractării creditului.

Mai susţine recurenta-pârâtă că intimaţii şi-au asumat producerea riscului supraadăugat, atunci când şi-au asumat contractual să restituie împrumutul în moneda creditului, în raport cu dispoziţiile art. 1.2 şi 8.1 din contractul de credit.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că nici o prevedere legală nu permite instanţei de judecată să intervină în contractul încheiat între părţi prin modificarea unei clauze contractuale în sensul dorit de una dintre acestea, în contra voinţei celeilalte, întrucât astfel s-ar aduce atingere principiului libertăţii contractuale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat.

Reclamanţii au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, s-a fixat termen de judecată la 7 februarie 2024, pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând memoriul de recurs şi având în vedere dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va examina cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) din acelaşi cod, excepţia inadmisibilităţii recursurilor, invocată de instanţă din oficiu:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi acesta presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât acele căi de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ. la art. 457.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar în conformitate cu art. 27 din acelaşi cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speţă, reclamanţii au învestit Tribunalul Suceava la data de 6 ianuarie 2022, cu o cererea de chemare în judecată, prin care au solicitat: constatarea nulităţii absolute a clauzei de risc valutar prevăzute la art. 8.1. din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia, şi pe cale de consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la: recalcularea şi încasarea ratelor lunare conform graficului de rambursare, prin raportare la cursul B.N.R. din data de 21.07.2008, respectiv 2,18 RON; restituirea sumelor încasate cu titlu suplimentar ca urmare a recalculării cuantumului ratelor lunare prin raportare la cursul valutar de la momentul încheierii contractului (de 2,18 RON), pentru perioada cuprinsă între 21.07.2008 şi data obţinerii unei soluţii definitive în prezenta cauză, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume; constatarea nulităţii absolute a clauzei privind comisioanele contractuale prevăzute de art. 5.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la: restituirea sumei de 1.762,89 CHF achitată cu titlu de comision de administrare a creditului la care se adaugă dobânzile legale calculate de la data încasării comisionului de administrare (21.07.2008) şi până la data restituirii efective; constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute de art. 6 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, desfiinţarea clauzei şi constatarea ca abuzivă şi nedatorată a dobânzii care exceda nivelului dobânzii avut în vedere de părţile contractante la momentul încheierii contractului de credit, adică de 4,5% pe an şi, pe cale de consecinţă: obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate, în plus, cu titlul de dobândă, peste nivelul de 4,5% pe an, aferente contractului de credit bancar nr. x/21.07.2008, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării lor şi până la data restituirii efective şi integrale a acestora; obligarea pârâtei, în temeiul art. 451 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat: adaptarea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008 de la momentul încheierii contractului, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin aplicarea cursului leu - CHF din 21.07.2008; adaptarea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, de la momentul intervenirii riscului supraadăugat, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin aplicarea cursului leu - CHF din decembrie 2014; adaptarea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, de la momentul formulării prezentei cereri de chemare în judecată, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin raportare la media aritmetică dintre cursul valutar din ziua încheierii contractului şi cel din ziua introducerii cererii de chemare în judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale art. 970 C. civ. de la 1864.

Se impune a se arăta că, astfel cum au susţinut chiar reclamanţii, cererea de chemare în judecată este o acţiune în protecţia drepturilor consumatorilor, fiind incidente regulile în această materie, atât cu privire la competenţă, cât şi în ceea ce priveşte scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

Înalta Curte reţine că litigiul dedus judecăţii este un litigiu în materia protecţiei dreptului consumatorului, fiind întemeiat în drept pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, şi, deşi se invocă teoria impreviziunii din perspectiva C. civ. din 1864, reclamanţii fac trimitere la condiţiile prezumţiei absolute de impreviziune prevăzute de Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 52/2020, pe care le consideră relevante din perspectiva evenimentului major reprezentat de modificările cursului de schimb valutar.

De altfel, se impune a se arăta şi că analiza în cauză s-a realizat în raport de Legea nr. 193/2000, iar instanţa de apel a avut ca reper orientativ Legea nr. 77/2016, în raport de care a reţinut, în speţă, intervenirea impreviziunii.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că acţiunea ce face obiectul litigiului pendinte a fost introdusă de reclamanţi în considerarea calităţii lor de consumatori şi că, indiferent de temeiul de drept invocat de reclamanţi cu privire la capătul subsidiar de cerere (art. 970 din C. civ. din 1864), în cauză trebuie să se ţină cont de faptul că aspectele deduse judecăţii au survenit în contextul unui raport juridic reglementat de legislaţia privind protecţia consumatorului.

Având în vedere aceste considerente, instanţa supremă reţine că recursul are ca obiect decizia nr. 160 din 22 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă într-un litigiu în materia protecţiei consumatorilor.

Întrucât procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, respectiv, la 6 ianuarie 2022, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.".

Totodată, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările şi completările ulterioare, "Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 01 ianuarie 2019.".

Aşadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecăţii, 6 ianuarie 2022, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc şi cele pronunţate în materia protecţiei consumatorilor.

Având în vedere că, în cauză, recursul are ca obiect decizia nr. 160 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă, într-o cerere în materia protecţiei consumatorilor, decizia atacată este una definitivă de la pronunţare, în accepţiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., raportat la alin. (2) al aceluiaşi articol, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, chiar dacă aceasta prevedea o atare menţiune.

Conform principiului legalităţii căilor de atac consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.".

Prin urmare, menţionarea, în dispozitivul deciziei recurate, a dreptului părţii de a formula recurs în termen de 30 de zile de la comunicare nu poate avea ca efect recunoaşterea căii de atac a recursului în alte cazuri decât cele prevăzute de lege, instanţa având obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ prevăzute de lege.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A., PRIN ABSORŢIE E. S.A. BUCUREŞTI - SOCIETATE ABSORBANTĂ A C. împotriva deciziei nr. 160 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A., PRIN ABSORŢIE E. S.A. BUCUREŞTI - SOCIETATE ABSORBANTĂ A C. împotriva deciziei nr. 160 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă, ca inadmisibile.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2024.