Limit of cassation review: prohibition of re-examining factual findings and evidentiary interpretation in appeal against nullity of credit guarantee instruments

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Iaşi, secţia II civilă - contencios administrativ şi fiscal la 16 iunie 2015, astfel cum a fost precizată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C. şi D. S.R.L. - prin lichidator judiciar E., a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei de fidejusiune cuprinsă în contractul de credit nr. x/27.10.2010, modificat prin actul adiţional nr. x/25.08.2011, actul adiţional nr. x/05.09.2011, actul adiţional nr. x/23.02.2013, actul adiţional nr. x/29.08.2012, încheiat între B. S.A. Bucureşti, D. S.R.L., A. şi C., precum şi a contractului accesoriu contract de garanţie mobiliară nr. x/27.10.2010 şi a actului adiţional la contractul de garanţie nr. x/05.09.2011. A mai solicitat reclamanta şi obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu daune morale; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi – secţia a II-a Civilă-contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta B. S.A.

A fost admisă acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă.

A fost constatată nulitatea absolută parţială, cu privire la reclamantă, a următoarelor înscrisuri: contractul de credit nr. x/27.10.2010, actul adiţional nr. x/25.08.2011 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, actul adiţional nr. x/05.09.2011 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, actul adiţional nr. x din 28.10.2010 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, actul adiţional nr. x/23.02.2012 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, actul adiţional nr. x/29.08.2012 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, bilet la ordin seria x emis la data de 27.10.2010 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 27.10.2010 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A., bilet la ordin seria x emis la data de 05.09.2011 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 29.08.2012 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A., bilet la ordin seria x emis la data de 17.03.2014 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 17.03.2014 de S.C. D. S.R.L. şi avalizat de A..

Au fost obligaţi pârâţii C. şi B. S.A. să achite reclamantei cu titlu daune morale suma de 20.000 euro (contravaloarea în RON la data plătii).

Au fost obligaţi pârâţii C., D. S.R.L. şi B. S.A. să achite reclamantei suma de 21.420 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 346/2020 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâţii C. şi B. S.A. împotriva sentinţei nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi – secţia a II-a Civilă - contencios administrativ şi fiscal, hotărârea primei instanţei fiind schimbată în parte, în sensul că:

A fost respins capătul de cerere formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C., vizând obligarea acestuia la plata de daune morale.

A fost obligată pârâta B. S.A. să-i plătească reclamantei A. suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Totodată, a fost respins apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Au fost păstrate dispoziţiile din sentinţa privind acţiunea în anulare.

A fost obligată intimata A. să-i plătească apelantei B. S.A. suma de 1.400 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 1337 din 2 iunie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosar nr. x/2015, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 346/2020 din 23 iulie 2020 şi a încheierii din 2 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, în contradictoriu cu intimaţii A., C. şi D. S.R.L. - prin lichidator judiciar CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ I.P.U.R.L.

A fost casată în parte decizia atacată, în sensul că: a fost trimisă cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecarea apelurilor principale declarate de pârâţii B. S.A. şi C. împotriva sentinţei nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunţate de Tribunalul Iaşi – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate cu privire la apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi cu privire la acţiunea în anulare.

Prin decizia nr. 513 din 14 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă în dosar nr. x/2015, a fost respins apelul declarat de pârâtul C. împotriva sentinţei nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal.

A fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că: au fost obligaţi în solidar pârâţii B. S.A. şi C. să-i plătească reclamantei A. suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost obligată intimata A. să-i plătească apelantei B. S.A. suma de 1.200,5 RON, cheltuieli de judecată în apel.

A fost respinsă cererea intimatei A. privind plata cheltuielilor de judecată.

A fost păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.

Pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă arată că, prin apelul declarat, a criticat hotărârea primei instanţe, motivat de faptul că a fost dată cu încălcarea principiilor disponibilităţii, al contradictorialitatii şi al dreptului la apărare.

În acest sens, potrivit recurentei-pârâte, a arătat că, deşi intimata-reclamantă, A., a solicitat atragerea răspunderii personale a băncii, totuşi Tribunalul Iaşi a stabilit în sarcina sa o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, fără însă a pune în discuţia contradictorie a părţilor, în prealabil, schimbarea temeiului juridic, în condiţiile şi în termenele procedurale în care se desfăşura judecata litigului în discuţie şi fără a verifica dacă există sau nu voinţa procesuală expresă în acest sens a reclamantei.

Arată recurenta-pârâtă că instanţa de apel a respins argumentele sale, considerând că nu se poate reţine depăşirea limitelor învestirii de către tribunal, atât timp cât judecătorul fondului, în considerarea rolului activ în aflarea adevărului, a calificat acţiunea reclamantei raportat la susţinerile din cererea introductivă de instanţă.

Recurenta-pârâtă consideră că soluţia instanţei de apel este însă greşită, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a motivului de apel privind încălcarea principiilor disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, iar pe de altă parte, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (4) Cod procedură civilă, privind rolul activ al judecătorului şi ale art. 1349 alin. (1) C. civ., reţinând în sarcina sa existenţa unei fapte ilicite, fără a indica şi norma legală presupus a fi încălcată de către bancă, iar nu de către un angajat al său.

Recurenta-pârâtă invocă nemotivarea deciziei recurate din perspectiva încălcării principiilor disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, deşi s-a reţinut ca Tribunalul laşi n-ar fi depăşit limitele învestirii, instanţa de apel nu a procedat la analiza susţinerilor sale din cuprinsul apelului, întemeindu-şi soluţia în mod exclusiv pe presupusa incidenţă a principiului rolului activ al judecătorului.

Or, astfel cum reiese şi din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a ignorat întru totul susţinerile sale din cuprinsul cererii de apel, cu încălcarea unor norme de procedură imperative.

În concret, decizia recurată nu conţine o analiză a motivelor de apel ale băncii, cu referire la aspecte care să poată, eventual, justifica incidenţa principiului rolului activ al judecătorului primei instanţe, astfel încât să se poată mai departe accepta concluzia că instanţa de apel şi-a respectat obligaţia, potrivit normelor evocate, de a expune raţionamentul pentru care a înlăturat argumentele privind încălcarea principiului disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Potrivit recurentei-pârâte, chiar şi în ipoteza în care prima instanţă ar fi dat eficienţă rolului său activ, este incontestabil că în cuprinsul deciziei recurate nu există niciun considerent din care să rezulte:

- de ce anume s-a considerat în apel că o astfel de exercitare a rolului activ ar fi înlăturat obligaţia magistratului fondului de a recalifica sau reîncadra pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantă;

- de ce anume nu era necesară punerea acestor aspecte în discuţia contradictorie a ambelor părţi, ceea ce implica şi clarificarea voinţei procesuale a reclamantei şi, nu în ultimul rând,

- de ce anume nu s-a dat permisiunea băncii ca, în exercitarea dreptului său la apărare, să formuleze apărări şi să administreze probe în raport de noul temei juridic al acţiunii, astfel cum ar fi rezultat din aşa-zisa exercitare a rolului activ al primei instanţe.

Un alt motiv de recurs invocat vizează încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod greşit instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor privind rolul activ al judecătorului în speţă, deşi intimata-reclamantă A. a solicitat atragerea răspunderii personale a băncii, Tribunalul Iaşi, fără o punere prealabilă în discuţia contradictorie a părţilor, a stabilit în sarcina sa o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, ignorând în mod nejustificat prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Cu toate că prin apelul declarat a arătat că recalificarea tipului de răspundere reţinut de Tribunalul Iaşi, din răspundere personală, în răspundere pentru fapta altuia, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că, prin decizia recurată, în mod nejustificat, instanţa de apel a reţinut incidenţa aceluiaşi principiu.

Potrivit recurentei-pârâte, nu se poate reţine incidenţa principiului rolului activ al judecătorului într-o situaţie în care se dispune recalificarea temeiului de drept fără ca aceste aspecte să fi fost puse în mod prealabil în discuţia contradictorie a părţilor.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1.349 alin. (1) C. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, recurenta-pârâtă arată că, prin decizia recurată s-a reţinut că aceasta ar consta în modalitatea în care prepuşii băncii şi-au îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege în momentul în care au semnat contractul de împrumut şi toate înscrisurile ulterioare.

De fapt, din considerentele deciziei recurate nu reiese care este temeiul de drept pentru care instanţa de apel a reţinut în sarcina sa existenţa unei fapte ilicite.

Astfel, deşi se menţionează în cuprinsul deciziei recurate faptul că recurenta-pârâtă, prin prepuşii săi - funcţionari bancari, avea obligaţia de a proceda la legitimarea şi identificarea garantului la semnarea contractului, nu este identificată nicio normă legală care ar impune o asemenea conduită care să fi fost încălcată.

Or, pentru a putea angaja răspunderea sa în calitate de comitent, instanţa de apel trebuia, pe de o parte, să identifice fapta săvârşită de prepusul său, iar pe de altă parte, trebuia să motiveze caracterul ilicit al acesteia, arătând norma de drept încălcată de angajatul său la încheierea de către garant a actelor juridice contestate.

Astfel, simpla constatare că funcţionarii bancari aveau sarcina ca în momentul întocmirii înscrisurilor să solicite prezenţa personală a părţilor implicate, să le identifice prin legitimare şi ca semnarea să aparţină persoanelor ce se obligă, nu este suficientă, în opinia recurentei-pârâte, pentru reţinerea caracterului ilicit al faptei prepusului său, fiind obligatoriu ca instanţa de apel să arate şi care anume este norma de drept încălcată.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că, neexistând o dispoziţie legală care să impună funcţionarului bancar să procedeze la certificarea semnăturii vreunui garant al creditelor acordate, care să fi fost nesocotită de către bancă, nu se poate reţine existenţa vreunei fapte ilicite, împrejurare de natură a înlătura angajarea răspunderii civile delictuale.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă susţine că o astfel de obligaţie legală nici nu avea cum să existe, în condiţiile în care intimata-reclamantă nu avea calitatea de împrumutat, ci calitatea de fidejusor, aceasta nefiind client al băncii.

Astfel, în condiţiile în care intimata-reclamantă nu avea deschis un cont curent, la deschiderea căruia s-ar fi putut proceda la identificarea titularului şi obţinerea unui specimen de semnătura utilizat în relaţia cu banca, din simpla calitate a acesteia de garant fidejusor, banca nu avea mijloacele legale de verificare nu doar a identităţii acesteia, ci şi a semnăturii folosite de aceasta în mod uzual cu banca, raportul de creditare derulându-se cu împrumutatul D. S.R.L., reprezentat prin pârâtul C..

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi a invocat nulitatea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Intimata-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

La 7 noiembrie 2023, intimata-reclamantă a depus la dosar note de concluzii.

La 9 noiembrie 2023, CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ IPURL, în calitate de lichidator judiciar al intimatei-pârâte D. S.R.L. a depus la dosar note de concluzii asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2023, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 7 februarie 2024, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul recurentei-pârâte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Înalta Curte va proceda la analiza unitară a criticilor expuse în susţinerea motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., observând că recurenta-pârâtă invocă, pe de o parte, nemotivarea deciziei recurate din perspectiva încălcării de către prima instanţă a principiilor disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, iar pe de altă parte încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., din perspectiva răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, fără o punere prealabilă în discuţia contradictorie a părţilor.

Subsumat acestor critici, Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 1337 din 2 iunie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2015, în prim ciclu procesual, instanţa a reţinut:

"În aceste condiţii, se constată că pârâtul C. în perioada 2010 - 2014 a încheiat cu B. S.A. un contract de credit, cunoscând că acesta a fost semnat în fals în numele fostei sale soţii A., precum şi cinci acte adiţionale la acest contract, încredinţând băncii pentru garantarea acestui contract un număr de şase bilete la ordin, emise în aceeaşi perioadă şi cuprinzând menţiunea falsă a avalizării în nume propriu de reclamantă, iar sub aspectul prejudiciului produs reclamantei, rezultă implicit legătura de cauzalitate din modalitatea băncii şi a împrumutatului principal de a acţiona, chestiuni ce nu constituie un element care se impune a fi probat separat.

Aşadar, din motivarea instanţei de apel nu reies aspecte din care să rezulte că doar banca B. S.A. trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat, câtă vreme prin acţiune se face referire la fapta ilicită a prepuşilor băncii, dar şi a pârâtului C., context în care se constată greşita înlăturare de către instanţă a răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1381 şi art. 1391 C. civ..".

De asemenea, instanţa de recurs a mai statuat în sensul că: "Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate în cadrul căii de atac a apelului, în raport cu temeiurile de drept invocate, în condiţiile în care instanţa de apel nu a expus raţionamentul pentru care nu a reţinut ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi pentru pârâtul C., reglementată de art. 1381 şi art. 1391 C. civ., alături de B. S.A., iar acest aspect nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate".

Faptul că acţiunea priveşte răspunderea băncii pentru prepuşii săi, dar şi a pârâtului C., a fost rezolvată definitiv la nivelul Înaltei Curţi, în primul ciclu procesual.

Potrivit art. 501 C. proc. civ., " (1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă fondul.(…) (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (…)".

Textul legal citat instituie regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul şi presupune că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării – totale sau parţiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Această abordare a fost confirmată în cadrul controlului de constituţionalitate realizat în contextul reglementării normative de la 1865, impunându-se, pentru identitate de raţiune, şi actualului cadru legislativ, Curtea Constituţională subliniind, pe de o parte, că îndrumările date de instanţa de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt proprii activităţii cu caracter jurisdicţional desfăşurate de instanţa de control judiciar, iar pe de altă parte, că instituirea acestei obligaţii a apărut din necesitatea nereiterării erorilor săvârşite prin pronunţarea hotărârii desfiinţate, soluţia contrară putând conduce la o exercitare repetată a căilor de atac şi la prelungirea duratei de instrumentare a cauzelor în mod nepermis, cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a proceselor consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Raportând aceste consideraţii la obiectul prezentului recurs, Înalta Curte constată că instanţa de trimitere a respectat autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare. Astfel, instanţa supremă reiterează că, în rejudecare, curtea de apel s-a pronunţat în limitele casării, câtă vreme în primul ciclu procesual Înalta Curte a reţinut că: "rezultă implicit legătura de cauzalitate din modalitatea băncii şi a împrumutatului principal de a acţiona, chestiuni ce nu constituie un element care se impune a fi probat separat", că "prin acţiune se face referire la fapta ilicită a prepuşilor băncii, dar şi a pârâtului C.", iar "instanţa de apel nu a expus raţionamentul pentru care nu a reţinut ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi pentru pârâtul C., reglementată de art. 1381 şi art. 1391 C. civ., alături de B. SA".

Înalta Curte subliniază faptul că statuările sale din primul ciclu procesual, circumscrise răspunderii băncii pentru prepuşii săi, se impun deopotrivă şi în această fază procesuală, perspectivă din care toate criticile recurentei-reclamante astfel cum au fost expuse mai sus, nu mai pot constitui obiect al vreunei controverse.

În acest context, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.349 alin. (1) C. civ., susţinând, pe de o parte, faptul că instanţa de prim control judiciar nu a indicat în mod concret care sunt dispoziţiile legale pe care aceasta le-a încălcat, iar, pe de altă parte, că nu deţinea mijloacele legale de verificare a identităţii şi, respectiv a semnăturii reclamantei, în condiţiile în care aceasta avea calitatea de garant fidejusor, nu avea un cont deschis la bancă, neexistând un specimen de semnătură utilizat în relaţia cu banca.

În raport de criticile dezvoltate prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu expuse critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel, ci argumente care reflectă, în realitate, nemulţumirea sa faţă de interpretarea probelor administrate şi de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, urmărind o nouă verificare a apărărilor pe care le-a făcut.

Aşadar, motivele de casare invocate implică raportarea criticilor formulate la conţinutul deciziei care formează obiect al căii extraordinare de atac, iar nu repunerea în discuţie a fondului cauzei.

Or, examinarea instanţei de recurs este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 513 din 14 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă. În raport de dispoziţiile art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite în parte cererea formulată de intimata-reclamantă A., privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Va obliga recurenta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 3.000 RON către intimata-reclamantă, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului, conform dovezii aflate la dosar, cheltuielile reprezentând cazare, în cuantum de 818 RON, conform facturii fiscale aflate la fila x neputând fi acordate, în lipsa dovezii privind efectuarea acestora, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 513 din 14 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, ca nefondat.

Admite în parte cererea formulată de intimata-reclamantă A., privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 3.000 RON către intimata-reclamantă A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2024.