Appeals against ruling on veterinarian allowance declared inadmissible; final award of 42,419 RON plus interest and inflation adjustment stands.

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte la data de 24 martie 2021, sub numărul x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR DÂMBOVIŢA şi AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei A.N.S.V.S.A. să aloce către D.S.V.S.A. fondurile necesare efectuării plăţii sumelor prevăzute la art. IV din Legea nr. 236/2019, obligarea D.S.V.S.A. la plata sumei de 42.419 RON aferentă perioadei 16.03.2020-23.07.2020, împreună cu dobânda legală, în sumă de 3.702,50 RON, calculată de la data de 15.03.2020 până la introducerea acţiunii şi pe viitor, până la data plăţii efective, sume actualizate cu rata indicelui de inflaţie de la data de 15.03.2020 la zi, în sumă de 821 RON şi pe viitor, până la îndeplinirea obligaţiei stabilite în titlul executoriu; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 2674 din 23 iunie 2021, Judecătoria Târgovişte a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. x/2022.

Prin sentinţa nr. 924 din 8 noiembrie 2022, Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia nr. 89 din 15 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 924 din 8 noiembrie 2022, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea; a obligat pârâta A.N.S.V.S.A. să aloce către D.S.V.S.A. fondurile necesare efectuării plăţii sumelor prevăzute la art. IV din Legea nr. 236/2019; a obligat pârâta D.S.V.S.A. să plătească reclamantului suma de 42.419 RON aferentă perioadei 16.03.2020-23.07.2020, împreună cu dobânda legală, în sumă de 3.702,50 RON, calculată de la data de 15.03.2020 până la introducerea acţiunii şi pe viitor, până la data plăţii efective, sume actualizate cu rata indicelui de inflaţie de la data de 15.03.2020 la zi, în sumă de 821 RON şi pe viitor, până la îndeplinirea obligaţiei stabilite în titlul executoriu.

Prin decizia nr. 162 din 3 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, a fost admisă cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, formulată de petentul A.; s-a dispus completarea dispozitivului deciziei în sensul că a fost obligată intimata să plătească apelantului cheltuieli de judecată în cuantum de 2.678 RON.

Recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR a declarat recursuri împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023 şi a deciziei nr. 162 din 3 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, iar recurenta-pârâtă DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR DÂMBOVIŢA a declarat recurs împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă sunt, în esenţă, următoarele:

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de A.N.S.V.S.A. ca urmare a aplicării greşite a normelor de drept material, respectiv art. 20-22 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi art. 5 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii veterinare, art. 3 din O.G. nr. 22/2002, art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002, art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020 (Anexa nr. 21 din O.G. nr. 42/2004).

În susţinerea acestei critici, recurenta arată că a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi în raport cu împrejurarea că intimatul-reclamant are un raport contractual cu D.S.V.S.A. DÂMBOVIŢA, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat, căreia, în calitate de ordonator terţiar de credite, îi revine competenţa exclusivă cu privire la îndeplinirea atribuţiilor referitoare la stabilirea şi plata drepturilor izvorâte din O.U.G. nr. 117/22.07.2020.

Susţine recurenta-pârâtă că simpla calitate a A.N.S.V.S.A. de ordonator principal de credite căruia îi revine obligaţia alocării şi virării din bugetul său către D.S.V.S.A. DÂMBOVIŢA a sumelor necesare plăţii indemnizaţiei prevăzute de art. IV din Legea nr. 263/2019 nu atrage calitatea sa procesuală pasivă într-un litigiu ce decurge din raporturile contractuale stabilite între beneficiarii/prestatorii contractelor pentru efectuarea activităţilor sanitar-veterinare prevăzute la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 şi o unitate cu personalitate juridică subordonată recurentei.

În acest sens, recurenta-pârâtă face trimitere la art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020 (Anexa nr. V din O.G. nr. 42/2004), în raport de care arată că direcţiile judeţene sunt cele care încheie contractele de concesiune, care achită suma prevăzută la art. 6 din Anexa 21 la O.G. nr. 42/2004 şi care gestionează, realizează şi controlează controlul activităţilor sanitar-veterinare pe teritoriul judeţului.

Mai precizează recurenta-pârâtă că bugetul direcţiilor judeţene (ordonatori terţiari de credite) este aprobat de Preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (ordonator principal de credite) în urma cererilor şi propunerilor acestora.

Preşedintele A.N.S.V.S.A. este ordonator principal de credite, iar directorii executivi ai D.S.V.S.A. judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti (instituţii publice cu personalitate juridică aflată în subordinea A.N.S.V.S.A.) sunt ordonatori terţiari de credite.

În raport de art. 20, art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 500/2002, recurenta-pârâtă arată că, în cadrul procesului bugetar, A.N.S.V.S.A. repartizează ordonatorilor terţiari de credite, respectiv D.S.V.S.A. judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget.

Precizează, de asemenea, că a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi în raport cu împrejurarea că intimatul-reclamant are raporturi contractuale cu D.S.V.S.A. judeţene, care sunt instituţii publice cu personalitate juridică, finanţate din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat, cărora, în calitate de ordonatori terţiari de credite, le revine competenţa axclusivă cu privire la îndeplinirea atribuţiilor referitoare la stabilirea şi plata drepturilor izvorâte din O.U.G. nr. 117/22.07.2020.

Mai arată că preşedintele A.N.S.V.S.A., în calitate de ordonator principal de credite, are obligaţia de a repartiza ordonatorilor terţiari de credite fondurile necesare punerii în executare a titlurilor executorii pronunţate împotriva instituţiilor publice care funcţionează în subordinea A.N.S.V.S.A., îndeplinirea acestei obligaţii nefiind condiţionată de acţionarea în instanţă a A.N.S.V.S.A. alături de unităţile din subordine (D.S.V.S.A. judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti şi Institutele naţionale veterinare de referinţă).

Consideră că atragerea în proces a instituţiei publice centrale nu poate fi justificată nici de necesitatea stabilirii unei garanţii pentru aprobarea şi repartizarea creditelor bugetare potrivit art. 21 din Legea nr. 500/2002, o astfel de garanţie fiind nu numai lipsită de suport legal, dar şi inutilă, în condiţiile în care potrivit art. 4 din O.G. nr. 22/2002 ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plăţii sumelor, stabilite prin titluri executorii.

Drepturile băneşti obţinute prin hotărâri judecătoreşti sunt definite de legiuitor ca reprezentând angajamente legale prin care se stabileşte obligaţia de plată pe seama fondurilor publice, obligaţie ce trebuie respectată de toţi ordonatorii de credite.

Mai precizează recurenta-pârâtă că, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 lit. c) din O.G. nr. 42/2004, precum şi cu cele ale pct. 4 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1415/2009, cu modificările şi completările ulterioare, Direcţiile sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene şi a Municipiului Bucureşti sunt instituţii publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea A.N.S.V.S.A., finanţate din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat.

În virtutea actelor normative invocate mai sus, D.S.V.S.A. judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti sunt instituţii publice cu personalitate juridică, ce funcţionează în subordinea A.N.S.V.S.A., având astfel capacitate procesuală.

Aşa fiind, consideră că soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor este dată cu aplicarea greşită a textelor de lege mai sus citate.

Recurenta-pârâtă arată că înţelege să critice hotărârea instanţei de apel şi cu privire la soluţia dată pe fondul cauzei.

Contrar reţinerilor instanţei de fond, recurenta-pârâtă arată că dispoziţiile art. V din Legea nr. 236/2019 sunt imperative în sensul elaborării unor norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004.

Mai mult decât atât, pentru acordarea acestor drepturi s-a impus întocmirea unui act adiţional la fiecare contract, astfel cum impune art. 8 alin. (7) din Capitolul II din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020, iar beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau contractelor de servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, beneficiază de suma de 10.000 RON numai dacă au încheiat, în condiţiile legii, cu D.S.V.S.A. judeţene, respectiv a Muncipiului Bucureşti, un act adiţional la acestea şi numai în baza decontului şi a documentelor justificative.

Recurenta-pârâtă precizează, de asemenea, că după aprobarea normelor metodologice şi încheierea de către medicii veterinari a actelor adiţionale, a procedat la alocarea sumelor către direcţiile sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene în vederea efectuării plăţii, începând cu luna septembrie 2020, că s-a procedat la efectuarea plăţilor începând cu septembrie 2020, având în vedere data la care au fost încheiate actele adiţionale (majoritatea medicilor veterinari au încheiat actele adiţionale la data de 31.08.2020), prestarea serviciilor neputându-se efectua decât în baza acestora, iar prevederea bugetară pentru punerea în executare a O.U.G. nr. 117/2020 a fost suplimentată prin O.U.G. nr. 135/2020.

Subliniază recurenta-pârâtă că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei actul adiţional ce trebuia încheiat cu D.S.V.S.A. BUZĂU în conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin. (7) din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020, ci doar factura şi decontul justificativ aferent lunii august 2020, decont care nu este însoţit de documentele justificative prevăzute de art. 6 alin. (3) din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020.

Mai arată recurenta-pârâtă că, pe parcursul derulării contractului, este posibil ca beneficiarii contractelor de servicii/contractelor de concesiune să nu îndeplinească sau să îndeplinească defectuos activităţile pentru care legea dispune acordarea sumelor în discuţie, fapt care, conform legii, ar conduce la neacordarea sau la diminuarea acestora, prin aplicarea penalităţilor prevăzute de art. 8 alin. (1) - (5) din O.U.G. nr. 117/2020.

Prin urmare, nu este suficient ca acesta să fie beneficiarul unor contracte încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru a beneficia de suma de 10.000 pe lună, acest drept fiind circumscris îndeplinirii condiţiilor mai sus precizate, inclusiv cu privire la modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor contractuale.

Or, în speţă, nu s-a probat că a fost respectată toată această procedură, că nu s-au aplicat penalităţi conform textelor de lege mai sus citate, simplul fapt că reclamantul este beneficiarul unor contracte de concesiune/prestări servicii nefiind în măsură să dovedească îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de 10.000 RON/lunar.

O altă critică priveşte faptul că instanţa de apel, în mod neîntemeiat, a dispus obligarea la plata dobânzii legale cu privire la pretenţiile admise.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că dobânda legală i se cuvine creditorului cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de acesta între data scadenţei şi data plăţii efective, din cauza întârzierii culpabile în executarea unei obligaţii băneşti exigibile.

Or, în speţă, instanţa de fond nu a motivat în niciun fel de ce A.N.S.V.S.A. poate fi considerată în culpă, pentru a fi obligată la plata unei dobânzi legale.

De asemenea, recurenta-pârâtă evocă şi dispoziţiile art. 1.523 alin. (2) lit. a) şi d) din noul C. civ. şi arată, totodată, că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.531 alin. (1), alin. (2) prima teză şi art. 1.535 alin. (1) din noul C. civ., dobânda legală nu poate fi acordată, întrucât nu există o datorie certă, lichidă şi exigibilă a A.N.S.V.S.A. faţă de intimatul-reclamant şi, prin urmare, nu poate fi vorba de o neexecutare la scadenţă a vreunei datorii.

Apreciază recurenta-pârâtă că instanţa nu poate dispune plata drepturilor solicitate majorate şi indexate, în situaţia în care instituţia sa nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără baza legală pentru respectiva cheltuială, în raport de dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţia precisă şi limitată", iar potrivit art. 47, "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol".

Prin urmare, din dispoziţiile legale indicate reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Plata sumelor reprezentând dobânda legală şi indicele de inflaţie se poate face numai prin intervenţia legiuitorului. Astfel, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu dobânda legală şi rata inflaţiei, instituţia publică nu are la dispoziţie alte surse de finanţare, în afara celor alocate prin lege.

Sub un ultim aspect, în temeiul art. 451 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate de către instanţă de apel, respectiv onorariul avocaţial, considerând că nu există un just echilibru între prestaţia avocaţială şi onorariul solicitat, cu atât mai mult cu cât dosarul a avut un singur termen, nefiind administrate alte probe decât cele cu înscrisuri.

În drept, recurenta şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului declarat împotriva nr. 162 din 3 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR arată că nu se poate susţine noutatea litigiului din perspectiva criteriilor legate de complexitate şi dificultate şi nici din perspectiva naturii juridice a actului atacat şi, pe de altă parte, că speţa nu reprezintă un fenomen social nou în realitatea românească şi, pe cale de consecinţă, o complexitate atât în pregătirea apărării din partea avocaţilor, cât şi în soluţionarea pricinii de către instanţa de judecată.

În raport de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că partea care a pierdut procesul trebuie să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

Precizează recurenta-pârâtă că numărul termenelor de judecată acordate de instanţa de judecată în vederea soluţionării litigiului nu poate constitui un criteriu pentru acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum atât de mare, în cauză nefiind administrată decât proba cu înscrisuri.

În acest sens, arată că instanţa de apel a rămas în pronunţare la primul termen de judecată acordat.

Nici aspecte privind reaua credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina sa.

În raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicită diminuarea onorariilor solicitate de avocat raportat la complexitatea litigiului şi a activităţii depuse în cauză, apreciind că nu există un just echilibru între prestaţia apărătorului şi onorariul solicitat şi încuviinţat de instanţă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR DÂMBOVIŢA a declarat recurs împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, motivele fiind următoarele:

Potrivit recurentei-pârâte, hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a Legii nr. 236/2019.

În raport de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative şi de art. V din acelaşi act normativ, recurenta-pârâtă susţine că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 10.000 RON/lunar, pentru perioada 16.03.2020 - 23.07.2020, nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menţionate de art. V din acelaşi act normativ.

Or, în condiţiile în care nu a fost reglementată modalitatea de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, dreptul de care s-a prevalat reclamantul are un caracter virtual.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă arată că Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 94 din 31.01.2004 a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 656/24.07.2020, aprobată prin Legea ar. 291/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1240 din data de 16.12.2020, printre motivele adoptării acestui act normativ reţinându-se şi faptul că: " prin Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative a fost prevăzută acordarea unei sume de 10.000 RON, lunar, beneficiarilor contractelor încheiate în vederea realizării activităţilor sanitar-veterinare publice, aspect insuficient reglementat la nivel de legislaţie primară".

Prin acest act normativ au fost prevăzute şi criterii specifice de aplicare a dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004, dispoziţii care au fost modificate şi completate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 117/2020, pe care recurenta-pârâtă le redă.

Astfel, prevederile specifice de aplicare a dispoziţiilor art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 au fost cuprinse în Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, astfel cum a fost aceasta aprobată prin Legea nr. 291/2020, respectiv în Anexa nr. 21 la Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, recurenta-pârâtă evocând conţinutul prevederilor art. 6 din această anexă.

În acest context, recurenta-pârâtă arată că dreptul de care s-a prevalat reclamantul în cauza de faţă are un caracter virtual, câtă vreme, pentru perioada invocată în acţiune, nu au fost elaborate normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004, astfel cum au fost acestea modificate şi completate prin Legea nr. 236/2019.

Chiar dacă obiectul convenţiei încheiate între părţi se circumscrie prevederilor art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, astfel cum au fost acestea modificate şi completate prin Legea nr. 236/2019, recurenta-pârâtă apreciază că răspunderea sa contractuală nu poate fi antrenată în temeiul prevederilor legale invocate prin acţiune [art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019] în contextul în care a fost reglementată concomitent de către legiuitor (la art. V din aceeaşi lege) necesitatea elaborării unor norme metodologice de aplicare a respectivelor prevederi.

Totodată, faptul că dreptul beneficiarilor contractelor încheiate în vederea realizării activităţilor sanitar-veterinare publice, prevăzut prin Legea nr. 236/2019, privind încasarea unei sume de 10.000 RON, lunar, a fost insuficient reglementat la nivel de legislaţie primară, pentru perioada anterioară adoptării O.U.G. nr. 117/2020, nu este de natură să conducă la antrenarea răspunderii contractuale a D.S.V.S.A. DÂMBOVIŢA, respectiv nu poate fi reţinută în sarcina sa o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale, refuzul de a acorda reclamantului suma prevăzută de Legea nr. 236/2019, în absenţa elaborării normelor metodologice prin care urmau să fie reglementate procedurile specifice de acordare a acestui drept, fiind, în opinia recurentei-pârâte, justificat.

Recurenta-pârâtă apreciază că o interpretare contrară este de natură să conducă la concluzia inadmisibilă că actul normativ cuprinzând prevederile specifice de aplicare a dispoziţiilor art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, adoptat ulterior perioadei invocate prin acţiune, i-ar putea fi opus cu titlu retroactiv, contrar dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, respectiv contrar dispoziţiilor art. 6 alin. (1) C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, acordarea dreptului de care s-a prevalat reclamantul nu poate avea loc exclusiv în temeiul prevederilor legale invocate prin acţiune, fără dovedirea îndeplinirii condiţiilor specifice, cu atât mai mult cu cât perioada pentru care s-a solicitat recunoaşterea acestui drept este anterioară adoptării prevederilor specifice de aplicare a temeiului de drept invocat, astfel că nu poate fi dispusă antrenarea răspunderii pârâtei în temeiul prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Recurenta-pârâtă solicită instanţei să aibă în vedere că, potrivit art. 5 din Cap. II al anexei la O.U.G. nr. 117/2020, s-a dispus că sumele prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, la care se face trimitere prin art. III, trebuie plătite conform contractului ce este încheiat între autoritate şi medicul veterinar.

Menţionează, de asemenea, recurenta-pârâtă că, în conformitate cu O.U.G. nr. 117/2020, realizarea activităţilor prevăzute de art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, în forma modificată prin Legea nr. 236/2019, trebuia transpusă în contract printr-un act adiţional, acest act normativ fiind adoptat, între altele, şi pentru că s-a avut în vedere faptul că prin Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative a fost prevăzută acordarea unei sume de 10.000 RON, lunar, beneficiarilor contractelor încheiate în vederea realizării activităţilor sanitar-veterinare publice, aspect insuficient reglementat la nivel de legislaţie primară, aşa cum rezultă din preambulul său; astfel, A. a încheiat actul adiţional cu D.S.V.S.A. DÂMBOVIŢA la data de 31.08.2020, astfel cum rezultă şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

De asemenea, potrivit recurentei-pârâte, corectarea insuficientei reglementării s-a realizat prin art. III din O.U.G. nr. 117/2020 şi prin introducerea unei noi anexe.

Aşadar, recurenta-pârâtă susţine că, reţinând în sensul reclamantul a executat activităţile de natură sanitar-veterinară prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, instanţa de prim control judiciar nu a coroborat art. 15 alin. (2) cu art. 15 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, deşi art. 15 alin. (7) fusese introdus în Legea 236/2019, lege ce constituie temeiul legal al pretenţiilor solicitate.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că, în raport de art. III din O.U.G. nr. 117/2020, contractele pentru efectuarea activităţilor sanitar-veterinare prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, îşi păstrează valabilitatea şi continuă să producă efecte potrivit prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, iar în cauză, reclamantul nu a făcut dovada unui act adiţional încheiat pentru perioada 16.03.2020-23.07.2020 la contractul de care se prevalează.

De aceea, consideră că pretenţia reclamantului este lipsită de temei contractual şi de suport legal, în sensul că, întrucât normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 au fost adoptate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, intrată în vigoare la data de 24 iulie 2020, acţiunea reclamantului ar fi putut fi admisă doar în acest cadru legislativ primar specific, aferent contractării activităţilor sanitar veterinare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 12.09.2023, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor şi obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR împotriva deciziei nr. 162 din 3 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

La 26.09.2023, recurenta-pârâtă DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR DÂMBOVIŢA a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR, arătând că solicită respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi că susţine în rest recursul declarat de cealaltă recurentă.

La 01.11.2023, recurenta-pârâtă DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR DÂMBOVIŢA a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant.

La 6.02.2024, intimatul-reclamant a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursurilor şi obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii prezentei căi extraordinare de atac, invocată din oficiu, urmând a respinge recursurile declarate în cauză, ca inadmisibile, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, de alte mijloace procedurale în afară de cele prevăzute de lege.

Principiul enunţat este consacrat în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

În conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte la data de 24 martie 2021, sub numărul x/2021 şi are ca obiect obligarea pârâtei A.N.S.V.S.A. să aloce către D.S.V.S.A. fondurile necesare efectuării plăţii sumelor prevăzute la art. IV din Legea nr. 236/2019, obligarea D.S.V.S.A. la plata sumei de 42.419 RON aferentă perioadei 16.03.2020-23.07.2020, împreună cu dobânda legală, în sumă de 3.702,50 RON, calculată de la data de 15.03.2020 până la introducerea acţiunii şi pe viitor, până la data plăţii efective, sume actualizate cu rata indicelui de inflaţie de la data de 15.03.2020 la zi, în sumă de 821 RON şi pe viitor, până la îndeplinirea obligaţiei stabilite în titlul executoriu.

Potrivit art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, "Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun".

Din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă că legiuitorul a instituit o regulă de competenţă specială, derogatorie de la regulile instituite de art. 10 din acelaşi act normativ, astfel că, ori de câte ori este incidentă ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ criteriile valoric şi cel privind rangul autorităţii emitente pe care le consacră art. 10 din acelaşi act normativ nu îşi mai găsesc aplicabilitatea pentru stabilirea instanţei competente să judece litigiul.

Plecând de la această premisă, instanţa supremă constată că în speţă este incidentă ipoteza prevăzută de la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, având în vedere că raporturile contractuale dintre părţi se circumscriu noţiunii de contract de concesiune de servicii publice.

Or, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speţă, serviciul de supraveghere, prevenire şi control a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, sunt definite, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c)1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ca fiind contracte administrative.

Faptul că temeiul juridic al pretinsei obligaţii de plată care formează obiectul contractelor încheiate între părţi îl constituie o prevedere legală, reţine Înalta Curte că nu este de natură a determina concluzia că litigiul dintre părţi nu ar fi unul privind executarea contractului administrativ, de vreme ce atât temeiul juridic invocat de reclamant în susţinerea acţiunii cât şi legea în sine, are ca premisă conferirea unui drept în favoarea titularilor contractelor de concesiune.

Or, un astfel de drept, chiar dacă nu a fost iniţial prevăzut expres în contract în favoarea concesionarului, ci a fost instituit de legiuitor ca normă supletivă la contract, este un drept izvorât din contract şi care priveşte executarea contractului în sine, în lipsa unui contract de concesiune neputându-se pune problema existenţei unei astfel de obligaţii de plată în sarcina pârâtelor.

Prin urmare, litigiul dintre părţi este unul care priveşte executarea unui contract administrativ, iar regimul juridic al căilor de atac pentru litigiile având acest obiect este reglementat de Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, aplicabilă în cauză prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată (24 martie 2021), conform art. 27 C. proc. civ.

Prin Legea nr. 101/2016 a fost reglementat în mod distinct regimul juridic al remediilor şi căilor de atac, aplicabil în mod unitar şi valabil în materie de atribuire a contractelor de achiziţii publice, achiziţii sectoriale, concesiuni de lucrări şi concesiuni de servicii.

Legea nr. 101/2016 prevede în mod expres, în art. 1 alin. (2), că acest regim juridic special se aplică şi cererilor privind executarea contractelor sus-menţionate, categorie de litigii în care se include şi cererea dedusă judecăţii.

Potrivit art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin art. IV pct. 32 din O.U.G. nr. 114/2020, "Procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante sau în circumscripţia în care îşi are sediul social/domiciliul reclamantul".

Conform art. 55 alin. (3)1 din Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin art. IV pct. 34 din O.U.G. nr. 114/2020, hotărârea pronunţată în cazul litigiilor prevăzute la art. 53 alin. (1)1 poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul este soluţionat de urgenţă şi cu precădere, într-un termen ce nu va depăşi 30 de zile de la data sesizării legale a instanţei.

Potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.: "Sunt hotărâri definitive: (...) hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, "Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Având în vedere că prezentul litigiu se circumscrie celor reglementate de art. 53 alin. (1)1 raportat la art. 55 alin. (3)1 din Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, rezultă că sentinţa primei instanţe putea fi atacată numai cu apel.

În cauză, Înalta Curte constată că dispozitivul hotărârilor recurate conţine menţiunea greşită "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare (…)", întrucât acţiunea reclamantului a fost introdusă la 24 martie 2021, dată la care dispoziţiile Legii nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, prevedeau că pentru procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative, prin derogare de la dispoziţiile de drept comun, calea de atac este numai apelul.

Notează Înalta Curte că instanţa are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ prevăzute de lege.

Astfel, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, hotărârea recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunţare potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) teza finală din acelaşi cod, coroborat cu art. 55 alin. (3)1 şi art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023 şi a deciziei nr. 162 din 3 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă şi de recurenta-pârâtă DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR DÂMBOVIŢA împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte la plata în solidar a sumei de 2.000 RON către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023 şi a deciziei nr. 162 din 3 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă şi de recurenta-pârâtă DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR DÂMBOVIŢA împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, ca inadmisibile.

Obligă recurentele-pârâte la plata în solidar a sumei de 2.000 RON către intimatul-reclamant A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2024.