Force majeure in charter contracts: failure to assess impossibility at pandemic onset and contractual notification requirements

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs trebuie să cuprindă în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, reţine următoarele:

Circumstanţele litigiului în faţa instanţelor de fond:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Municipiului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, la data de 18.05.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând instanţei obligarea acesteia la:

- restituirea sumei de 156.500 euro, reprezentând plată făcută cu titlu de garanţie în temeiul contrcatului de servicii charter nr. 02/13.02.2020;

- plata dobânzii legale calculate asupra acesteia de la data încetării contractului, 31.12.2020 şi până la achitarea debitului principal.

- plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 147 din data de 02.02.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 24 iunie 2022 a formulat apel reclamanta A. S.R.L., apel care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la data de 30 iunie 2022.

Prin decizia civilă nr. 172/A/15 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei, menţinând soluţia primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, la data de 3 iulie 2023 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data 6 iulie 2023, sub acelaşi nr. de dosar x/2021 şi prin care reclamanta a solicitat casarea deciziei atacate.

Criticile din cererea de recurs:

În motivarea recursului, după expunerea stării de fapt şi a parcursului pe care litigiul l-a avut în faţa instanţelor de fond, recurenta a invocat trei motive de recurs, circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, reclamanta-recurentă a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii. În acest sens, a subliniat că, instanţa de apel a reţinut că s-a solicitat doar aplicarea regulilor privitoare la forţa majoră, fără ca reclamanta să fi învestit instanţa şi cu o analiza rezilierii unilaterale sau judiciare a contractului şi fără a se prevala de o eventuală culpă a pârâtei pentru neexecutarea de către aceasta a obligaţiilor sale contractuale.

Recurenta a apreciat aceste considerente laborioase ar fi străine de natura cauzei, de vreme ce temeiul acţiunii nu l-a constituit culpa contractuală a pârâtei în executarea contractului, ci excepţia refuzului nejustificat al acesteia de a restitui prestaţia primită ca efect al incidenţei forţei majore.

În acelaşi registru, recurenta a susţinut caracterul străin al considerentelor instanţei de apel potrivit căreia reclamanta nu ar fi susţinut că şi-ar fi îndeplinit propriile obligaţii contractuale, de vreme ce pretenţiile deduse judecăţii nu s-au fundamentat pe nerespectarea culpabilă a obligaţiilor contractuale dintre părţi ci pe blocarea mecanismului contractual datorită intervenţiei forţei majore.

Recurenta a mai invocat şi caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei de apel învederând în acest sens că instanţa de apel a reproşat reclamantei că nu a invocat riscul contractului, deşi prin acţiunea formulată s-a invocat ca temei al pretenţiilor forţa majoră ce constituie o aplicaţie a riscului contractual. Tot din perspectiva motivelor contradictorii, recurenta a susţinut că instanţa de apel, a apreciat, pe de o parte, că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 558 şi art. 1274 C. civ., statuând, pe de altă parte, că art. 1634 C. civ. are ca premisă tot intervenţia unui caz de forţă majoră.

În aprecierea recurentei, tot străine de natura cauzei sunt şi considerentele instanţei de apel conform cărora în anul 2020 s-au făcut totuşi zboruri către Egipt, condiţionat de existenţa unui test negativ Covid, de vreme ce momentul la care obligaţia de restituire a garanţiei plătită pârâtei a devenit scadentă anterior, adică la data la care reclamanta a adresat pârâtei solicitarea de restituire a acesteia.

Redând succesiunea evenimentelor şi a evoluţiei crizei legate de pandemia ce a debutat în anul 2020, inclusiv prin reamintirea măsurilor dispuse de autorităţile statului (instituirea stării de urgenţă), reclamanta-recurentă a subliniat că ceea ce a solicitat instanţei este de a constata intervenirea unui caz de forţă majoră care făcea imposibilă executarea obligaţiei asumate, imposibilitate comunicată părţii contractante, cu consecinţa aplicării regimului juridic instituit de C. civ. care califică forţa majoră ca fiind o cauză exoneratoare de răspundere (art. 1351), imposibilitatea de executare astfel generată fiind urmată de restituirea prestaţiilor (1635 C. civ.).

Or, din această perspectivă, recurenta a subliniat că instanţa de fond nu a analizat efectele forţei majore asupra contractului aşa cum s-a solicitat, adică la momentul intervenirii sale (martie 2020), ci prin raportare la o altă perioadă, respectiv la trei luni după intervenirea cazului de forţă majoră invocat (iunie 2020).

Or, din perspectiva reclamantei, instanţa era datoare să examineze efectele pe care forţa majoră le-a produs asupra contractului la data apriţiei sale, adică în luna martie 2020 şi în ce măsură la acel moment putea fi o cauză care să determine imposibilitatea fortuită de executare, iar nu prin raportare la luna iunie 2020.

Recurenta a mai criticat decizia atacată, sub aspectul considerentelor străine de natura pricinii, din perspectiva limitelor învestirii instanţei şi cu privire la faptul că a reţinut un pretins drept la despăgubire al pârâtei, consacrat de art. 11.4 din contract, pentru o pretinsă "încălcare a procedurii de notificare a forţei majore", în contextul în care pârâta-intimată nu a invocat, nu a solicitat şi nici nu a pretins, pe calea unei acţiuni reconvenţionale, vreun prejudiciu întemeindu-se pe acest temei contractual.

Apărările intimatei:

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor recurentei în motivele de casare prev. de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Făcând o prezentare a cadrului contractual intervenit între părţi, a clauzelor contractuale apreciate a fi relevante precum şi a soluţiilor pronunţate în primă instanţă şi în apel, care au consfiinţit faptul că nu a existat niciun caz de forţă majoră care să fi intervenit în derularea contractului, a principalelor critici din apel şi a argumentelor pentru care instanţa de apel a respins apelul, intimata a susţinut în principal excepţia de nulitate a recursului din perspectiva art. 489 C. proc. civ., apreciind că motivele şi criticile recurentei nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile de casare prev. de art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, intimata a susţinut că recurenta s-a limitat a indicat formal prevederile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. exprimându-şi doar nemulţumirea, într-o manieră nestructurată, incoerentă şi dificil de elucidat, în ce priveşte criticile de nelegalitate pe care se întemeiază recursul.

Din această perspectivă, a făcut trimitere la jurisprudenţa constantă a instanţei supreme, învederând că simpla nemulţumire a unei părţi faţă de soluţia pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia în recurs, în absenţa unei critici care să se încadreze în vreunul din cazurile de casare prevăzute de lege şi că nulitatea recursului intervine nu doar atunci când motivele de nelegalitate lipsesc cu desăvârşire ci şi atunci când motivarea este necorespunzătoare, când motivele de recurs sunt confuze, imprecise şi generale, au un caracter nesistematizat rezumându-se la o succesiune de fapte şi afirmaţii nestructurate juridic, fără a se putea identifica relevanţa pe care acestea o au în raport cu soluţia instanţei de fond.

Astfel a susţinut că, deşi invocă art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta nu indică vreo dispoziţie de procedură care ar fi fost încălcată de instanţa de apel şi nici nu se poate identifica eventuala normă de procedură pretins încălcată.

Pe de altă parte, din perspectiva cazului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., intimata a subliniat că, deşi recurenta susţine că hotărârea atacată ar conţine considerente străine de natura cauzei, în realitate din lectura criticilor rezultă că nu este de acord cu acestea, aducând argumente contrare celor avute în vedere de instanţa de apel.

Cât priveşte critica recurentei fundamentată pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizând greşita aplicare a normei de drept material, intimata a apreciat că şi aceasta a fost formulată nestructurat, nu permite identificarea normei pretins încălcată ori aplicată greşit şi că, în realitate, motivele invocate conturează o critică de netemeinicie a soluţiei iar nu de nelegalitate, în contextul în care criticile de netemeinicie nu pot fi primite în recurs.

Făcând trimitere la exemple de jurisprudenţă care statuează asupra inadmisibilităţii criticilor de netemeinicie în recurs, intimata a mai susţinut că dispoziţiile legale invocate de către recurentă nici măcar nu au stat la baza raţionamentului instanţei de apel, care s-a întemeiat în principal pe clauzele contractuale ce au conturat legea părţilor, obligaţia de restituire a avansului fiind examinată din perspectiva clauzelor contractuale iar nu din perspectiva dispoziţiilor legale ce reglementează restituirea prestaţiilor, în contextul în care0 recurenta nu a formulat critici legate de o eventuală încălcare, de către instanţa de apel, a regulilor de interpretare a contractelor.

În ce priveşte fondul recursului, intimata a susţinut că, deşi recurenta invocă motivul de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ea susţine doar că motivarea hotărârii conţine unele motive străine de natura pricinii deşi, pentru a a putea fi primit acestă critică, hotărârea trebuie să se sprijine "numai pe motive străine de natura pricinii".

Contrar susţinerilor recurentei, intimata a apreciat că argumentele instanţei de apel referitoare la neîvestirea instanţei de fond cu o cerere în rezilierea contractului nu sunt străine de natura pricinii, deoarece reclamanta însăşi a subliniat, prin cererea de apel, că ar fi solicitat, prin ambele notificări trimise pârâtei, rezilierea contractului intervenit între ele, astfel că instanţa de apel era datoare să răspundă acestei critici iar susţinerile din recurs sunt vădit nefondate.

Cu privire la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimata a redat conţinutul dispoziţiilor legale pretins încălcate de către instanţa de apel conform aprecierii recurentei (art. 1351 şi art. 1365 C. civ.) şi a susţinut că instanţa de apel a conchis în mod just asupra inexistenţei unui caz de forţă majoră prin raportare la clauzele contractuale neechivoce convenite de părţi, recurenta neexplicând în ce sens prevederile invocate ar fi fost nesocotite ori greşit aplicate de către instanţa de apel.

Cu privire la excepţia de nulitate a recursului, după ascultarea avocaţilor părţilor litigante, în şedinţa publică din 31 octombrie 2023, prin încheierea de la acel termen, prin care s-a şi amânat pronunţarea soluţiei pentru data de 14 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia invocată apreciind că o parte din criticile formulate prin cererea de recurs pot fi încadrate în motivele de casare prev. de art. 488 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului declarat în cauză:

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, cu titlu preliminar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor care ţin de dreptul la un proces echitabil, motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă susţinerilor şi argumentelor esenţiale invocate de părţile litigante. Instanţa nu este nevoită să răspundă fiecărui argument în parte, având posibilitatea de a grupa unele argumente şi a le răspunde printr-o motivaţie unitară, atunci când circumstanţele cauzei permit o astfel de abordare.

Aşadar, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti este o rezultantă a exigenţelor ce decurg din art. 6 paragraf 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Această exigenţă care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei nu poate fi înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, pag. 19, paragraful 59, Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României publicată în M. Of. nr. 396 din 8 mai 2006].

Înalta Curte subliniază aşadar că indicarea, în cuprinsul considerentelor hotărârii judecătoreşti, a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, cu arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanţei obligaţia ca argumentele sale să fie în legătură cu susţinerile şi argumentele părţilor, numai în felul acesta putându-se aprecia că argumentele şi motivele susţinute de parte au fost efectiv ascultate iar dreptul la un proces echitabil al părţii a fost respectat. Iar înfrângerea acestor principii generale privind obligaţia instanţei de a răspunde argumentelor susţinerilor părţilor cu motive care sunt în legătură cu aceste susţineri, poate atrage incidenţa art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în măsura în care se constată că, prin motivarea oferită, se constată că instanţa de judecată nu a oferit o argumentaţie convingătoare raportată la argumentele părţii, întrucât nerespectarea acestor exigenţe este de natură a înfrânge principiul dreptului la un proces echitabil, ceea ce nu poate avea drept consecinţă decât nulitatea hotărârii astfel pronunţate.

Pe de altă parte, din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanţa supremă constată că partea nemulţumită de hotărârea atacată poate cere casare acesteia atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte arată că, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994).

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001).

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv, pe de o parte, fiind menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006), iar pe de altă parte, fiind menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Se poate, aşadar, concluziona că, potrivit jurisprudenţei arătate mai sus, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să nu examineze în mod superficial problemele esenţiale care au fost supuse analizei, expunând orice posibil contraargument care ar putea contracara susţinerile părţii, indiferent dacă acesta are legătură sau nu cu aceste susţineri, doar pentru a-şi justifica soluţia pronunţată. Este necesar ca din cuprinsul hotărârii să rezulte că instanţa a examinat în concret susţinerile părţilor, a înţeles starea de fapt şi a apreciat în asupra stării de fapt concrete pe care a identificat-o, încercând să înţeleagă şi să aprecieze conduita părţilor contractuale în raport de starea de fapt determinată.

Nemotivarea unei hotărâri şi, pe cale de consecinţă, lipsa argumentelor convingătoare care să susţină dispozitivul soluţiei, există nu doar atunci când hotărârea este complet nemotivată ori când întreg ansamblul de considerente sunt străine de natura cauzei ci şi atunci când, prin înlăturarea considerentelor străine de natura cauzei şi de starea de fapt reţinută, celelalte argumente ale instanţei nu sunt în măsură să susţină convingător legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate.

Plecând de la aceste considerente preliminare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în argumentarea inexistenţei unei cauze de forţă majoră care să fi generat imposibilitatea de executare a obligaţiei invocată de reclamantă, instanţa de apel a valorificat aspecte străine de starea de fapt expusă de reclamantă şi necombătută de către pârâtă.

Astfel, se constată că un argument esenţial reţinut de instanţa de apel pentru a conchide că nu a existat un caz de forţă majoră, a fost acela că la nivelul lunii iunie 2020 se puteau efectua zboruri către Egipt, sub rezerva unui test Covid. Or, reclamanta a susţinut că a invocat imposibilitatea de a executare a obligaţiilor principale la momentul declanşării pandemiei în luna martie 2020, inclusiv din perspectiva măsurilor restrictive impuse de autorităţi şi a incertitudinii privind măsurile viitoare ce se vor putea lua şi precum şi a efectelor pe care le vor putea produce.

În acest context, instanţa era datoare să analizeze situaţia contractuală a părţilor la momentul debutului acestei pandemii şi a intervenirii impasului contractual, pentru a da o rezolvare cauzei, însă exact acest aspect esenţial, de care depindea soluţia pronunţată în cauză, a rămas neanalizat de către instanţa de apel care s-a mărginit să constate, fără legătură cu aspectele de fapt deduse judecăţii de reclamantă, că din punct de vedere teoretic, cu respectarea anumitor condiţii şi cerinţe impuse de autorităţi, obligaţiile contractuale s-ar fi putut poate executa în luna iunie.

Altfel spus, deşi instanţa a fost chemată să examineze conduita contractuală a părţilor şi situaţia contractului dintre ele la momentul martie 2020, precum şi previzibilitatea posibilităţii reale de îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate, ca urmare a măsurilor restrictive intervenite în cursul lunii martie 2020 şi a necunoaşterii duratei precum şi a evoluţiei acestora în timp, instanţa de apel a ocolit acest aspect, mulţumindu-se constate că, în raport de evoluţia ulterioară a măsurilor dispuse în pandemie, totuşi exista posibilitatea de executare a contractului, cu respectarea anumitor condiţii sau cerinţe care nu ţineau exclusiv de conduita sau voinţa reclamantei.

În acest fel, instanţa s-a depărtat, prin argumentele prezentate, de la aspectul litigios dedus judecăţii şi care presupunea a examina conduita contractuală a părţilor de la momentul martie 2020 când măsurile restrictive de mişcare impuse de autorităţi ca efect al declarării pandemiei Covid, reprezentau aspecte survenite ulterior şi care puneau în mod serios posibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor contractuale de către părţi, cea avea ca premisă libertatea deplină de mişcare a turiştilor.

Pe de altă parte, instanţa de apel a înţeles să îşi sprijine soluţia şi pe argumentul conform căruia reclamanta nu respectat integral procedura prevăzută contractual de părţi în cazul intervenirii unui caz de forţă majoră, în sensul că nu a trimis un document emis de o autoritate competentă care să certifice cazul forţă majoră intervenit, argument care însă este străin de starea de fapt existentă în cauză. Este adevărat că părţile au stabilit contractual o procedură de notificare care să fie însoţită de document emis de autorităţile publice competente care să ateste existenţa cazului de forţă majoră, exemplificând chiar în conţinutul contractului cu ipoteze care pot împiedica executarea contractului şi care trebuie atestate deoarece ele se produc ocazional, în anumite locaţii şi anumite limite de timp, necesitând a fi dovedite nu doar afirmate.

Instanţa de apel nu s-a arătat însă preocupată de a pune în discuţia părţilor şi de a analiza în ce măsură, o astfel de obligaţie contractuală de atestare cu documente a fost în intenţia părţilor şi pentru un caz de pandemie care presupune o formă atât de gravă a unei epidemii încât acoperă în timp scurt mai multe ţări, regiuni sau continente şi care este urmată de măsuri cu caracter normativ opozabile erga omnes. Prin urmare, argumentul instanţei de apel conform căruia reclamanta nu a urmat ad literam procedura stabilită contractual de părţi, şi nu a comunicat un document care să ateste o stare de fapt care era cunoscută la nivel naţional şi cu privire la care s-au dispus o serie de măsuri restrictive de mişcare de către autorităţi, prin acte normative special edictate în cadrul unei stări de urgenţă decretate, sugerează faptul că instanţa nu a analizat efectiv şi concret susţinerile reclamantei.

Întreg litigiul dintre părţile contractuale, aşa cum a fost configurat prin cererea de chemare în judecată, gravitează în jurul unui aspect esenţial care se impunea lămurit cu argumente convingătoare de instanţa de apel, respectiv dacă intervenirea pandemiei precum şi măsurile restrictive impuse la momentul lunii martie 2020, puteau configura un caz de forţă majoră care să permită părţilor să invoce imposibilitatea reală şi fortuită de executare în viitor a contractului. Or, analiza acestui caz de forţă majoră se impunea a fi realizat, aşa cum a solicitat de altfel reclamanta, din perspectiva realităţilor de la acel moment şi a posibilităţilor de prevedere specifice acelui moment contractual, iar nu prin raportare la evoluţia ulterioară a pandemiei şi a măsurilor dispuse, în contextul în care îndeplinirea de către reclamantă a obligaţiilor contractuale în cursul lunilor iunie – septembrie 2020, depindea de posibilitatea reală şi efectivă de a recruta turişti în perioada februarie – mai 2020.

Exact aceste aspecte esenţiale ale litigiului nu au fost analizate de către instanţa de apel cum de altfel, au rămas neanalizate şi de către instanţa de fond, deşi dezlegarea corectă a acestui aspect litigios dintre părţi era determinantă pentru legala şi temeinica rezolvare a cauzei.

În raport de aceste considerente, instanţa supremă constată că decizia atacată nu a răspuns argumentelor invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată şi nici nu a analizat cazul de forţă majoră invocat în cauză prin raportare la starea de fapt şi posibilităţile de previziune la momentul intervenirii pentru a analiza conduita părţilor în raport de aceste posibilităţi de previziune, aspect care se încadrează în primul rând în cazul de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. lipsa argumentelor care să corespundă susţinerilor şi argumentelor reclamantei constituind o omisiune esenţială de natură a înfrânge dreptul la un proces echitabil al reclamantei înfrângerea acestui principiu de bază al procesului civil antrenând nulitatea absolută a hotărârii, în acord cu exigenţele art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

În egală măsură, instanţa supremă reţine că, prin înlăturarea considerentelor străine de natura cauzei enunţate mai sus, se poate constata că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină asupra, lipsind argumentele pertinente şi convingătoare asupra aspectului esenţial din cadrul litigiului, de care depinde justa soluţionare a acestuia în întregul ei, ceea ce conturează incidenţa motivului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va face aplicarea art. 496 – 497 C. proc. civ. corelate cu art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., şi va admite recursul declarat cu consecinţa casării deciziei civile nr. 1702A din 15 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Având în vedere că soluţia pronunţată în recurs nu tranşează soarta litigiului ci dispune rejudecarea apelului, instanţa supremă constată că nu se impune acordarea în acest moment al procesului a cheltuielilor de judecată avansate şi solicitate de părţi în recurs, urmând ca asupra acestor cheltuieli de judecată avansate de părţi în recurs, să se pronunţe instanţa de apel, odată cu rejudecarea cauzei în apel, în funcţie de soluţia ce se va pronunţa şi de partea care va câştiga respectiv partea care va pierde procesul în înţelesul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1702A din 15 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Casează decizia civilă nr. 1702A din 15 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2023.