Application of positive res judicata to preclude statute of limitations defense in agricultural lease dispute

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la 9 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR şi B., solicitând să se dispună: obligarea pârâtei EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR la plata către reclamantă a sumei de 1.431.602,27 RON, reprezentând prejudiciul produs prin faptele acesteia şi stabilit de A.P.I.A. Călăraşi prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/19.09.2016 în sarcina reclamantei, ca urmare a acţiunilor pârâtei; obligarea pârâtei B., la plata sumei de 3.182.516 RON, cu titlu de daune-interese, reprezentând prejudiciul produs şi beneficiul nerealizat pentru anii 2014, 2015 şi 2016, ca urmare a încălcării obligaţiilor contractuale prevăzute în contractul de arendare nr. x din data de 10.03.2011.

Reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere formulat împotriva pârâtei EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR pentru prejudiciul în sumă de 1.431.602,27 RON, acesta fiind recuperat prin anularea procesului-verbal prin care a fost stabilită sancţiunea, ca urmare a pronunţării deciziei nr. x din 7 decembrie 2019, în dosarul nr. x/2017, de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel că instanţa a rămas învestită cu capătul de cerere privind răspunderea contractuală pentru suma de 3.182.516 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 312 din 15 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Călăraşi – secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. şi a fost respinsă cererea reclamantei ca prescrisă.

Prin cererea înregistrată la 20 octombrie 2020, pârâta EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR, în conformitate cu prevederile art. 444 C. proc. civ., a formulat cerere de completare a sentinţei civile nr. 312/2020, referitor la soluţionarea capătului de cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, cu privire la care instanţa de judecată a omis să se pronunţe în cursul judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 5 din 12 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Călaraşi – secţia Civilă, a fost respinsă cererea de completare a hotărârii, formulată de pârâtă.

Împotriva sentinţei civile nr. 312 din 15 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Călăraşi – secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016, reclamanta a declarat apel, iar împotriva sentinţei civile nr. 5 din 12 ianuarie 2021, pronunţate de Tribunalul Călaraşi – secţia Civilă, a declarat apel pârâta EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR.

Prin decizia civilă nr. 791 din 17 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 312 din 15 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Călăraşi – secţia Civilă; a fost a anulată sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 792 din 17 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta EPISCOIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR împotriva sentinţei civile nr. 5 din 12 ianuarie 2021, pronunţate de Tribunalul Călăraşi – secţia Civilă; a fost a anulată sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Pârâtele EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 791 din 17 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

În susţinerea recursului, recurentele-pârâte arată că hotărârea recurată nesocoteşte faptul că printr-o normă de ordine publică, imperativă şi de strictă interpretare, inserată în art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă, s-a statuat că "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

Recurentele-pârâte susţin, de asemenea, că hotărârea instanţei de apel nesocoteşte faptul că nici în cuprinsul acţiunii introductive şi nici după repunerea cauzei pe rol urmare a soluţionării definitive a procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, precum şi nici prin cererea de apel, intimata-reclamantă nu a invocat ca motive de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune efectul pozitiv al puterii de lucru judecat derivând din hotărârea judecătorească sus indicată.

Mai arată recurentele-pârâre că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul instanţei de fond hotărârea respectivă după repunerea cauzei pe rol, fiind o chestiune de logică formală că aceasta nu putea face obiectul judecăţii în fond şi nici în apel, cu respectarea normelor procedurale, în condiţiile în care nu a fost comunicată anterior celor două persoane juridice care nu au fost părţi în acel litigiu iniţial şi implicit nu a fost pusă în discuţia contradictorie a acestora.

Mai invocă recurentele-pârâte că părţile din litigiul în care s-a pronunţat decizia nr. 720 din 07 decembrie 2019 sunt diferite - Agenţia de plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi şi S.C. A. S.R.L., faţă de cele din prezenta cauză - EPISCOPIA SLOBOZIEI Şl CĂLĂRAŞILOR, B. şi S.C. A. S.R.L., cauza şi obiectul celor două litigii fiind, de asemenea, diferite - acţiune în anularea unui act administrativ, respectiv acţiunea de răspundere contractuală -, pe de o parte, respectiv exonerarea de la plata unei despăgubiri în primul caz şi obţinerea/încasarea unei despăgubiri, în al doilea caz.

Totodată, recurentele-pârâte arată că în dosarul în care s-a pronunţat hotărârea invocată ca intrată în puterea lucrului judecat în privinţa existenţei valide a contractului de arendă generator al celor două litigii nu s-a administrat niciuna din probele în baza cărora instanţa de contencios administrativ şi fiscal ar fi putut să constate încetarea acelei convenţii prin acordul explicit al părţilor, respectiv faptul că Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor nu a acţionat ca "autoritate publică", cum s-a reţinut în considerentele primei hotărâri, ci în calitate de "subiect de drept privat", membru asociat proprietar de terenuri, al cărei conducător - Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor - este şi preşedintele B., iar consilierul economic este administratorul aceleiaşi asociaţii, astfel cum rezultă din simpla lecturare a Statutului acestei persoanei juridice depus la dosarul prezentei cauze, dar nu şi în dosarul în care s-a pronunţat decizia nr. 720/07.12.2019. Menţionează recurentele-pârâte că documentaţia primită în anul 2013 de către A. S.R.L. a fost transmisă şi semnată de către consilierul economic din cadrul Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, ce are calitatea statutară de administrator al asociaţiei.

În acelaşi sens, recurentele-pârâte arată că instanţa de contencios administrativ şi fiscal nu era competentă material şi nici nu a fost învestită în dosarul nr. x/2016 să analizeze şi să se pronunţe asupra condiţiilor de încetare a contractului de arendă nr. x/10.03.2011, în condiţiile în care una dintre părţile semnatare nu a fost parte în acel litigiu, ci doar asupra împrejurării că acesta a continuat să producă efecte juridice numai şi exclusiv până la sfârşitul anului agricol 2013, respectiv anterior predării posesiei şi folosinţei către arendator/proprietarul terenurilor generatoare ale prezentului litigiu.

În aceeaşi ordine de idei, potrivit recurentelor-pârâte, contractul de arendă - varietate a contractului de închiriere bunuri imobile cu afectaţiune specială/terenuri agricole - îşi încetase ope legis existenţa, fiind golit de conţinut, la data predării terenului de către arendaş- A. S.R.L.- către Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, în calitate de proprietar de terenuri agricole şi respectiv conducător statutar al B., fapt de necontestat în condiţiile înregistrării procesului-verbal de predare-primire sub nr. x/24.09.2013 la registratura generală a reclamantei.

Mai susţin recurentele-pârâte că înregistrarea unui act juridic la registratura generală a unei persoane juridice de drept privat sau public, după caz, devine opozabil ope legis acesteia, fiind prezumat a fi adus la cunoştinţa reprezentantului său legal.

Un alt aspect ce nu a fost avut în vedere de instanţa de contencios este, potrivit recurentelor-pârâte acela că, în acord cu prevederile Legii nr. 16/1994 (sub imperiul căreia a fost încheiat contractul de arendare), înregistrarea sub nr. x/17.10.2013, la Registratura Primăriei Dragalina - autoritate a administraţiei publice locale a terenului pe raza căruia se află situat terenul generator al litigiului - a notificării de încetare a efectelor/existenţei contractului de arendă nr. x/10.03.2011 a conferit acesteia caracter de opozabilitate de necontestat faţă de orice terţă persoană şi cu atât mai mult faţă de reclamantă.

Un alt argument invocat de recurentele-pârâte vizează faptul că pasivitatea reclamantei manifestată prin lipsa oricărui demers legal de reintrare în posesia şi folosinţa terenului, respectiv de la finalizarea anului agricol 2013 până la data de 09.12.2016, când s-a introdus cererea de chemare în judecată în prezenta cauză, dovedeşte prin ea însăşi fără putinţă de tăgadă acordul expres al reclamantei la încetarea contractului de arendă prin acordul părţilor, în condiţiile în care informaţiile referitoare la situaţia juridică, dar şi cea a cultivării terenurilor în cauză puteau fi obţinute în cel mai facil mod la Registrul agricol al Primăriei Dragalina, dar şi efectiv în teren.

Mai arată recurentele-pârâte că susţinerile intimatei-reclamante potrivit cărora prin adresa nr. x/17.12.2013 s-ar fi întrerupt cursul prescripţiei extinctive sunt lipsite de orice fundament legal în condiţiile în care legiuitorul a condiţionat, printr-o normă juridică de asemenea imperativă, inclusă în art. 2.540 C. civ., aplicarea unei asemenea consecinţe juridice de introducerea de către persoana interesată - A. S.R.L.- a unei cereri de chemare în judecată a pârâtelor din prezenta cauză într-un termen de decădere de 6 (şase) luni de la data punerii în întârziere, condiţie neîndeplinită de aceasta.

Un alt argument este reprezentat de faptul că în litigiile de contencios administrativ şi fiscal de natura celui ce a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat decizia nr. 720/07.12.2019 un factor esenţial şi determinant pentru acordarea legală a subvenţiei/ajutorului de stat pe unitatea de suprafaţă erau folosirea/exploatarea/cultivarea şi recoltarea efectivă/reală a producţiei agricole de pe terenurile în cauză.

O altă critică invocată de recurentele-pârâte vizează faptul că decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât invocarea din oficiu a puterii lucrului judecat derivând din decizia nr. 720/07.12.2019 şi admiterea apelului numai pe acest considerent excedează normelor indicate.

În susţinerea acestei critici, recurentele-pârâte arată că însăşi intimata-reclamantă recunoaşte în mod expres şi neechivoc că prejudiciul pretins i-ar fi fost cauzat ca urmare a deposedării nelegale de posesia şi folosinţa terenului arendat de către reprezentanţii recurentelor la data de 24.09.2013, fiind astfel pusă în imposibilitatea exploatării şi culegerii fructelor/producţiilor agricole aferente.

Totodată, potrivit recurentelor-pârâte, contractul de arendă, având prin definiţie natura juridică a unui contract de închiriere a unor bunuri imobile cu afectaţiune specială -terenuri agricole - exercitarea efectivă a posesiei, folosinţei şi exploatării nemijlocite/netulburate a acelor terenuri este de esenţa existenţei valide a convenţiei şi producerii de efecte juridice depline.

Recurentele-pârâte susţin că data de 24.09.2013 reprezintă momentul de la care societatea A. S.R.L. era îndreptăţită să promoveze o acţiune în justiţie pentru a putea obţine dreptul la exploatare/cultivare şi culegerea roadelor acelor terenuri şi implicit să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani.

Sub un alt aspect, recurentele-pârâte susţin că instanţa de contencios administrativ şi fiscal care a pronunţat decizia nr. 720/07.12.2019, a cărei putere de lucru judecat a fost invocată în prezenta cauză, a analizat, prin raportare la normele de drept material prin care se reglementau condiţiile şi procedura de acordare a ajutorului/subvenţiei pe unitatea de suprafaţă de teren agricol efectiv exploatat, numai existenţa validă a contractului de închiriere nr. x/10.03.2011 la data depunerii cererii de către A. S.R.L. (martie 2013), precum şi dacă societatea solicitantă îl exploatase efectiv în cursul acelui an agricol.

Un ultim argument expus de recurentele-pârâte vizează faptul că soluţia dată în procesul iniţial nu poate avea nicio relevanţă în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune invocată în prezenta cauză, nefiind îndeplinită astfel condiţia esenţială instituită prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ., şi anume aceea a existenţei unei legături determinante cu soluţia ce s-ar putea pronunţa în această cauză.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurentele-pârâte nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 20 septembrie 2023, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 15 noiembrie 2023, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 7 februarie 2024, cu citarea părţilor.

Prioritar, se impune a se arăta că, deşi cererea de recurs este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, acestea fiind invocate formal. Ca atare, instanţa de recurs va proceda la analiza incidenţei în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurentele-pârâte este nefondat, pentru considerentele care urmează:

O primă critică de nelegalitate a deciziei instanţei de apel vizează încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., în raport de care recurentele-pârâte arată că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

În acest sens, recurentele-pârâte susţin că nici în cuprinsul acţiunii introductive şi nici după repunerea cauzei pe rol ca urmare a soluţionării definitive a dosarului nr. x/2017 şi nici prin cererea de apel, reclamanta nu a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei nr. 720 din 7 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017. Mai mult decât atât, această hotărâre nu a fost depusă la dosarul cauzei, nu a fost comunicată anterior celor două persoane juridice care nu au fost părţi în acel litigiu şi nu a fost pusă în discuţia contradictorie a acestora.

Contrar argumentelor recurentelor-pârâte, Înalta Curte reţine că în şedinţa publică din 25 ianuarie 2022, astfel cum reiese din încheierea curţii de apel, apărătorul reclamantei a depus la dosar decizia nr. x din 7 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2017, aceasta aflându-se la dosar.

De asemenea, la 22 martie 2022, prin serviciul Registratură, reclamanta a depus la dosar un set de hotărâri, astfel cum i-a pus în vedere instanţa de apel, printre care se regăseşte şi această decizie, cu menţiunea "definitivă".

Înalta Curte observă şi faptul că prin concluziile scrise depuse la dosar în apel, pârâtele au combătut autoritatea de lucru judecat a deciziei menţionate mai sus.

Sub un ultim aspect, astfel cum reiese din încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2022, în faţa instanţei de apel, atât reclamanta, cât şi pârâtele, toate prin apărători avocaţi, au susţinut, respectiv au combătut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 720 din 7 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2017.

Reiese, aşadar, că nu pot fi reţinute aspectele invocate de către recurentele-pârâte, în sensul că hotărârea nu a fost depusă la dosarul cauzei, nu a fost comunicată anterior celor două persoane juridice care nu au fost părţi în acel litigiu şi nu a fost pusă în discuţia contradictorie a acestora.

De asemenea, recurentele-pârâte invocă faptul că părţile din litigiul în care s-a pronunţat decizia nr. 720 din 7 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, sunt diferite - Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi şi S.C. A. S.R.L., faţă de cele din prezenta cauză - EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR, B. şi S.C. A. S.R.L., cauza şi obiectul celor două litigii fiind, de asemenea, diferite - acţiune în anularea unui act administrativ, respectiv acţiunea de răspundere contractuală, pe de o parte, respectiv exonerarea de la plata unei despăgubiri în primul caz şi obţinerea/încasarea unei despăgubiri, în al doilea caz.

În raport de această critică, Înalta Curte arăta că, potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Se impune a se sublinia că, în raport de art. 432 C. proc. civ., "Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată".

Articolul 431 alin. (2) Cod procedură civilă instituie prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează şi atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat. De altfel, regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă în plan probator, partea ce a câştigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanţa de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora, aşa cum s-a procedat în etapele devolutive ale acestui litigiu.

Aşadar, nu poate fi reţinută critica de nelegalitate în sensul invocat de recurentele-pârâte, câtă vreme nu s-a invocat şi nu s-a reţinut în cauză efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, ce împiedică o a doua judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, în sensul art. 431 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel reţinând latura pozitivă a puterii de lucru judecat.

Or, dându-se eficienţă puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv (întrucât nu există între cele două litigii tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, pentru a se vorbi despre efectul negativ), în raport cu decizia nr. 720 din 7 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, curtea de apel a apreciat corect că instanţa de fond a pornit de la o premisă greşită, respectiv o situaţie de fapt şi de drept care, la data pronunţării hotărârii, era deja soluţionată printr-o hotărâre definitivă, reţinând greşit încetarea contractului de arendă la data de 24.09.2013.

Prin decizia nr. 720 din 7 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ Fiscal a reţinut: "(…) în ceea ce priveşte adresa de la dosarul de fond din primul ciclu procesual, prin care recurenta-reclamantă SC A. S.R.L. este notificată cu privire la încetarea de drept a unui contract încheiat cu Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, aceasta este datată 01.04.2013, dar a fost transmisă pe e-mail recurentei-reclamante la data de 24.09.2013, ulterior depunerii cererii de plată, iar în al doilea rând, aceasta nu emană de la arendatorul B., ci de la Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, care nu este parte în contractul de arenda nr. x/10.03.2011.

Prin urmare, în condiţiile în care nu provine de la arendator, ci de la un terţ faţă de contract, adresa în discuţie nu face dovada încetării, la data de 24.09.2013 a contractului de arendă nr. x/10.03.2011 în temeiul clauzei art. 10 alin. (1) – denunţare unilaterală".

Aşadar, nicio altă situaţie contrară celei reţinute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanţei de judecată în litigiul pendinte reţinerea chestiunii litigioase tranşate definitiv, argumentele şi probele contrare ale părţii rămânând fără efect în cadrul celui de-al doilea proces.

Recurentele-pârâte apreciază că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva faptului că în dosarul nr. x/2017, în care a fost pronunţată decizia nr. 720 din 7 decembrie 2019, a cărei putere de lucru judecat a fost reţinută, nu s-a administrat niciuna din probele în baza cărora instanţa de contencios adminstrativ şi fiscal ar fi putut să constate încetarea contractului de arendă prin acordul părţilor, fiind expuse argumente în acest sens.

Înalta Curte arată că, prin această critică, recurentele-pârâte urmăresc să contrazică aspectele reţinute cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 720 din 7 decembrie 2019, respectiv că "Pe de altă parte, Curtea observă că nu există nici dovada că acest contract ar fi încetat în alt mod – prin acordul părţilor, în condiţiile în care nu există vreun act adiţional de încetare a contractului de arendă, încheiat între recurenta-reclamantă şi B.. Or, lucrul judecat trebuie considerat adevărat - res judicata pro veritate accipitur - pentru că exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi, neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei.

Ultimele argumente în susţinerea criticii referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., vizează faptul că intimata-reclamantă recunoaşte că prejudiciul i-a fost cauzat ca urmare a deposedării nelegale de terenul arendat, că exercitarea efectivă a posesiei, folosinţei şi exploatării nemijlocite/netulburate a terenurilor este de esenţa însăşi a existenţei valide a convenţiei şi producerii de efecte juridice depline, că începând cu data de 24.09.2013 reclamanta era îndreptăţită să promoveze acţiunea în justiţie.

Înalta Curte arată că aceste argumente nu pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Nu poate fi reţinut nici argumentul recurentelor-pârâte în sensul că instanţa de contencios administrativ şi fiscal care a pronunţat decizia nr. 720/07.12.2019, a cărei putere de lucru judecat a fost invocată în prezenta cauză, a analizat, prin raportare la normele de drept material prin care se reglementau condiţiile şi procedura de acordare a ajutorului/subvenţiei pe unitatea de suprafaţă de teren agricol efectiv exploatat, numai existenţa validă a contractului de închiriere nr. x/10.03.2011 la data depunerii cererii de către A. S.R.L. (martie 2013), precum şi dacă societatea solicitantă îl exploatase efectiv în cursul acelui an agricol.

Sub acest aspect, Înalta Curte nu va relua considerentele expuse anterior cu privire la puterea de lucru judecat a deciziei nr. 720 din 7 decembrie 2019.

Va fi înlăturat şi ultimul argument al recurentelor-pârâte, care vizează faptul că soluţia dată în procesul iniţial nu poate avea nicio relevanţă în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, nefiind îndeplinită condiţia impusă de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., anume aceea a existenţei unei legături determinante cu soluţia ce s-ar putea pronunţa în această cauză.

Contrar opiniei recurentelor-pârâte, Înalta Curte arată că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost soluţionată de prima instanţă în raport de data de 24.09.2013, dată reţinută ca fiind cea a încetării contractului de arendă, cu încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 720 din 7 decembrie 2019, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel.

În pofida obiectului diferit al celor două acţiuni, drepturile pretinse au acelaşi fundament, acelaşi izvor juridic al pretenţiilor, contractual, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, interzicând readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie raţiunea şi fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar şi principiul securităţii juridice.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentele-pârâte EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR şi B. împotriva deciziei civile nr. 791 din 17 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR şi B. împotriva deciziei civile nr. 791 din 17 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2024.