Warranty of eviction liability following absolute annulment of sale contract and mischaracterization of procedural communication errors

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 16 noiembrie 2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., a solicitat obligarea acestuia din urmă la restituirea preţului achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi şi autentificat sub nr. x la data de 19.05.1998 la B.N.P. B., respectiv suma de 100.000 RON, reprezentând contravaloarea cumpărării spaţiilor situate în Bucureşti, Calea x, tronson 5, 2 şi 5, care au făcut obiectul contractului menţionat şi de care a fost evinsă de către terţul S.C. C. S.R.L., precum şi la plata sporului de valoare acumulat de imobile până la data evicţiunii, în sumă de 1.470.546 USD, echivalentul a 6.075.708 RON. De asemenea, reclamanta a solicitat plata daunelor-interese constând în: a) suma de 1.675.826,55 RON, reprezentând valoarea fructelor pe care reclamanta a fost obligată să le restituie terţului evingător S.C. C. S.R.L.; b) suma de 190.360 RON, reprezentând cheltuielile de judecată (taxe de timbru şi onorarii avocat) efectuate de către reclamantă în cadrul proceselor purtate cu terţul S.C. C. S.R.L.; c) suma de 2.117,5 RON (21.175.000 ROL), reprezentând cheltuielile efectuate cu încheierea şi executarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.1998, autentificat la B.N.P. B.; d) suma de 156.116 RON, reprezentând cheltuielile cu impozitul pe clădiri pentru etajele 1, 2 şi 5 pe perioada 30.09.2010 – 31.12.2019; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare din data de 4 martie 2021 reclamanta a solicitat obligarea pârâtului şi la plata sumei 495.345 euro, actualizată cu rata dobânzii legale, reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat.

Prin sentinţa civilă nr. 1499 din 28 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 73 din 18 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1499 din 28 mai 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., ca nefondat; a fost obligată apelanta la plata sumei de 5.047 RON către intimat, cheltuieli de judecată.

Reclamanta a declarat recursuri împotriva acestei decizii.

În susţinerea recursului declarat la 23 martie 2023, recurenta-reclamantă arată că decizia civilă nr. 73 din 18 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, este nelegală şi nemotivata, fiind rezultatul unei erori regretabile, incompatibile pentru judecata în faţa unei curţi de apel.

Astfel, în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborat cu art. 497 Cod procedură civilă, solicită instanţei de recurs să dispună casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru soluţionare, având în vedere că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind total nemotivată.

Recurenta-reclamantă susţine că, astfel cum rezultă din simpla lecturare a deciziei ce face obiectul recursului de faţă, instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra niciunuia dintre motivele de apel formulate de aceasta, nu a exprimat niciun fel de punct de vedere propriu legat de speţa dedusă judecăţii, considerentele soluţiei deciziei din apel lipsind în totalitate.

Mai arată recurenta-reclamantă că, în cuprinsul hotărârii pronunţate de instanţa de apel, nu există o motivare a soluţiei adoptate, cuprinzând exclusiv o descriere a judecăţii în faţa primei instanţe, o redare a susţinerilor formulate de către S.C. A. S.A. în cadrul apelului său, precum şi o redare a întâmpinării formulate în apel de către intimatul-pârât, decizia fiind urmată de dispozitiv, în lipsa oricăror considerente.

Potrivit recurentei-reclamante, nepronunţarea de către instanţa de judecată asupra motivelor de apel cu care a fost învestită, echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în cazul de faţă cu o lipsă a hotărârii.

În raport de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Recurenta-reclamantă susţine că motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, o exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Mai mult, astfel cum arată recurenta-reclamantă, lipsa motivării îl pune în imposibilitate pe judecătorul căii de atac de a verifica situaţia de fapt şi de drept reţinută de instanţa de apel, precum şi raţionamentul logico-juridic pe care judecătorul şi-a intemeiat hotărârea, iar în mod evident, în cauză, acest fapt nu este posibil. Soluţia de respingere a apelului declarat nu se justifica în niciun fel, şi - în egală măsură - nu este justificată nici obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La 08 mai 2023, reclamanta a formulat o altă cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 73 din 18 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 176 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că, prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că decizia recurată există în materialitatea sa în dosar în două variante de redactare, cauza fiind soluţionată prin două decizii având acelaşi număr, dar conţinut diferit.

În cauză, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, au fost încălcate regulile de procedură care reglementează cerinţele legale extinseci ale oricărei hotărâri judecătoreşti.

În raport de dispoziţiile art. 425 şi următorele C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea judecătorească are forma scrisă, dactilografiată, fiind semnată de toţi membrii completului de judecată. Hotărârea are trei părţi: partea introductivă (practicaua), motivarea (considerentele) şi dispozitivul, ea urmând a se comunica din oficiu, în copie părţilor, de îndată ce a fost redactată şi semnată în condiţiile legii.

Mai arată recurenta-reclamantă că, în cadrul aceluiaşi dosar, nu pot fi emise două hotărâri judecătoreşti, având conţinut diferit şi că, deşi formal, decizia ce i-a fost comunicată la data de 06.04.2023, ce face obiectul prezentului recurs, se doreşte a fi o "recomunicare, a primei decizii emise în acest dosar, în realitate, aceasta are un cu totul alt conţinut decât cea iniţială, neputând fi apreciată ca o a doua comunicare a celei dintâi.

Potrivit recurentei-reclamante, instituţia juridică a "recomunicării, unui act de procedură vizează, în esenţă, o a doua comunicare a actului procedural iniţial transmis eronat, iar nu o comunicare a unui alt act procedural decât cel iniţial, asa cum în mod greşit s-a procedat în cauză.

În fapt, astfel cum precizează recurenta-reclamantă, instanţa de apel a procedat la o completare esenţială a hotărârii redactate şi comunicate iniţial către părţi, adăugând la hotărârea iniţială considerentele, aşa cum sunt acestea definite de dispoziţiile art. 425 alin. (2) lit b) Cod procedură, din oficiu, încălcând formele procedurale prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că, în raport de art. 176 pct. 6 Cod procedură civilă, instanţa de apel a încălcat o cerinţă extrisencă a actului de procedură cel mai important al judecăţii, fapt care atrage nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti pronunţate, independent chiar de dovedirea vreunei vătămări a părţilor cauzei, deşi vătămarea este vădită în ceea ce o priveşte.

De altfel, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, prin aşa-zisa "recomunicare, a hotărârii judecătoreşti emise iniţial de către instanţa de apel, dar într-o altă variantă de redactare, însăşi instanţa de recurs este pusă în dificultatea de a alege una dintre cele două variante ale hotărârii, în raport de care să analizeze recursul declarat în cauză de S.C. A. S.A.

În condiţiile în care hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nulă, în ambele sale variante de redactare, pentru motivele care au fost expuse mai sus, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 73 din 18 ianuarie 2023, recomunicată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o apreciază ca fiind nelegală, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel preluând în totalitate cele reţinute de prima instanţă, fără a da o proprie interpretare situaţiei de fapt deduse judecaţii.

Recurenta-reclamantă susţine că a arătat, printr-un prim motiv de apel, că raţionamentul primei instanţe este deficitar şi lipsit de temei juridic, în condiţiile în care a preluat mutatis mutandis - în acţiunea de faţă, având ca obiect evicţiune - dezlegările instanţelor de fond şi apel cuprinse în sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 şi, respectiv, decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002, care au avut alt obiect - constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare, aşadar o altă cauză juridică.

Ca atare, recurenta-reclamantă susţine că instanţele de fond şi apel au aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 431 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante dosarul nr. x/2001, în care au fost pronunţate cele două hotărâri preluate de judecătorul fondului, a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1998, buna sau reaua credinţă a părţilor fiind analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 948 C. civ. şi sub aspectul strict al operaţiunii de vânzare, situaţia premisă fiind cu totul alta decât cea din cauza de faţă.

Recurenta-reclamantă arată că puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre, însă trebuie să se ţină seama şi de cauza juridică a acelor două acţiuni, aspect pe care instanţa de apel l-a ignorat.

Astfel, dacă în dosarul nr. x/2001, instanţa a reţinut că, sub aspectul analizării condiţiilor de valabilitate a actului juridic civil, "ambele părţi contractante au cunoscut faptul că imobilul nu aparţine în exclusivitate vânzătorului, operaţiunea de vânzare-cumpărare având o cauză ilicită", nu acelaşi lucru se analizează în prezenta cauză, sub aspectul întruniri condiţiilor de intervenire a obligaţiei de garantare pentru evicţiune, astfel încât să se poată folosi prezumţia puterii de lucru judecat.

Recurenta-reclamantă apreciază că buna-credinţă se analizează diferit, ca şi lipsa de cauză juridică, motiv de anulare a vânzării-cumpărării şi, în alt mod, ca şi condiţie de angajare a răspunderii vânzătorului pentru evictiune. Astfel, pentru a se putea reţine efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, trebuie îndeplinită condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei din urmă.

Recurenta-reclamantă susţine că, în pofida acestor critici, întocmai ca şi prima instanţă, instanţa de apel nu a ţinut cont de aspectul esenţial că cele două dosare au obiecte şi cauze juridice diferite, reţinând, fără nicio analiză juridică, reaua sa credinţă.

O altă critică vizezază faptul că în mod nelegal, în condiţiile în care legea nu face nicio distincţie, instanţa de apel a reţinut că, odată constatată nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare, evicţiunea nu mai are suport faptic, aceasta neputând interveni decât în situaţia unui contract de vânzare valid.

Contrar acestui raţionament, pornind de la definiţia evicţiunii, recurenta-reclamantă apreciază că evicţiunea include şi situaţia "pierderii dreptului de proprietate", or nulitatea actului juridic este asimilată acestei situaţii.

Prin garanţia contra evicţiunii, cumpărătorul beneficiază, în temeiul legii, de promisiunea vânzătorului că nu-şi va pierde dreptul asupra lucrului, fie pentru o cauză anterioară vânzării, fie printr-o faptă personală a vânzătorului, posterioară vânzării, respectiv că îl va apăra pe cumpărător de orice pagubă şi îl va despăgubi daca ea s-a produs. Prin urmare, cumpărătorul, odată cu bunul, dobândeşte ca accesoriu şi acţiunea în garanţie.

De aceea, în ipoteza unei vânzări anulate, obligaţia de garanţie izvorăşte din actul a cărui realitate juridică nu poate fi contestată, şi pe care părţile l-au calificat ca fiind vânzare (chiar dacă s-a dovedit ulterior că obiectul său se referea la lucrul altuia), sancţiunea nulităţii vânzării neputând afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 - 1351 C. civ., garanţia pentru evicţiune fiind un efect al desfiinţării retroactive a vânzării.

Potrivit recurentei-reclamante, însăşi instituţia răspunderii pentru evicţiune este concepută de legiuitor (art. 1337-1351 din vechiul C. civ., art. 1.695-1.706 din noul C. civ.) pentru ipoteza desfiinţării actului pentru cauză de nulitate şi restituirii bunului către adevăratul proprietar, ca fiind mijlocul de protecţie juridică adecvat şi echitabil, pentru ca cel ce a cumpărat şi a rămas fără bunul său să nu suporte consecinţele patrimoniale ale desfiinţării actului, astfel încât soluţia pronunţată de instanţa de apel apare ca fiind vădit nelegală. În acest sens, recurenta-reclamantă invocă şi decizia nr. 1/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, potrivit recurentei-reclamante, nulitatea actului juridic civil reprezintă în sine o cauză de răspundere pentru evicţiune, astfel încât reţinerile instanţei de apel sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât nu înlătură în niciun fel argumentele evocate în cadrul motivelor de apel.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă susţine că sunt întrunite toate condiţiile angajării răspunderii pentru evicţiune, în acest sens expunând pe larg aspecte ce ţin de situaţia de fapt.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că, în cadrul dosarului nr. x/2020, dintr-o eroare materială, instanţa de apel a comunicat iniţial, la data de 27.02.2023, decizia nr. 73 din 18 ianuarie 2023 într-o variantă care nu conţinea considerentele hotărârii.

Ulterior, la data de 06.04.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a recomunicat decizia menţionată inclusiv cu considerentele acesteia.

În această modalitate, astfel cum apreciază intimatul-pârât, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere".

Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material şi a reţinut în mod legal că un contract anulat nu poate constitui temei pentru activarea garanţiei contra evicţiunii, cu atât mai mult cu cât cauza de evicţiune a fost cunoscută de cumpărător încă de la momentul încheierii contractului de vânzare.

A solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus amânarea judecării cauzei în vederea soluţionării cererii de acordare facilităţi la plata taxei judiciare de timbru, formulate de recurenta-reclamantă, fixându-se termen de judecată la 7 februarie 2024.

Analizând recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Înalta Curte va proceda la analiza unitară a criticilor expuse în susţinerea motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., expuse de recurenta-reclamantă prin cele două cereri de recurs, observând că aceasta invocă, pe de o parte, lipsa totală a considerentelor deciziei recurate, iar, pe de altă parte, motivul de nulitate necondiţionată a hotărârii, în raport de dispoziţiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ., respectiv încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la alte cerinţe extrinseci actului de procedură, dacă legea nu prevede altfel.

Subsumat acestor critici, Înalta Curte reţine că, astfel cum reiese din procesul-verbal aflat la dosarul instanţei de apel, la 24 februarie 2023, s-a comunicat apelantei-reclamante A. S.A., decizia pronunţată în cauză.

La fila x din acelaşi dosar, prin referatul întocmit de grefierul D., se menţionează că, din eroare, la 22 februarie 2023, a fost comunicată decizia civilă nr. 73 din 18 ianuarie 2023, fără considerente, motiv pentru care, la 3 aprilie 2023 s-a procedat la recomunicarea acestei hotărâri, astfel cum aceasta se regăseşte la dosar.

Înalta Curte, contrar argumentelor recurentei-reclamante, reţine că în cauză, nu s-au pronunţat 2 hotărâri judecătoreşti, cu acelaşi număr, dar cu conţinut diferit.

În realitate, există o singură hotărâre, prima comunicare fiind informă, întrucât, astfel cum reiese din referatul întocmit de grefier, aceasta nu avea ataşate considerentele instanţei de apel. Prin a doua comunicare, s-a procedat la transmiterea către părţi a hotărârii astfel cum aceasta se regăseşte la dosarul cauzei, fiind acoperită neregularitatea procedurală privind comunicarea hotărârii.

Înalta Curte observă, aşadar, că din eroare, în cauză a fost comunicat proiectul de hotărâre, care nu conţinea considerentele, însă, acest fapt nu se poate circumscrie motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care acesta vizează situaţiile în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte arată că, din perspectiva motivului de recurs arătat mai sus, viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Or, astfel cum Înalta Curte a arătat mai sus, în cauză, nu se poate reţine o nemotivare a hotărârii instanţei de apel, ci o comunicare eronată a unui proiect de hotărâre, care nu avea ataşate considerentele.

Astfel, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-reclamante în sensul că s-a procedat la o comunicare a hotărârii cu un alt conţinut decât cea iniţială, în realitate, la 6 aprilie 2023 procedându-se la corecta comunicare a hotărârii pronunţate în cauză, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosarul instanţei de apel.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nulitatea hotărârii în raport de dispoziţiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ., ce presupune încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel, Înalta Curte arată că reprezintă cazuri de nulitate necondiţionată în sensul acestei norme de procedură: netimbrarea sau insificienta timbrare a cererilor, nerespectarea termenelor prohibitive, depunerea cererii de apel sau de recurs direct la instanţa de control judiciar, necompetenţa executorului judecătoresc, etc.

Însă, din perspectiva normei de procedură evocate mai sus, comunicarea eronată a hotărârii judecătoreşti, astfel cum s-a reţinut în cauză, nu poate constitui un caz de nulitate necondiţiontă.

Se impune a se arăta, de asemenea, că nu se poate reţine nici argumentul expus de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în sensul îndreptării unei erori materiale, în raport de dispoziţiile art. 442 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor legale mai sus arătate, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Aşadar, procedura îndreptării hotărârilor judecătoreşti presupune corectarea unor erori materiale apărute cu ocazia redactării, în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau în dispozitivul hotărârii. În cadrul acestei proceduri, instanţa se pronunţă prin încheiere, dată în camera de consiliu, părţile fiind citate numai în cazul în care instanţa apreciază că este necesar ca ele să dea numite lămuriri.

În cauză, însă, astfel cum Înalta Curte a arătat mai sus, s-a procedat la comunicarea corectă a hotărârii, întrucât anterior, aceasta, din eroare fusese comunicată fără a conţine considerentele.

În acest context, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită, atât de către prima instanţă, dar şi de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., în condiţiile în care acestea au preluat dezlegările din sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 şi din decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002, pronunţate într-o cauză ce a avut un alt obiect, respectiv constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19.05.1998.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, recurenta-reclamantă a mai invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1337-1351 din vechiul C. civ. şi a expus argumente de fapt cu privire la întrunirea condiţiilor necesare angajării răspunderii pentru evicţiune.

Înalta Curte arată că încălcarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ. se circumscrie motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care presupune ca hotărârea să fie dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Însă, dincolo de aceste precizări, necesare pentru acurateţe juridică, Înalta Curte reţine că toate susţinerile expuse de recurenta-reclamantă, astfel cum acestea au fost arătate în mod succint mai sus, nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Totodată, Înalta Curte arată că argumentele recurentei-reclamante referitoare la întrunirea condiţiilor necesare angajării răspunderii pentru evicţiune vizează aspecte de netemeinicie, prin care se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Or, examinarea instanţei de recurs este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

În raport de aceste considerente, criticile recurentei-reclamante dezvoltate în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 73 din 18 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă. În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 3.306,72 RON către intimatului-pârât BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 73 din 18 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondate.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 3.306,72 RON către intimatului-pârât BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2024.