Abusive clause review of foreign currency credit: Monetary nominalism as supplementary law excluding currency risk clause from Directive 93/13 scope

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 6 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi B. – Sucursala Cluj-Napoca:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1., tezele IV, V, VI, art. 5.4. primul paragraf din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008, modificat prin actul adiţional nr. x septembrie 2009, referitoare la modificarea dobânzii, cu consecinţa eliminării clauzei repudiate din cuprinsul contractului de credit;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la articolul unic din actul adiţional nr. x septembrie 2009 la contractul de credit nr. x/13 februarie 2008, referitoare la modificarea art. 1.2 din contractul de credit, privind majorarea cuantumului marjei, cu consecinţele: modificării cuantumului marjei de la cel existent în prezent (5,8 puncte procentuale pe an) la cel convenit iniţial de părţi (4,3 puncte procentuale pe an), desfiinţării actului adiţional nr. x septembrie 2009 şi obligării pârâtei B. la restituirea, în RON, la cursul B.N.R. din data plăţii, a sumelor încasate în mod nelegal în temeiul acestei clauze, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume şi până la data plăţii efective şi al obligării pârâtei B. S.A. la emiterea unui nou grafic de rambursare;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. b) din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008, referitoare la cuantumul şi modalitatea de ajustare a comisionului de rambursare anticipată, cu consecinţele: modificării cuantumului comisionului de rambursare anticipată, de la cel stipulat abuziv în prezent (2%), la cel prevăzut de art. 67 alin. (2) din O.G. nr. 50/2010 (1%); eliminării sintagmei "poate fi modificat din timp în timp" ce prevede posibilitatea pârâtei de a modifica unilateral cuantumul comisionului de rambursare anticipată;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.2 din contractul de credit, referitoare la asigurarea bunurilor aduse în garanţie, cu consecinţa eliminării posibilităţii băncii de a impune reclamantei încheierea contractului de asigurare a bunurilor aduse în garanţie cu o societate agreată de bancă;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.3 din contractul de credit, cu consecinţa îngheţării cursului CHF la data acordării creditului (2,2597 RON la cursul B.N.R.);

- obligarea pârâtei B. la plata sumei de 7.500 CHF, la cursul B.N.R. din data plăţii, cu titlu de daune morale;

- obligarea pârâtei B. la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 6 octombrie 2015, reclamanta a depus o precizare de acţiune, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei din art. 3 din actul adiţional nr. x ianuarie 2011 la contractul de credit privind comisionul de restructurare, cu consecinţa obligării pârâtei B. la restituirea în RON la cursul B.N.R. din data plăţii, a sumei în cuantum de 1.819,43 CHF, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume şi până la data plăţii efective, respectiv constatarea caracterului abuziv la clauzei din art. 2 din actul adiţional nr. x octombrie 2011 la contractul de credit referitor la comisionul de restructurare, cu consecinţa obligării pârâtei B. la restituirea în RON la cursul B.N.R. din data plăţii, a sumei în cuantum de 250 euro, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la eliminarea comisionului de restructurare din cuprinsul contractului de credit.

Ulterior, la data de 23 noiembrie 2015, reclamanta a indicat cuantumul sumelor pretins încasate abuziv de pârâtă în temeiul clauzei cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit.

Prin sentinţa civilă nr. 11888 din 15 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Cluj-Napoca - Civil a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 9314 din 23 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţiile necompetenţe materiale şi teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 480 din 16 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Cluj – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, la 12 octombrie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1788 din 13 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi B. – Sucursala Cluj-Napoca, şi:

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzelor cuprinse în art. 5.1, tezele III, IV, V din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 "… Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată în art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0.25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale…", respectiv art. 1.2 din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 "…Tip dobândă: variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii; Indice de referinţă: LIBOR la 3 luni; Marja: 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă…" în măsura în care marja băncii poate varia, inclusiv conform deciziei băncii, respectiv în măsura în care banca are doar dreptul, nu şi obligaţia de a modifica dobânda atunci când variaţia indicelui de referinţă depăşeşte 0,25 puncte procentuale.

În urma eliminării clauzelor parţial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 1.2 din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 are următorul conţinut "…Tip dobândă: variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii; Indice de referinţă: LIBOR la 3 luni; Marja: 4,3 puncte procentuale pe an …", respectiv art. 5.1, tezele III, IV, V din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 au următorul conţinut: "… Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja băncii, menţionată în Art. 1.2. Dobânda se modifică în funcţie de variaţia indicelui de referinţă, în cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0.25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestuia/cea mai recentă modificare…".

Pârâta B. a fost obligată să restituie reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, toate sumele de bani percepute ca dobândă în perioada 13 februarie 2008 – 21 septembrie 2009 care excedează dobânzii rezultate din aplicarea formulei arătate la 2.1.: 4,3 pp + LIBOR CHF 3M cu luarea în considerare a pragului minim de variaţie a LIBOR CHF 3M de 0,25 pp.

Pârâta B. a fost obligată să plătească reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, şi dobânzi pentru sumele de bani restituite conform pct. 2.2: dobânda legală pentru perioada guvernată de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada guvernată de O.G. nr. 13/2011. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează prin raportare la valoarea în RON la data plăţii de către reclamant a ratelor de credit conţinând sumele percepute ca dobândă excedentară formulei arătate la 2.1. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează de la data plăţii de către reclamant a ratelor de credit conţinând sumele percepute ca dobândă excedentară formulei arătate la 2.1. şi până la data îndeplinirii integrale de către pârâte a obligaţiilor instituite în sarcina lor prin dispoziţiile de la pct. 2.2. şi 2.3.

S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii absolute a clauzei cuprinse în articolul unic al actului adiţional nr. x septembrie 2009 la contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 prin care marja băncii pârâte a fost stabilită la valoarea fixă de 5.8 puncte procentuale pe an.

Pârâta B. a fost obligată să restituie reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, toate sumele de bani percepute ca dobândă în perioada 22 septembrie 2009 – data rămânerii definitive a prezentei hotărâri care excedează dobânzii rezultate din aplicarea formulei: 5,8 pp + LIBOR CHF 3M cu luarea în considerare a pragului minim de variaţie a LIBOR CHF 3M de 0,25 pp.

Pârâta B. a fost obligată să plătească reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, şi dobânzi pentru sumele de bani restituite conform pct. 2.5: dobânda legală pentru perioada guvernată de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada guvernată de O.G. nr. 13/2011. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează prin raportare la valoarea în RON la data plăţii de către reclamantă a ratelor de credit conţinând sumele percepute ca dobândă excedentară formulei arătate la 2.5. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează de la data plăţii de către reclamantă a ratelor de credit conţinând sumele percepute ca dobândă excedentară formulei arătate la 2.5. şi până la data îndeplinirii integrale de către pârâte a obligaţiilor instituite în sarcina lor prin dispoziţiile de la pct. 2.5. şi 2.6.

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută totală a clauzei cuprinse în art. 1.3. lit. b) din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 "… b) comision de rambursare anticipată stabilit ca procent: - pentru primii 5 ani (inclusiv): 2% plus dobânda aferentă primelor 6 luni considerate promoţionale, - după 5 ani: 2% (minim 100 EUR sau echivalent USD/ROM/CHF). Procentul de 2% al comisionului de rambursare anticipată se aplică la suma rambursată în avans. Acest comision se plăteşte la data rambursării anticipate şi poate fi modificat din timp în timp de către bancă."

Clauza abuzivă, nulă absolut, arătată mai sus, s-a eliminat în întregime din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008.

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 4.2. teza I din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008: "Împrumutatul/Garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a prezentului contract să încheie şi să reînnoiască, cu una dintre societăţile agreate în prealabil de către bancă, un contract de asigurare a bunului ipotecat în care suma asigurată va fi egală cu valoarea din raportul de evaluare.", în măsura în care impune reclamantei încheierea/reînnoirea unui contract de asigurare exclusiv cu una dintre societăţile agreate în prealabil de către bancă.

În urma eliminării clauzei parţial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 4.2. teza I din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 are următorul conţinut: "Împrumutatul/Garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a prezentului contract să încheie şi să reînnoiască un contract de asigurare a bunului ipotecat în care suma asigurată va fi egală cu valoarea din raportul de evaluare."

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 6.3. din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008: "Împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Împrumutatul/coplătitorul şi garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/coplătitor, garant, la scadenţele prevăzute în prezentul contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb şi poate debita contul respectiv, cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz", în măsura în care o obligă pe reclamantă să suporte variaţiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al B.N.R. aplicabil CHF/RON la data încheierii contractului de credit nr. x/13 februarie 2008: 1 CHF = 2,2597 RON.

În urma eliminării clauzei parţial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 6.3. din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 are următorul conţinut: "Împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie, în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare, suma calculată după următoarea formulă: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare X 2,2597/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenţei. Împrumutatul/coplătitorul şi garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/coplătitor, garant, la scadenţele prevăzute în prezentul contract, utilizând, pentru debitările/încasările în CHF, aceeaşi formulă de calcul. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o cantitate de CHF egală cu cea rezultată în urma aplicării formulei din cuprinsul prezentului art. 6.3., împrumutatul suportând costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz".

Pârâta B. a fost obligată să restituie reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, toate sumele de bani percepute în plus faţă de sumele plătite de reclamantă şi/sau debitate/încasate din conturile reclamantei conform formulei de calcul: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare X 2,2597/rata de schimb RON/CHF stabilită de B.N.R., pe parcursul perioadei cuprinse între data încheierii contractului de credit nr. x, 13 februarie 2008 şi data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Pârâta B. a fost obligată să plătească reclamantului, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, şi dobânzi pentru sumele de bani restituite conform pct. 5.2.: dobânda legală pentru perioada guvernată de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada guvernată de O.G. nr. 13/2011. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează prin raportare la valoarea în RON la data plăţii de către reclamant a ratelor de credit conţinând sumele percepute ca rată de credit excedentară formulei arătate la 5.1. Dobânda legală/legală penalizatoare arătată în prezentul aliniat se calculează de la data plăţii de către reclamant a ratelor de credit conţinând sumele percepute ca rată de credit excedentară formulei arătate la 5.1. şi până la data îndeplinirii integrale de către pârâte a obligaţiilor instituite în sarcina lor prin dispoziţiile de la pct. 5.2. şi 5.3.

Pârâta B., prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, a fost obligată să emită la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri şi să comunice reclamantei un nou grafic de rambursare, modificat corespunzător dispoziţiilor prezentei hotărâri.

S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. la plata către reclamantă a sumei de 7.500 CHF, cu titlu de daune morale.

Pârâta B. a fost obligată să plătească reclamantei, prin intermediul pârâtei B. – Sucursala Cluj-Napoca, suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 209 din 31 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1788/13.11.2017, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzei cuprinse în articolul unic al actului adiţional nr. x septembrie 2009 la contractul de credit nr. x/13 februarie 2008 prin care marja băncii pârâte a fost stabilită la valoarea fixă de 5,8 puncte procentuale pe an.

Stabilind consecinţele ce decurg din constatarea caracterului abuziv al acestor stipulaţii, a fost obligată pârâta B. să restituie reclamantei, prin intermediul pârâtei B. - Sucursala Cluj-Napoca, toate sumele de bani percepute cu titlu de dobândă ulterior datei de 22 septembrie 2009 şi care excedează dobânzii rezultate din aplicarea formulei: 4,3 pp + LIBOR CHF 3M, cu luarea în considerare a pragului minim de variaţie a LIBOR CHF 3M de 0,25 pp, formulă aplicabilă pe întreaga durată contractuală, sume adiţionate cu dobânda legală penalizatoare care se calculează prin raportare la valoarea în RON la data plăţii de către reclamantă a ratelor de credit conţinând sumele percepute ca dobândă excedentară formulei arătate şi până la data îndeplinirii integrale de către pârâte a obligaţiilor instituite în sarcina lor.

A fost respinsă cererea privind constatarea caracterului abuziv a clauzei cuprinse în art. 6.3. din contractul de credit nr. x/13 februarie 2008.

A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei care nu intră în contradicţie cu dispoziţiile prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât şi pârâta au formulat cereri de recurs.

În susţinerea recursului declarat, recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.578 şi art. 1.579 din vechiul C. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, problema care se ridică, în raport de art. 6.3 din contractul de credit, clauză care nu a făcut obiectul negocierii, este dacă reflectă o normă supletivă, respectiv art. 1578-1579 din vechiul C. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 1578 C. civ., în cuprinsul art. 6.3 din contractul de credit nefăcându-se trimitere la art. 1579 C. civ. sau la principiul nominalismului monetar.

Recurenta-reclamantă arată că art. 6.3 din contract este o clauză impusă de bancă, redactată în termenii şi condiţiile acesteia, ce face parte din obiectul principal al contractului de credit.

Dimpotrivă, art. 6.3 din contractul de credit reprezintă o clauză contractuală impusă de către bancă, redactată în termenii şi condiţiile acesteia, ce face parte din obiectul principal al contractului de credit.

În consecinţă, recurenta-reclamantă consideră că nu se poate susţine întemeiat că art. 6.3 reflectă principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ., neputând fi exclus de la aprecierea caracterului său abuziv, conform deciziilor C.J.U.E. C-186/16, C-81/19, C-87/21.

Recurenta-reclamantă apreciază că principiul nominalismului monetar nu este aplicabil în cauză, art. 6.3 din contractul de credit putând fi analizat sub aspectul caracterului abuziv.

Mai susţine recurenta-reclamantă că instanţa de apel nu a argumentat de ce activitatea de creditare nu se circumscrie reglementărilor B.N.R. privind comerţul cu bunuri şi servicii şi nu a indicat normele derogatorii de la această normă generală, cu atât mai mult cu cât ulterior, Curtea a arătat că banii sunt echivalentul general al valorii mărfurilor (fiind ei înşişi o marfă).

Mai arată recurenta-reclamantă că instanţa de apel a concluzionat că nominalismul monetar nu este dependent de caracterul naţional sau nu al unei monede, ci exprimă regimul juridic al obligaţiilor rezultate dintr-un împrumut exprimat într-o sumă de bani, respectiv constanţa juridică a unei monede în timp, independent de instabilitatea faptică a valorii sale reale, în aceste condiţii, neexistând nicio raţiune pentru a exclude incidenţa principiului menţionat în privinţa monedei străine.

Recurenta-reclamantă apreciază că aceste concluzii nu pot fi primite, fiind rezultatul interpretării eronate a prevederilor art. 1578 din C. civ., care face trimitere expresă la "monedă", neputând fi extrapolată pentru plata tuturor valutelor.

Mai mult, potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel a interpretat eronat şi prevederile art. 1579 C. civ., considerând că moneda CHF nu intră în categoria exceptată de la aplicarea principiului nominalismului monetar, respectiv de la noţiunea de "împrumuturi de verigi metalice sau producte", moneda CHF neputând fi asimilată productelor. Or, o asemenea interpretare excedează art. 1579 C. civ., care nu prevede o asemenea interpretare.

Mai susţine recurenta-reclamantă că, prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus în legislaţia naţională conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE/1993, care a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Interpretând această Directivă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Roctzo Murciano Quintero (C-240-98) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional dreptul de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta.

Consideră recurenta-reclamantă că nu se poate accepta ca întregul risc al ultravalorizării contractului (a valutei) să cadă în sarcina consumatorului, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un contract de adeziune în care libertatea de a contracta a consumatorului este mult atenuată, iar la momentul şi în circumstanţele (factori sociali, politici, economici, flux informaţional) contractării creditului ce a fost raportat la valoarea valutei, schimbarea bruscă a cursului respectivei valute nu putea fi prevăzută de consumator în mod rezonabil.

În consecinţă, recurenta-reclamantă apreciază că judecătorul a fost legal învestit cu analizarea clauzelor contractuale, prin prisma caracterului abuziv, clauza de la art. 6.3 al contractului de credit nefiind exclusă de la această analiză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă sunt următoarele:

O primă critică vizează faptul că, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind posibilitatea băncii de a modifica marja din componenţa dobânzii, instanţa de apel a încălcat art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclude de la analiză clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În justificarea caracterului variabil al dobânzii, recurenta-pârâtă apreciază că sunt necesare câteva explicaţii privind sursa fondurilor de creditare.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că acordarea oricărui credit presupune anumite cheltuieli pe care banca este nevoită să le facă şi care variază în funcţie de perioada pentru care acesta este stabilit.

Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor, costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o ţară la alta, şi de la o bancă la alta.

Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piaţa interbancară va trebui să plătească un cost cel puţin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci. Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor BUBOR, EURIBOR sau LIBOR.

Mai arată recurenta-pârâtă că, potrivit contractului, dobânda variază în funcţie de indicele de referinţă şi marja băncii şi că, până în anul 2010, când contractul de credit a fost aliniat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, marja băncii putea fi modificată. Ulterior alinierii contractului de credit noilor prevederi legislative, rata dobânzii a fost stabilită în funcţie de indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni la care se adaugă marja fixă a băncii, care nu mai poate fi modificată decât ca urmare a unor prevederi legislative care ar impune o atare modificare.

În ceea ce priveşte posibilitatea de a alege între cele două tipuri de dobândă (variabilă şi fixă), recurenta-pârâtă susţine că ambele tipuri oferă avantaje şi dezavantaje şi că alegerea acestui tip de contract şi aplicarea unei dobânzi variabile a fost făcută de către intimaţi în considerarea tuturor condiţiilor contractuale implicate de un astfel de produs de creditare.

Recurenta-pârâtă a expus consideraţii şi cu privire la modificarea marjei băncii, susţinând că, în ultimii ani, pe fondul condiţiilor precare ale pieţei financiar-bancare, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional, a fost nevoită să majoreze dobânzile variabile aferente creditelor acordate, în vederea acoperirii costurilor de refinanţare de pe piaţa internaţional-bancară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă precizează că această majorare nu a fost determinată de fapt de decizia discreţionară a băncii, ci de creşterile de pe piaţa financiar-bancară a costurilor de finanţare.

Recurenta-pârâtă invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor din teza a II-a a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurentei-pârâte, prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivaţia întemeiată (care a stat la baza intenţiei de a modifica marja băncii şi, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivaţia să existe, în mod eronat reţinând instanţa de apel că prevederile care permit profesionistului să modifice condiţiile contractuale convenite iniţial trebuie să specifice în mod expres şi explicit situaţiile în care profesionistul este autorizat să procedeze la o asemenea modificare (pag. 33 par. 10 din decizia recurată).

Recurenta-pârâtă susţine că a avut o motivaţie întemeiată de a modifica marja percepută, determinată de schimbările economice drastice la nivel mondial, care au afectat şi România şi activitatea băncilor comerciale, deci şi a sa, la nivel naţional.

Mai mult, recurenta-pârâtă subliniază că, în general, Legea nr. 193/2000 lasă la aprecierea judecătorului existenţa caracterului abuziv al clauzei, însă în acest caz, legiuitorul a dorit să precizeze în mod expres că această clauză de modificare unilaterală nu este abuzivă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de alin. (1) lit. a) din Anexă.

Recurenta-pârâtă susţine că nu şi-a exercitat discreţionar acest drept, ci constrânsă de contextul economic, în lipsa acestor modificări banca nu ar mai fi putut să îţi atingă previziunile economice la care este îndreptăţită, dar în acelaşi timp fiind constrânsă ca urmare a creşterii costurilor sale de finanţare.

În ceea ce priveşte condiţia ca furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, potrivit dispoziţiilor contractuale, "în cazul majorării ratei dobânzii împrumutatul are dreptul să declare, în interval de 30 de zile de la comunicarea noii rate a dobânzii, că nu acceptă noul nivel al acesteia".

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că decizia recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a legii în ceea ce caracterului abuziv al clauzelor 5.1 şi 5.4, deoarece instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

O altă critică vizează faptul că, prin constatarea caracterului abuziv al actului adiţional nr. x/22.09.2009, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din lege care exclude clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Or, potrivit recurentei-pârâte, clauza prin care părţile au convenit modificarea marjei reprezintă obiectul principal al actului adiţional nr. 1.

În ceea ce priveşte majorarea marjei, recurenta-pârâtă arată că nu există niciun dubiu cu privire la faptul că această clauză reprezintă prestaţia esenţială a actului adiţional, motiv pentru care acesta nu poate face obiectul din prisma caracterului abuziv, deoarece, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului (...)", în mod eronat procedând prima instanţă la analiza caracterului abuziv al acestei clauze.

Mai susţine recurenta-pârâtă că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Pentru a constata caracterul abuziv al acestei clauze, instanţa de apel a arătat că aceasta este expresia stabilirii în mod unilateral a marjei de către bancă, în realitate, pe lângă argumentele privind caracterul nenegociat al contractului, instanţa de apel nu a adus nici un argument privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Actul adiţional nr. x, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, nici nu a diminuat şi nici nu a mărit drepturile consumatorului, ci doar a actualizat marja din componenţa dobânzii, nu în mod unilateral, ci de comun acord între părţi.

O altă critică vizează faptul că, prin constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. b) privind comisionul de rambursare anticipată, instanţa de apel a încălcat art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că, trecând la analiza clauzei privind comisionul de rambursare anticipată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din lege care exclude clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 atunci când a apreciat că acest comision ar fi creat un dezechilibru semnificativ drepturile şi obligaţiile părţilor.

Recurenta-pârâtă susţine că reglementarea comisionului de rambursare anticipată era logică într-un contract de credit semnat pe termen lung şi că regula în materia obligaţiilor o constituie plata la termenul prevăzut în contract, creditorul neputând fi obligat să primească această plată înainte de termen.

Totuşi, în contractul încheiat cu împrumutatul, banca i-a creat acestuia o situaţie, mai favorabilă decât cea stabilită de legea civilă, dându-i posibilitatea să ramburseze anticipat suma împrumutată cu singura condiţie a achitării unui comision pentru acest inconvenient produs băncii.

De asemenea, acest comision nu era interzis de legislaţie la momentul încheierii contractului. Dimpotrivă, acest comision este expres permis de art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă susţine şi că, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor din art. 4.2, art. 4.3 şi art. 4.4 privind încheierea contractelor de asigurare, instanţa de apel a încălcat art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că prevederile contractuale referitoare la obligaţia împrumutatului de a încheia contractele de asigurare numai cu o societate de asigurări agreată de Bancă ar fi abuzive, această clauză nefiind interzisă de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului.

Chiar O.U.G. nr. 50/2010 permite inserarea unei astfel de clauze, întrucât potrivit art. 40 alin. (4) lit. d) din acest act normativ, se interzice introducerea în contractele de credit a clauzelor prin care creditorul impune consumatorului încheierea contractului de asigurare a bunurilor aduse în garanţie cu o societate agreată de bancă.

Având în vedere faptul că interdicţia legală reprezintă o normă de excepţie, aceasta urmează a fi interpretată în mod restrictiv potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis.

În realitate, banca nu a impus împrumutatului niciun asigurător anume, ci i-a dat posibilitatea de a alege un asigurător dintre mai mulţi asigurători agreaţi în prealabil de aceasta, raţiunea inserării acestei clauze contractuale fiind aceea de a elimina posibilitatea alegerii de către împrumutaţi a unui asigurător lipsit de credibilitate pe piaţă şi care să execute cu dificultate obligaţia achitării sumei asigurate în eventualitatea realizării evenimentului asigurat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, faţă de soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte în recurs, iar în subsidiar respingerea ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă C. S.A. – SUCURSALA CLUJ-NAPOCA nu a formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză.

Părţile nu au formulat răspunsuri la întâmpinări.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 20 septembrie 2023, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, în complet de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., invocată de recurenta-reclamantă A., a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la data de 7 februarie 2024, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, motivat de următoarele considerente:

Recursul declarat în cauză de reclamantă vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1578 şi art. 1579 din vechiul C. civ., în raport de art. 6.3 din contractul de credit, respectiv de clauza de risc valutar.

Critica invocată de recurenta-reclamantă nu poate fi reţinută.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

De asemenea, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Se impune a se arăta şi că, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, care la alin. (1) dispune în sensul că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Trebuie notat şi faptul că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1579 din vechiul C. civ., în susţinerea acestei critici arătând că argumentul instanţei de apel în sensul că moneda CHF nu poate fi asimilată productelor excedează acestei dispoziţii legale şi că nu se poate accepta ca întregul risc al ultravalorizării contractului să cadă în sarcina consumatorului, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un contract de adeziune, iar la momentul încheierii acestuia nu putea fi prevăzută de către consumator schimbarea bruscă a cursului respectivei valute.

Înalta Curte observă că, deşi recurenta-reclamantă a indicat dispoziţiile legale pretins a fi fost greşit aplicate de instanţa de apel, nu expune argumentaţii juridice ale nelegalităţii invocate, prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu dispoziţiile legale menţionate. Ca atare, critica invocată este formală.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constantă că acesta este fondat exclusiv în ceea ce priveşte soluţia referitoare la comisionul de rambursare anticipată, pentru următoarele considerente:

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind posibilitatea băncii de a modifica marja din componenţa dobânzii.

Această critică nu poate fi reţinută.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă invocă faptul că dispoziţiile legale mai sus precizate exclud de la analiza caracterului abuziv clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului şi care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În acord cu recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului de credit, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, nu orice clauză referitoare la dobândă este înlăturată de la analiză sub aspectul caracterului abuziv.

Astfel, în Cauza C-143/13 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, printre altele, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţelor naţionale sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător. A apreciat că în privinţa clauzelor care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare a excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C 472/10, pct. 23).

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în Cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi şi obligaţii şi, în egală măsură, a celor ale cocontractantului.

Astfel, o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, căci contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este unul cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară de creditare.

Totodată, prezumţia instituită de textul legal invocat nu este una absolută, aceasta putând fi răsturnată atât timp cât clauza nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil. Simpla încadrare a clauzei contractuale în obiectul principal nu atrage în mod automat excluderea ei de la examenul caracterului abuziv.

Caracterul inteligibil al limbajului vizează posibilitatea consumatorilor să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele care decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.

În speţă, însă, în absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înţelese componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanţa de apel că o atare clauză nu satisface exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, anume aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Totodată, expunerea unor argumente privitoare la justificarea caracterului variabil al dobânzii în raport de mecanismul acordării creditelor bancare, de cheltuielile pe care este obligată să le suporte banca, de posibilitatea consumatorilor de a alege între dobânda variabilă şi dobânda fixă, de precaritatea condiţiilor pieţei financiar-bancare anterior anului 2010, ce a avut drept consecinţă creşterea costurilor de finanţare ale băncii, nu pot duce la concluzia că este îndeplinită cerinţa de transparenţă, în contractul de împrumut nefiind indicate motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii.

Nici critica ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor din teza a II-a a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu poate fi reţinută.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit – 13.02.2008: " (1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract.

Aşadar, motivul trebuie să fie precis determinat în contract şi să aibă un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 – pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorul într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamantei, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte reţine că statuările curţii de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit sunt corecte.

În ceea ce priveşte actul adiţional nr. x/22.09.2009, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la analiză clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, Înalta Curte nu va relua considerentele expuse anterior.

Totodată, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă susţine că actul adiţional nr. x nici nu a diminuat şi nici nu a mărit drepturile consumatorului, ci a actualizat marja din componenţa dobânzii, nu în mod unilateral, ci de comun acord între părţi, în realitate actul fiind încheiat ca urmare a cererilor de restructurare depuse de către împrumutată din cauza imposibilităţii de achitare a ratelor.

Aceste argumente, însă, nu pot fi analizate de către instanţa de recurs, întrucât reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Înalta Curte reţine ca fiind fondată critica recurentei-pârâte ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte clauza cuprinsă la art. 1.3 lit. b) privind comisionul de rambursare anticipată.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată, sub un prim aspect, că dispoziţiile contractuale referitoare la comisioane fac parte din obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, atâta vreme cât acestea sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, clauzele privind comisioanele nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât acestea nu se asociază cu noţiunea de obiect principal al creditului, pentru a fi excluse de la analiză.

Astfel cum a Înalta Curte a arătat mai sus, în ceea ce priveşte clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiectul principal al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Hotărârea pronunţată în cauza Matei împotriva Volksbank România S.A., C143/13, că "trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului. Revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător" - pct. 54.

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată.

Relevante în reţinerea caracterului fondat al criticii analizate sunt hotărârile C.J.U.E. pronunţate în cauza C-621/17 şi cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19.

În prima hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum şi că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

În cea de-a două hotărâre, Curtea Europeană a statut că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Referitor la pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că acest concept trebuie analizat nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

În Hotărârea din 9 iulie 2015, pronunţată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că art. 3 - 5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanţei naţionale obligaţia să verifice că, în cauza în discuţie, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

În consecinţă, faţă de interpretările date de Curtea Europeană se impune ca instanţa de apel să procedeze la analiza clauzei contestate vizând comisionul de rambursare anticipată valorificând jurisprudenţa indicată.

Totodată, în cauză, instanţa de apel urmează a analiza dacă recurenta-reclamantă a fost pusă într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, respectiv dacă a fost impusă consumatorului o obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională.

O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtâ vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.2, art. 4.3 şi art. 4.4 privind încheierea contractelor de asigurare.

Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu a adus argumente de nelegalitate în susţinerea acestei critici din perspectiva normelor de drept material invocate.

A susţinut, însă, că în raport de art. 40 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010, se interzice introducerea în contractele de a clauzelor prin care creditorul impune consumatorului încheierea contractului de asigurare a bunurilor aduse în garanţie cu o societate agreată de bancă. În opinia recurentei pârâte, această interdicţie nu este incidentă în cauză, întrucât a indicat mai mulţi asigurători dintre care împrumutatul avea posibilitatea de a alege. A justificat recurenta-pârâtă dispoziţia contractuală prin interesul de a elimina posibilitatea alegerii de către împrumutat a unui asigurător lipsit de credibilitate pe piaţă şi care să execute cu dificultate obligaţia achitării sumei asigurate în eventualitatea realizării evenimentului asigurat, această agreare prealabilă fiind similară cu verificarea bonităţii clientului anterior acordării unui credit.

Înalta Curte arată, însă, că dispoziţiile legale invocate de către recurenta-pârâtă nu sunt incidente în cauză, în raport de data încheierii contractului de împrumut -13.02.2008, motiv pentru care această critică va fi înlăturată.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că solicitarea recurentei-pârâte, de casare a hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii apelului băncii şi respingerii apelului reclamantei, nu poate fi primită, deoarece, în considerarea datei începerii procesului, 6 martie 2015, precum şi a dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., procesul de faţă este guvernat de C. proc. civ. în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018; ca atare, sunt incidente prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma în vigoare la data demarării judecăţii.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 209 din 31 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, ca nefondat, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă B.) împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va casa în parte, în ceea ce priveşte soluţia privind comisionul de rambursare anticipată, menţinând restul dispoziţiilor deciziei recurate şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 209 din 31 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă B.) împotriva deciziei civile nr. 209 din 31 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 209 din 31 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, în ceea ce priveşte soluţia privind comisionul de rambursare anticipată.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2024.