Limits of judicial review in annulment of arbitral awards: inapplicability of contractual interpretation norms as mandatory law violations under Art. 608(h) CPC

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin încheierea din 20 mai 2021, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2021, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă, ca nefondată, şi a fost încuviinţat probatoriul.

Prin sentinţa arbitrală nr. 8 din 7 februarie 2023, pronunţată în dosarul arbitral nr. x/2021 de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României s-a admis în parte acţiunea, s-a constatat existenţa lucrărilor suplimentare efectuate de către reclamanta A. S.R.L. în vederea realizării obiectului contractului - necesare ca urmare a existenţei unor erori semnificative în specificaţiile furnizate de către pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. Constanţa, sub aspectul existenţei unei deschideri suplimentare între punţile 5 şi 6 şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.714.913,58 RON, reprezentând cost al activităţilor suplimentare realizate de către reclamantă şi la plata sumei de 59.959,33 RON, reprezentând parte din cheltuielile de arbitrare.

Petenta COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. Constanţa a formulat acţiune în anulare împotriva încheierii pronunţate la data de 20 mai 2021 şi a sentinţei arbitrale nr. 8 din 7 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata A. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 71 din 27 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, a fost respinsă acţiunea în anulare formulată de petenta COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. Constanţa, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. Constanţa a declarat recurs.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta arată că prima instanţă a stabilit în mod greşit că art. 2 alin. (2) şi art. 57 din Legea nr. 101/2016 recunosc calitatea procesuală activă oricăruia din membrii asocierii.

Potrivit recurentei, faptul că intimata a depus la dosarul de arbitraj o împuternicire din partea B.. pentru susţinerea acţiunii arbitrale în numele asocierii nu este de natură să complinească obligaţia părţilor asocierii de a modifica acordul de asociere prin act adiţional.

Mai mult decât atât, recurenta susţine că o atare "împuternicire" trebuia să existe la momentul introducerii acţiuni arbitrale şi nu ulterior, în lipsa unui mandat expres acordat neputându-se pune problema unei ratificări ori a unei însuşiri de către celălalt membru al asocierii.

Recurenta evocă prevederile art. 2 alin. (2) şi art. 57 din Legea nr. 101/2016, apreciind că, odată stabilită convenţional de către părţi şi aleasă calea arbitrajului - se derogă şi se procedează atât la o modificare a competenţei materiale de soluţionare în favoarea instanţei arbitrale, cât şi a regulilor procedurale, în sensul neaplicării acestor dispoziţii legale.

În acest sens, recurenta susţine că dispoziţiile Legii nr. 101/2016 conţin prevederi de procedură speciale, derogatorii, ce se completează cu prevederile Legii nr. 554/2004 şi ale C. proc. civ., în măsura în care prevederile acestora din urmă nu sunt contrare.

Pe de altă parte, astfel cum arată recurenta, art. 52 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României dispune că acestea se completează cu prevederile C. proc. civ., aşadar nu cu regulile speciale din Legea nr. 101/2016, cum greşit a reţinut prima instanţă.

Legea nr. 101/2016 conţine prevederi ce instituie o procedură specială de judecată, inaplicabile în prezenta speţă, supusă soluţionării printr-o hotărâre arbitrală.

Un alt argument în susţinerea recursului îl constituie şi prevederile art. 550 alin. (3) C. proc. civ.. potrivit cu care, în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care se referă.

Ca atare, apreciază că sunt aplicabile doar regulile de procedură instituite de Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi C. proc. civ., sens în care recurenta invocă prevederile art. 14 din contratul de asociere, art. 56 alin. (2) C. proc. civ. susţinând că, raportat la dispoziţiile legale incidente, faţă de contractul încheiat, asocierea fără personalitate juridică A. S.R.L – B. S.R.L. a fost constituită potrivit legii. Recurenta subliniază că cererea de arbitraj a fost promovată de către A.., în calitate de "reclamantă" şi în nume propriu, iar acordul de asociere nu conferă A.. dreptul expres de a formula acţiuni arbitrale în numele Asocierii.

Ca atare, recurenta opinează că demersul judiciar trebuia promovat, fie de către Asocierea A. S.R.L. – B. S.R.L., prin lider sau, alternativ de către liderul asocierii, în numele şi pentru Asociere.

În consecinţă, potrivit recurentei, demersul judiciar promovat de către un membru al Asocierii în nume propriu este unul promovat de către o persoană lipsită de calitate procesual activă.

În sprijinul acestei critici, recurenta face trimitere şi la dispoziţiile contractului sectorial de prestări servicii nr. x/14.01.2020.

În raport de aceste argumente, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că, prin hotărârea recurată, prima instanţă a respins în mod nelegal acţiunea în anulare privind încheierea din data de 20 mai 2021 a Tribunalului arbitral, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 32, art. 36, art. 40 şi art. 56 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. 57 din Legea nr. 101/2016.

În acest sens, recurenta reia argumentele expuse anterior, respectiv că din examinarea contractului sectorial de prestări servicii nr. x/14.01.2020 reiese că acesta a fost încheiat de către Companie cu Asocierea A. S.R.L – B. S.R.L., că cererea de arbitraj a fost promovată de către A.., în nume propriu, că a invocat în litigiul arbitral excepţia lipsei calităţii procesuale active a A.., aceasta fiind respinsă în mod nelegal prin încheierea din data de 20 mai 2021, că la caseta 13 pct. (c) din contract se menţionează că orice litigiu din sau în legătură cu contractul de dezeşuare şi ranfluare a navei C. şi scoaterea şi neutralizarea încărcăturii din interiorul navei (cu excepţia procedurilor speciale) va fi soluţionat de Curtea de Arbitraj Comercial International Bucureşti, iar la art. 4.2.4 se menţionează că dacă părţile nu pot ajunge la un acord cu privire la costurile suplimentare, acestea pot sesiza aceeaşi instanţă de arbitraj pentru stabilirea eventualelor costuri suplimentare, aspect ce nu echivalează cu faptul că se acordă legitimitate procesuală doar unuia din membrii asocierii.

Recurenta reia, de asemenea, argumentele referitoare la inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 2 alin. (2) şi art. 57 din Legea nr. 101/2016.

Sub un alt aspect, în susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenta arată că instanţa i-a încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, arătând că acele considerente ale instanţei privind caracterul de norme dispozitive a prevederilor legale invocate în acţiunea în anulare nu au fost evocate de intimată prin întâmpinare, dimpotrivă, intimata a considerat că acestea sunt norme imperative, nu au fost evocate de către instanţă, în condiţiile permise de lege, pe calea unei excepţii şi/sau cu punerea lor în dezbaterea contradictorie a părţilor; au fost evocate pentru prima dată de către prima instanţă prin motivarea hotărârii recurate.

Recurenta susţine că, procedând astfel, instanţa a pus părţile în situaţia de a nu cunoaşte riscul constatării (greşite în opinia sa) caracterului de norme dispozitive a articolelor 1.233, 1.266, 1.267, 1.270, 1.272, 1.350, 1.351,1.480, 1.481, 1.664 C. civ. şi a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Astfel, recurenta arată că a fost în imposibilitatea de a invoca apărările în faţa primei instanţe, pe care le consideră relevante în combaterea acestor consideraţii greşite privind pretinsul caracter dispozitiv al normelor, apărări de natura celor ce sunt arătate prin prezentul memoriu de recurs.

Potrivit recurentei, consecinţa directă a invocării de către prima instanţă a caracterului de norme dispozitive a fost tocmai aceea de respingere a motivelor de anulare evocate pe larg în acţiunea în anulare, fără ca acestea să mai fie analizate.

În dezacord cu instanţa, care a reţinut că prevederile art. 608 lit. h) C. proc. civ.. nu permit instanţei învestite cu o acţiune în anulare să facă o analiză proprie a clauzelor contractuale, ci doar să verifice dacă anumite norme imperative au fost încălcate de instanţa arbitrală, recurenta consideră că instanţa avea obligaţia să analizeze, prin raportare la motivele cu care a fost învestită, dacă dispoziţiile legale imperative evocate prin acţiunea în anulare au fost sau nu corect analizate şi aplicate de instanţa arbitrală.

Cum instanţa s-a pronunţat asupra aspectelor privind caracterul de norme dispozitive direct în cuprinsul hotărârii recurate, fără o dezbatere contradictorie, recurenta susţine că i s-a produs o vătămare a dreptului la apărare (constând in imposibilitatea obiectivă a formulării apărărilor), vătămare ce nu poate fi remediată decât prin trimiterea cauzei spre rejudecare în condiţii de dezbatere contradictorie în ceea ce priveşte caracterul imperativ al normelor şi principiilor invocate în acţiunea în anulare.

Ca atare, recurenta susţine că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 245-246, coroborate cu prevederile art. 22 alin. (2), precum şi art. 6 din C. proc. civ., respectiv i-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

O altă critică vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 6, 7, 20 şi 22 alin. (2) C. proc. civ., instanţa stabilind că normele invocate la punctul III din acţiunea în anulare au caracter dispozitiv, respectiv fără să observe aspectul esenţial că pentru instanţă toate aceste norme au caracter imperativ.

Recurenta consideră că în mod eronat prima instanţă a stabilit că articolele 1.233, 1.266, 1.267, 1.270, 1.272, 1.350, 1.351, 1.480, 1.481, 1.664 C. civ. şi principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans au caracter de norme dispozitive, recurenta considerând că toate prevederile C. civ. indicate au caracter de norme imperative ce au fost încălcate de instanţa arbitrală.

Astfel, în dezacord cu considerentele instanţei, potrivit cărora prevederile art. 608 lit. h) Cod procedură civilă nu permit instanţei învestite cu o acţiune în anulare să facă o analiză proprie a clauzelor contractuale, ci doar să verifice dacă anumite norme imperative au fost încălcate de instanţa arbitrată, recurenta consideră că instanţa avea obligaţia să analizeze, prin raportare la motivele cu care a fost învestită, subsumate celor prevăzute de art. 608 Cod procedură civilă, dacă dispoziţiile legale imperative evocate prin acţiunea în anulare au fost sau nu corect analizate şi aplicate de instanţa arbitrală.

Potrivit recurentei, interpretarea greşită a normelor civile invocate ca fiind dispozitive de către instanţa de fond poate fi rezonabil asociată unei denegări de dreptate, încălcării dreptului la un proces echitabil la nivelul căii de atac a acţiunii în anulare.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că respingerea tuturor argumentelor acţiunii în anulare pe motiv că acestea privesc fondul cauzei sau numai norme dispozitive, nu reprezintă în fapt o motivare, ci o veritabilă sustragere a instanţei de la obligaţia ce-i incumba, de a analiza cererea prin raportare la toate textele legale incidente, mai ales că acestea priveau instituţii de drept diferite.

În consecinţă, recurenta arată că instanţa nu poate refuza soluţionarea cauzei, invocând lipsa textului legal, în baza căruia poate judeca, ceea ce reprezintă în fapt o denegare de dreptate şi că ar fi trebuit să soluţioneze pricina în baza normelor legale invocate (cu caracter imperativ) şi a principiilor de drept.

În măsura în care instanţa de recurs va constata că normele invocate la punctul III din acţiunea în anulare au caracter imperativ, solicită să se constate că hotărârea recurată este în fapt nemotivată, iar în consecinţă să fie admis recursul şi să se dispună casarea sentinţei civile recurate, iar în temeiul art. 497 Cod procedură civilă să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecarea acţiunii în anulare.

Din perspectiva incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică soluţia instanţei de respingere a acţiunii în anulare, ca fiind dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor materiale incidente.

Apreciază recurenta că, pronunţându-se în sensul caracterului dispozitiv al normelor invocate în susţinerea motivelor acţiunii în anulare - încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii - instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului şi a încălcat/aplicat greşit normele de drept material prezentate de în susţinerea acţiunii, norme ce au un caracter imperativ.

Recurenta apreciază că dispoziţiile art. 1.270, art. 1.272 alin. (1), art. 1.266 C. civ. au caracter imperativ.

În acest sens, recurenta arată că, în doctrină, cu referire la caracterul de normă imperativă a art. 1.270 C. civ., s-a opinat că, în enunţarea principiului forţei obligatorii a contractului, art. 1.270 noul C. civ. reia în alin. (1) formularea din art. 969 din vechiul C. civ. şi asimilează, expressis verbis, forţa contractului, forţei legii, principiul forţei obligatorii a contractului fiind consacrat printr-o normă juridică imperativă.

Şi cu privire la dispoziţiile art. 1.266 C. civ., recurenta apreciază că acestea au caracter imperativ şi nu dispozitiv, întrucât constituie reguli de la care nu se poate deroga, în determinarea înţelesului clauzelor stabilite de părţi ce constituie aspect fundamental în stabilirea modului lor de aplicare, cu consecinţe directe asupra drepturilor şi obligaţiilor contractuale asumate de părţile semnatare.

În opinia recurentei, faptul că legiuitorul a reglementat prin dispoziţiile art. 1.267 şi urm. C. civ. şi alte reguli de interpretare, nu le conferă normelor de la 1.266-1.269 C. civ. un caracter dispozitiv, chiar dacă regulile sunt complementare şi pot fi aplicate simultan, ci îşi păstrează caracterul imperativ, întrucât acestea reglementează un cadru de la care nu se poate deroga, respectiv nu pot fi aplicate ale modalităţi de interpretarea a contractului şi a clauzelor decât cele prevăzute de lege. În acest sens, recurenta face trimitere la jurisprudenţă.

De asemenea, recurenta arată că şi prevederile art. 1.272 alin. (1) C. civ. sunt imperative, consecinţă directă şi firească a principiului forţei obligatorii a contractului, legiuitorul impunând părţilor nu doar executarea strictă a obligaţiilor asumate expres contractual, cât şi a celor stabilite de practici, uzanţe ori de echitate, raportat la natura contractului.

Recurenta precizează că dispoziţiile legale enunţate mai sus au fost invocate în cadrul acţiunii în anulare, prin raportare la prevederile contractuale, iar instanţa, în soluţionarea acţiunii în anulare, avea obligaţia de a analiza contractul din perspectiva acestor dispoziţii legale imperative.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta arată că şi art. 1.267, art. 1.480, art. 1.481 C. civ., ce au fost încălcate de către instanţa arbirală, aspecte invocate în susţinerea acţiunii în anulare, au caracter imperativ.

Întrucât prevederile art. 1.267 C. civ., care reglementează interpretarea sistematică a contractului, sunt singurele reguli prevăzute de lege care pot fi urmate în interpretare, judecătorul neputând recurge sau crea alte reguli decât cele prescrise de lege, recurenta apreciază că şi acestea au caracter imperativ.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1.480 alin. (2) C. civ., care consacră diligenţa cerută în executarea obligaţiilor de către profesionişti sub aspectul modului de apreciere şi art. 1.481 C. civ., care clasifică obligaţiile ca fiind de mijloace şi de rezultat - în funcţie de care judecătorul fondului trebuia să stabilească că recurenta avea o obligaţie de rezultat şi nu de diligenţă – sunt, de asemenea, imperative pentru magistratul care trebuie să interpreteze sistematic contractul, sub aspectul faptului că tribunalul arbitral a apreciat greşit că menţiunea din contract "aşa cum este acolo unde este" este o obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat şi care a stabilit, de asemenea, dacă a fost sau nu îndeplinită diligenţa cerută în executarea obligaţiilor.

În contextul efectuării de către judecător a operaţiunii de interpretare a contractului în sensul determinării voinţei părţilor, dispoziţiile art. 1.480 alin. (2) şi art. 1.481 C. civ. se configurează, în opinia recurentei, ca veritabile norme imperative pentru tribunalul arbitral, întrucât acesta este ţinut strict de limitele stabilite prin normele antemenţionate, neputând deroga de la acestea sau de a suplini judecata cu alte norme sau criterii.

Recurenta solicită a se observa că dispoziţiile art. 1.267, art. 1.480 alin. (2) şi art. 1.481 C. civ. au fost invocate în cadrul motivului prevăzut la punctul III (lit. A) din acţiunea în anulare, în context şi prin raportare la împrejurarea că nu erau întrunite condiţiile contractuale pentru ca tribunalul arbitral să stabilească eventuale costuri suplimentare, raportat la dispoziţiile art. 5.4, 5.5, 12.4 şi 12.6 din contract, partea a II-a.

Astfel, recurenta arată că instanţa avea obligaţia de a analiza contractul din perspectiva acestor prevederi legale imperative, însă prin stabilirea faptului că dispoziţiile art. 1.267, art. 1.480 alin. (2) şi art. 1.481 C. civ. sunt dispozitive, instanţa, în mod greşit s-a derobat de la efectuarea unei astfel de analize, încălcând şi aplicând greşit normele de drept material prezentate în susţinerea acţiunii în anulare.

Cu privire la principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans şi a dispoziţiilor art. 1.350 C. civ., privitoare la răspunderea contractuală, prin raportare la art. 1.351 C. civ., recurenta consideră că şi acestea au fost apreciate în mod eronat de către instanţă ca având caracter dispozitiv.

Principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans (în ipoteza unei obligaţii contractuale) îşi are fundamentul legal în dispoziţiile art. 1.170 C. civ., fiind un principiu de drept aplicabil în vederea respectării ordinii publice şi bunelor moravuri.

În acest sens, recurenta arată că principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care sintetizează experienţa socială şi asigură echilibrul dintre respectarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor. Principiile generale ale dreptului sunt prescripţiile generatoare care stabilesc arhitectura dreptului şi aplicarea sa, asigurând unitatea, omogenitatea, coerenţa şi capacitatea de dezvoltare a unor relaţii asociative.

Un principiu de drept este rezultatul experienţei sociale, iar utilitatea practică a cunoaşterii principiilor generale constă în aceea că ele trasează liniile directoare pentru întregul sistem juridic şi exercită o acţiune constructivă, orientând activitatea legiuitorului. Pe de altă parte, principiile generale au un important rol în administrarea justiţiei, deoarece cei abilitaţi cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai norma juridică, ci şi spiritul său, iar principiile dreptului determină tocmai spiritul legilor.

În altă ordine de idei, recurenta arată că, în situaţii determinate, principiile de drept ţin loc de normă de reglementare, în consecinţă, instanţa nu putea refuza soluţionarea cauzei, invocând lipsa textului legal, în baza căruia putea judeca, ceea ce reprezintă în fapt o denegare de dreptate, ci ar fi trebuit să soluţioneze pricina în baza principiilor de drept.

În opinia recurentei, dispoziţiile art. 1.350 C. civ. constituie o normă imperativă, impunând reguli cu caracter de principiu, de la care nu se poate deroga, respectiv interzicând refuzul/neexecutarea unei obligaţii asumate contractual, fără justificare, sub sancţiunea reparării prejudiciului produs prin neexecutare, consecinţă a prevederilor art. 1.270 C. civ.

Recurenta susţine că invocarea principiului şi a dispoziţiilor art. 1.351 C. civ. a fost făcută în contextul existenţei unei sarcini ce îi incumba A.., de îndeplinire a unei obligaţii contractuale asumate - dezeşuare aşa cum este acolo unde este - fără existenţa unui caz justificat de înlăturare a răspunderii contractuale, întrucât demersurile aşa-zis suplimentare s-au datorat tocmai culpei prestatorului, ce şi-a îndeplinit defectuos activităţile specifice (respectiv, greşeli evidente de verticalizare a navei, nu astupase toate deschiderile identificate - poarta pilot - independent şi indiferent de alte deschideri necunoscute şi altele asemenea).

Astfel, recurenta susţine că instanţa avea obligaţia de a analiza contractul din perspectiva incidenţei principiului de drept (întrucât nerespectarea acestuia încalcă ordinea publică şi bunele moravuri) şi a prevederilor legale imperative, însă prin stabilirea faptului că principul de drept nu poate fi analizat, iar prevederile art. 1.350 şi art. 1.351 C. civ., sunt dispozitive, instanţa, în mod greşit s-a derobat de la efectuarea unei astfel de analize, încălcând şi aplicând greşit normele de drept material prezentate în susţinerea acţiunii în anulare.

În opinia recurentei, au caracter imperativ şi dispoziţiile art. 1.233 şi art. 1.644 alin. (2) C. civ., ce au fost încălcate de instanţa arbitrală, în condiţiile în care legiuitorul impune o conduită de la care nu se poate deroga.

Recurenta apreciază că şi dispoziţiile art. 1.233 C. civ., care reglementează modalitatea de stabilire a preţului contractului, inclusiv dar nu numai de către judecător, au caracter imperativ, întrucât acestea sunt regulile prevăzute de lege care pot fi urmate în interpretare, judecătorul neputând recurge sau crea alte reguli decât cele prescrise de lege.

Caracterul imperativ rezultă, în opinia recurentei, din faptul că, din moment ce părţile au dedus raportul contractual judecăţii - preţul pe zi pentru o parte din servicii nefiind clar determinat - tribunalul arbitral şi prima instanţă trebuia să respecte regulile C. civ. pentru stabilirea preţului. Astfel, instanţa trebuia să observe că preţul evocat de tribunalul arbitral, de aproximativ 691.041 RON pe zi nu este preţul practicat în mod obişnuit în domeniu, ci un preţ imaginat de Asociere şi expertul său parte fără vreo justificare.

În acest sens, oferta financiară a Asocierii nu conţine niciun deviz pe categorii de servicii sau costuri per zi/oră, ci este unul global, de 9.900.000 RON, pentru "prestarea serviciilor de dezeşuare şi ranfluare a navei "aşa cum este, acolo unde este", care constau în repunerea acesteia în poziţie de plutire dreapta.

Recurenta consideră că devizul de calcul depus de A.. şi prezentat de expertul parte al A.. în raportul său, nu întruneşte condiţiile necesare unui înscris sub semnătură privată ce poate fi considerat probă în dosar, întrucât nu se corelează cu nicio altă probă şi nu este susţinut de vreun document justificativ, modul de calcul reprezentând o simplă prezentare a unor sume a căror veridicitate nu poate fi examinată, sumele sunt arbitrare şi stabilite de A.., nu există registre ale profesioniştilor, respectiv evidenţe contabile ale reclamantelor care să susţină devizul general, iar expertul parte al A.. a înserat poza devizului de calcul la sfârşitul opiniei sale separate, fără să efectueze un calcul şi o analiză proprie şi fără să-l fi prezentat şi celorlalţi 2 experţi.

În concluzie, dacă instanţa ar fi făcut o corectă aplicare a normelor imperative evocate la punctul III, subpunctele de la A) la F) din acţiunea în anulare (articolele 1.233, 1.266, 1.267, 1.270, 1.272, 1.350, 1.351, 1.480, 1.481, 1.664 C. civ. şi a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans) ar fi trebuit să concluzioneze că: nu a existat o schimbare substanţială a serviciilor sau a anexelor nr. 1 şi nr. 2, deoarece nu au existat erori în specificaţiile de la casetele 4, 5, 6 şi 7 din partea I din contract, existenţa unor deschideri/modificări structurale interne/de aranjament al spaţiilor, nu reprezintă o eroare în specificaţii, ci un risc asumat exclusiv de contractant, care are obligaţia ca singur să obţină toate datele şi informaţiile necesare efectuării operaţiunii.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta susţine că Asocierea şi-a asumat obligaţia de rezultat fără a se baza pe documentaţia înaintată de Companie, că au existat erori ale Asocierii, consemnate prin rapoartele de expertiză în cadrul litigiului arbitral (culpa proprie), ce au condus la necesitatea repetării unor operaţiuni sau noi activităţi, că devizul de lucrări este un document fictiv, că nu există nicio probă la dosarul arbitral din care să reiasă numărul de ore de prestare pentru fiecare echipament/navă sau tariful orar pentru o oră de prestare şi nici înregistrarea în evidenţele contabile ale reclamantelor a costurilor pretins suplimentare.

Mai susţine recurenta că reclamantele din litigiul arbitral nu au făcut în vreun fel dovada prestării serviciilor şi evidenţierii lor în registrele profesionistului, în condiţiile în care nu au înţeles să emită cel puţin o factură formală, care să evidenţieze astfel de valori, iar rapoartele zilnice de activitate (anexa 3 la contract), preluate în procesul-verbal de stabilire a duratei executate - istoricul operaţiunilor înregistrat la C.N.A.P.M. sub nr. x/23.04.2020, semnat şi însuşit de ambele părţi, atestă împrejurarea că prestarea serviciilor de către reclamante a durat timp de 32 zile şi 16 ore, rămânând un excedent de 2 zile şi 8 ore din durata contractuală a prestării serviciilor - astfel că nu se poate concluziona în vreun fel că asocierea ar fi prestat suplimentar.

Sub un ultim aspect, recurenta arată că reclamantele din litigiul arbitral nu au demonstrat în vreun fel costurile efective cu o navă determinată sau un echipament determinat sau cu o anumită categorie de personal.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând hotărîrea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil trebuie precizat, cu referire la cadrul judecăţii, că obiectul prezentului recurs îl constituie sentinţa prin care a fost respinsă acţiunea recurentei în anularea unei hotărâri arbitrale, cale de atac supusă unei duble limitări.

Pe de o parte, rămâne supusă exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi act normativ şi obligă recurentul să prezinte critici concrete împotriva sentinţei, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile şi având vocaţia de a fi examinate de instanţa de recurs, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, motivele care pot întemeia o acţiune în anulare conform art. 608 Cod procedură civilă sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, fiind, ca atare, de strictă interpretare şi vizează condiţii de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înţelegerea părţilor concretizată în convenţia arbitrală, precum şi cauze de nelegalitate expres stabilite, fără să poată fi valorificate motive referitoare la situaţia de fapt, probele administrate, aspecte de temeinicie.

În mod corespunzător, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

Consecutiv acestor statuări, Înalta Curte subliniază că vor fi analizate numai criticile care sunt îndreptate împotriva sentinţei recurate, nu şi acelea care se raportează la sentinţa arbitrală şi a celor referitoare la fondul litigiului.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instituie condiţia existenţei unei neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea, potrivit art. 174 din Codul de procedură civilă. Nulitatea reprezintă principala sancţiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Înalta Curte observă că, în susţinerea acestui motiv de casare, recurenta a invocat, sub un prim aspect, greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în raport de prevederile art. 2 alin. (2) şi ale art. 57 din Legea nr. 101/2016.

Argumentele recurentei nu pot fi, însă, reţinute, câtă vreme instanţa, în soluţionarea acţiunii în anulare formulate împotriva sentinţei arbitrale a precizat că prevederile art. 2 alin. (2) şi art. 57 din Legea nr. 101/2016 permit soluţionarea prin arbitraj a litigiilor în legătură cu interpretarea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractelor de achiziţie publică (art. 57) şi recunosc calitate procesuală activă oricăruia dintre membrii unei asocieri a unor operatori economici, fără personalitate juridică, pentru a formula orice cale de atac reglementată de prezenta lege (art. 2 alin. (2).

De asemenea, a mai arătat instanţa că dispoziţiile citate nu pot fi calificate ca impunând subiectelor de drept o anumită conduită de la care nu pot deroga, ci din contră permit acestora, dacă doresc, să apeleze la procedura arbitrală pentru soluţionarea litigiilor şi recunosc calitatea procesuală şi a unuia dintre membrii asocierii, fiind norme dispozitive, motiv pentru care aplicarea acestora nu poate fi verificată pe calea prevăzută de art. 608 lit. h) Cod procedură civilă.

Ca atare, contrar argumentelor recurentei, nu se poate reţine greşita aplicare de către instanţă a dispoziţiilor legale arătate mai sus.

Înalta Curte arată că nu poate analiza critica de nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 550 alin. (3) C. proc. civ., câtă vreme aceasta a fost invocată omisso medio.

A mai invocat recurenta, în susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură prevăzute de art. 32, art. 36, art. 40 şi art. 56 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, în susţinerea acestei critici, recurenta reia întocmai argumentele expuse în acţiunea în anulare, argumente care au fost analizate de către instanţă şi cu privire la care Curtea a concluzionat în sensul că în mod corect a fost soluţionată de către tribunalul arbitral excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Înalta Curtea arată că, prin simpla reiterare în recurs a argumentelor expuse în cadrul acţiunii în anulare valorificate la prima instanţă nu se respectă exigenţele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa sentinţei atacate, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenta a mai susţinut că instanţa a apreciat că normele invocate de parte au caracter dispozitiv şi nu imperativ, acest aspect fiind evocat pentru prima dată în motivarea hotărârii, fără a fi pus în discuţia contradictorie a părţilor şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 245-246, coroborate cu art. 22 alin. (2) şi a art. 6 C. proc. civ., fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

Analizând această critică, se impune a se arăta cu prioritate că hotărârea arbitrală are o natură mixtă, fiind un act jurisdicţional cu o pronunţată componentă contractuală, nereprezentând o hotărâre judecătorească, ci un act jurisdicţional asimilat hotărârilor judecătoreşti. Chiar dacă, în limbajul curent, se poate spune că hotărârea arbitrală este supusă "căii de atac" a acţiunii în anulare, aceasta nu înseamnă că sunt împrumutate regulile căilor de atac, cât timp legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care se poate introduce acţiunea în anulare, termenul, instanţa competentă, modul de judecată şi regimul hotărârii pronunţate asupra acţiunii în anulare.

Instanţa de judecată nu poate interveni în judecata arbitrală, afară dacă s-au încălcat garanţiile procesuale ori dacă, prin hotărârea pronunţată, tribunalul arbitral a acceptat o cerere contrară ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiilor imperative ale legii.

Pe calea acţiunii în anulare se poate cerceta respectarea condiţiilor de formă ale arbitrajului, existenţa unei convenţii arbitrale legale şi posibilitatea ca litigiul să fie soluţionat pe această cale, constituirea tribunalului arbitral, asigurarea dreptului la apărare a părţilor, redactarea hotărârii arbitrale şi respectarea dispoziţiilor imperative ale legii şi a normelor care asigură ordinea publică şi bunele moravuri.

Notează Înalta Curte că instanţa învestită în acţiunea în anulare nu este o instanţă de control judiciar în sensul dispoziţiilor procedurale aplicabile unui litigiu dedus spre soluţionare instanţei de judecată; soluţionând acţiunea în anulare, curtea de apel nu este îndreptăţită a proceda precum o instanţă de apel, devoluând litigiul, ci este obligată să se rezume la verificarea desfăşurării procedurii arbitrale prin prisma motivelor limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 608 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că temeiul de drept al acţiunii în anulare îl constituie dispoziţiile art. 608 lit. h) C. proc. civ., care statuează în sensul că hotărârea arbitrală va fi desfiinţată atunci când încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Aşadar, în raport de temeiul de drept invocat, instanţa avea obligaţia de a analiza dacă dispoziţiile indicate de parte sunt imperative sau dispozitive, fapt ce nu poate fi circumscris unei încălcări a dreptului la apărare al părţii sau a obligaţiilor ce revin judecătorului în raport de dispoziţiile art. 6 şi art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă, astfel cum susţine recurenta.

De altfel, aprecierea instanţei în sensul că dispoziţiile invocate de parte în susţinerea acţiunii în anulare au caracter dispozitiv şi nu imperativ nu poate constitui o încălcare a prevederilor art. 6, art. 7, art. 20 şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în realitate recurenta fiind nemulţumită de concluzia instanţei, care este în dezacord cu susţinerile acestei părţi.

Prin urmare, faptul că recurenta nu este de acord cu considerentele instanţei nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.

Instanţa de recurs va înlătura şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., excluderea de la analiză a dispoziţiilor legale invocate de parte, întrucât instanţa a reţinut că acestea sunt norme dispozitive şi nu imperative, neputând fi asimilată nemotivării hotărârii sau denegării de dreptate.

Nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Instanţa supremă a statuat, în jurisprudenţa sa, că ipoteza reglementată de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competenţa arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenţiei arbitrale, competenţa instanţelor judecătoreşti. Acţiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, astfel cum anterior s-a arătat, controlul efectuat de instanţele judecătoreşti fiind unul de legalitate, nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

La rândul său, recursul împotriva unei sentinţe pronunţate în soluţionarea unei acţiuni în anulare cunoaşte un dublu filtru: pe de o parte, este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia, prin prisma motivelor limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot analiza aspecte de netemeinicie, care aduc în discuţie situaţia de fapt, şi, pe de altă parte, urmăreşte modul în care curtea de apel a soluţionat acţiunea în anulare în raport de criticile de nelegalitate ale reclamantei formulate în limitele motivelor de anulare reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte arată că, în privinţa noţiunii de lege imperativă, art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. are în vedere accepţiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părţilor, care, deşi prevede la rândul ei o conduită nederogatorie pentru părţi, are în vedere doar cadrul contractual în limitele căruia părţile sunt obligate să se conformeze întocmai obligaţiilor asumate.

Transpunând aceste consideraţii de principiu la recursul de faţă, Înalta Curte ia act că majoritatea criticilor recurentei supun analizei chestiuni de temeinicie, care excedează controlul de legalitate impus prin art. 608 Cod procedură civilă în acţiunea în anulare. Vor fi, deci, înlăturate, fără a fi analizate, criticile recurentei privind administrarea şi evaluarea probatoriului, interpretarea contractului şi conduita părţilor, acestea vizând motivele de fapt şi de drept ce susţin soluţia tribunalului arbitral şi neputând fi reevaluate nici în acţiunea în anulare şi, cu atât mai puţin, în recurs.

Înalta Curte arată că evaluarea modului defectuos de conformare a părţilor la conţinutul unor clauze contractuale nu poate fi reţinut ca o încălcare a unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire în acest sens la dispoziţiile contractului, deoarece acest fapt se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, prima instanţă operând corect cu aceste distincţii pentru a înlătura acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa a făcut un judicios examen de legalitate din perspectiva criticilor ce vizau ipoteza de anulare reglementată de art. 608 lit. h) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta a susţinut că prin hotărârea arbitrală au fost încălcate norme de ordine publică, aceasta critică în realitate modul de interpretare a unor dispoziţii contractuale sub pretextul că acestea ar avea caracterul unor norme imperative.

Pentru a întări cele susţinute în acţiunea în anulare recurenta face ample trimiteri la dispoziţiile contractuale, precum şi la mijloacele de probă.

Critica construită pe acest motiv de către recurentă reeditează în fapt fondul litigiului arbitral, ceea ce nu este permis prin exerciţiul acţiunii în anulare, deoarece cazurile pentru care instanţa de judecată poate dispune desfiinţarea unei sentinţe arbitrale sunt restrictiv prevăzute de lege.

Interpretarea proprie a contractului, natura obligaţiilor asumate, îndeplinirea sau nu a obligaţiilor părţilor nu se încadrează în motivul acţiunii în anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., deoarece nu vizează încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, ci dispoziţiile contractuale.

Ca atare, critica recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 1.270, art. 1.350, art. 1.351, art. 1.233, art. 1.644 alin. (2) C. civ., întrucât instanţa nu le-a calificat drept dispoziţii imperative, este nefondată.

Constatările de fapt asupra acestor chestiuni litigioase sunt, de principiu, rezultat al evaluării probelor, operaţiune care, în situaţia arbitrajului, se realizează numai în faţa instanţei arbitrale şi nu poate fi cenzurată pe calea acţiunii în anulare.

Pe de altă parte, în privinţa contractelor, art. 1.266 şi art. 1.267 din C. civ. stabilesc regulile de interpretare a acestora, iar a statua în privinţa aplicării lor presupune analiza convenţiei şi a stării de fapt, pentru a se constata dacă interpretarea este necesară şi pentru a se verifica dacă înţelesul rămâne neclar şi după aplicarea regulilor principale de interpretare; cu alte cuvinte, presupune o analiză a probatoriului, şi este incompatibilă cu controlul judiciar pe care instanţele judecătoreşti îl exercită asupra activităţii instanţelor arbitrale.

Pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte arată că nici prevederile art. 1.481, art. 1.233 şi a art. 1.664 alin. (2) C. civ., ca de altfel nici principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu pot face obiectul analizei din perspectiva dispoziţiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., astfel cum în mod judicios a apreciat Curtea de Apel Bucureşti.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. CONSTANŢA împotriva sentinţei civile nr. 71 din 27 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. CONSTANŢA împotriva sentinţei civile nr. 71 din 27 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2024.