Transfer of risk for generic goods via carrier and personal liability of insolvent company’s administrator under special corporate law

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 februarie 2019 pe rolul Judecătoriei Huedin, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei sesizate să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între societatea reclamantă şi societatea pârâtă la data de 19.09.2016, repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea avansului în cuantum de 25.000 de euro achitat de reclamantă şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial şi taxa judiciară de timbru.

Pârâta B. S.R.L. a depus cererea reconvenţională, în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâţii C. S.R.L. şi D., în prezent asociat unic şi administrator al C. S.R.L., solicitând următoarele: rezoluţiunea contractului de vânzare încheiat cu pârâta de rang 1; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 93.695 euro, în echivalentul în RON la data plăţii. De asemenea, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1090 din 05 noiembrie 2019, Judecătoria Huedin a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată şi a cererii reconvenţionale în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 09 martie 2020.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată în şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei C. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de către pârâta B. S.R.L. împotriva C. S.R.L., ca fiind formulată împotriva unei persoane rămase fără capacitate procesuală de folosinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1955 din 13 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins cererea principală formulata de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva pârâtei B. S.R.L., ca neîntemeiată.

S-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională B. S.R.L. împotriva reclamantei-pârâte reconvenţionale S.C. A. S.R.L.

S-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16.09.2016, între pârâta-reclamantă reconvenţională B. S.R.L., în calitate de vânzător şi reclamanta-pârâtă reconvenţională S.C. A. S.R.L., în calitate de cumpărător.

A fost obligată reclamanta-pârâtă reconvenţională S.C. A. S.R.L. să achite pârâtei-reclamante reconvenţionale B. S.R.L. suma de 93.695 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de daune-interese.

A fost obligată reclamanta-pârâtă reconvenţională S.C. A. S.R.L. să achite pârâtei-reclamante reconvenţionale B. S.R.L. cheltuieli de judecată parţiale în cuantum de 25.762,59 RON.

A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională B. S.R.L. împotriva pârâtului D., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 86 din 21 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata societatea B. S.R.L., precum şi apelul provocat formulat de apelanta societatea B. S.R.L., în contradictoriu cu intimatul D., împotriva încheierilor de şedinţă din data de 14.10.2020 şi 15.09.2021 şi a sentinţei civile nr. 1955 din 13 octombrie 2021, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosar nr. x/2019, care au fost păstrate în întregime. Au fost respinse cererile părţilor privind plata cheltuielilor de judecată ocazionate în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs principal, iar pârâta a formulat recurs incident.

În motivarea recursului principal, recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Un prim motiv de casare vizează faptul că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, instanţa de apel dezlegând, în cadrul motivelor prezentate în cuprinsul hotărârii, în mod diferit aceleaşi chestiuni deduse judecăţii.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că, prin raportare la problema contractului de transport mărfuri, instanţa de apel a inclus în cadrul hotărârii recurate o serie de considerente prin care dezleagă în mod diferit chestiuni deduse judecăţii de părţi.

Astfel, în ceea ce priveşte părţile contractului - aşa cum rezultă din dovada contractului de transport (contractul CMR) instanţa de apel a reţinut, pe de o parte faptul că acest contract ar fi unul multipartit, fiind încheiat între B. S.R.L., C. S.R.L. şi A. S.R.L.: "Probaţiunea administrată în cauză relevă, contrar opiniilor atât a apelantei Li. Da S.R.L., cât şi a intimatei B. S.R.L., că raportul juridic contractual de transport s-a încheiat între aceste părţi şi transportatorul C. S.R.L., contractul fiind multipartit" (pag. 29, paragraf 4).

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut, chiar în cadrul următorului paragraf, că respectivul contract de transport a fost încheiat doar între B. S.R.L. şi C. S.R.L., aşa cum de altfel recurenta-reclamantă arată că a susţinut, prin raportare la dispoziţiile legale incidente: "Scrisoarea de transport dovedeşte încheierea contractului de transport dintre expeditorul B. S.R.L. şi transportatorul C. S.R.L., în acord cu prevederile art. 4 şi art. 5 pct. 1 din Convenţia CMR (Convenţia referitoare la transportul internaţional de mărfuri pe şosele încheiată la Geneva în 1956 modificată şi completată prin Protocolul din 5.07.1978, ratificată de România prin Decretul nr. 451/1972 şi Decretul nr. 66/1981)".

De asemenea, recurenta-reclamantă mai arată că, în ceea ce priveşte obligaţia de predare a mărfii, Curtea de Apel Cluj a reţinut, pe de o parte incidenţa dispoziţiilor art. 1.685 din noul C. civ.: "Relevante speţei sunt şi prevederile art. 1667 C. civ. potrivit căruia "în lipsa uzanţelor sau a unei stipulaţii contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului. Vânzătorul este liberat când predă bunul transportatorului ori expediorului. Cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului". În fine, art. 1.685 C. civ. prevede că "predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei" (pag. 32, paragraf 1).

Cu toate acestea, Curtea a reţinut că s-ar fi realizat o aşa-zisă predare (conformă) în speţă, deşi în mod cert transportatorul nu a primit documentele de trasabilitate şi celelalte documente necesare transportului de la expeditorul B. S.R.L., acest aspect putând fi trecut cu vederea întrucât reclamanta nu ar fi avut obiecţiuni: "Susţinerile apelantei că documentele de trasabilitate nu însoţeau transportul sau că lipsea etichetarea cutiilor nu mai prezintă relevanţă în ansamblul factual al speţei, atâta vreme cât însuşi reprezentantul legal al apelantei a fost mulţumit de calitatea mărfii, fiind personal la sediul vânzătoarei pentru a o verifica, a asistat la încărcarea acesteia în mijlocul de transport agreat de acesta, asumându-şi contractul de transport cu o societate care deţinea un camion impropriu pentru produse congelate şi fără respectarea procedurilor HACCP (după cum reiese din procesul-verbal de constatare a autorităţilor italiene), cutiile erau în mod obişnuit etichetate de către vânzătoare şi marfa respecta cerinţele de siguranţă prevăzute de lege (după cum rezultă din procesul-verbal de constatare a autorităţilor române şi din documentele de provenienţă a produselor).

Mai mult, examinând documentele depuse de către apelantă privind achiziţia altor ciuperci, fie de la intimată, fie de la alte societăţi comerciale, curtea constată că în niciuna dintre scrisorile de transport depuse de aceasta nu specifică existenţa unor documente suplimentare cu privire la trasabilitatea mărfii, aşa cum pretinde că ar fi trebuit să fie în această speţă. Astfel, toate scrisorile de transport depuse menţionează transportatorul, expeditorul şi destinatarul, marfa transportată (identificată prin nume şi cantitate), precum şi instrucţiunea ca marfa să fie transportată la o anumită temperatură sau în sarcina cui cade responsabilitatea pe perioada transportului . Aceste scrisori de transport au un conţinut similar scrisorii de transport din cauză".

Un alt motiv de casare invocat de reclamantă vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în ceea ce priveşte problema încheierii contractului de transport, a modalităţii prin care instanţa de apel a reţinut că a operat acceptarea contractului de transport de către destinatar şi a efectelor pe care instanţa de apel le-a atribuit aşa-zisei acceptări de către A. S.R.L. a contractului de transport încheiat între B. S.R.L. şi C. S.R.L., recurenta-reclamantă arată că, potrivit art. 1.955 din noul C. civ., "Prin contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite".

De asemenea, art. 1.956 din noul C. civ. stabileşte: "Contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz".

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a aplicat/încălcat în mod greşit aceste dispoziţii legale atunci când a reţinut caracterul multipartit al contractului încheiat între B. S.R.L., C. S.R.L. şi aceasta.

Recurenta-reclamantă arată că, aşa cum s-a reţinut şi în doctrina de specialitate, părţile în contractul de transport mărfuri sunt expeditorul şi cărăuşul (transportatorul). Beneficiarul contractului este însă destinatarul care, deşi nu ia parte la încheierea contractului, este (dacă aderă la contract), dobânditor de drepturi şi obligaţii care îşi au originea în contractul de transport. Contractul de transport este considerat, aşadar, o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic ("res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest") şi este analizat de unii autori din literatura de specialitate ca o stipulaţie pentru altul cu anumite particularităţi.

Aşadar, astfel cum arată recurenta-reclamantă, părţile contractului de transport rămân doar expeditorul şi transportatorul, chiar dacă şi destinatarul ar dobândi anumite drepturi - în ipoteza acceptării contractului de transport sau a bunurilor transportate, astfel cum se dispune în cadrul art. 1.977 noul C. civ.: "Fără a aduce atingere drepturilor expeditorului, destinatarul dobândeşte drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul de transport prin acceptarea acestuia sau a bunurilor transportate".

În ceea ce priveşte noţiunea de "acceptare" a contractului de transport, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a acesteia şi a aplicat în mod greşit acest text legal la starea de fapt dedusă judecăţii.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, simpla agreare a persoanei transportatorului (recunoscută) nu putea constitui o acceptare în sine a contractului de transport, sens în care face trimitere la art. 1.188 C. civ., care stipulează că o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar, iar pe de altă parte, potrivit art. 1.196, orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum a fost aceasta formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei.

Or, recurenta-reclamantă subliniază faptul că, în speţă, pentru a fi în prezenţa unei acceptări propriu-zise a contractului de transport, acceptarea trebuia să fie materializată de fapt prin plata facturii transportatorului sau măcar înregistrarea facturii aferentei acelui transport în contabilitatea sa. Or, factura nici măcar nu a fost emisă şi nici nu a fost înregistrată în contabilitatea sa, aceste aspecte rezultând inclusiv din fişa de partener depusă la dosarul de fond al cauzei, la data de 09.09.2021.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1.974 din noul C. civ., "Dreptul expeditorului de a modifica contractul de transport se stinge de îndată ce destinatarul şi-a manifestat voinţa de a-şi valorifica drepturile ce rezultă pentru el din contractul de transport potrivit art. 1.977 sau de îndată ce expeditorul a predat destinatarului duplicatul de pe documentul de transport. Din acel moment, dreptul de a modifica contractul de transport prin dispoziţie ulterioară trece asupra destinatarului".

Or, în speţă, recurenta-reclamantă susţine că nu s-a probat în niciun moment valorificarea drepturilor destinatarului - A. S.R.L. şi nici manifestarea de către A. S.R.L. a unui drept provenit din contractul de transport.

Dimpotrivă, atât timp cât pe parcursul desfăşurării transportului în cauză transportatorul C. S.R.L. a solicitat instrucţiuni şi documentele de la reprezentanţii B. S.R.L., apreciază că nici nu ar fi putut interveni o acceptare a contractului de transport, pentru valorificarea drepturilor destinatarului, în înţelesul art. 1.977 din noul C. civ., astfel încât instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acestor dispoziţii legale.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi a dispoziţiilor legale privind individualizarea bunurilor de gen - art. 1.678 noul C. civ., care ar fi trebuit corelate cu dispoziţiile speciale în materia contractului de transport - art. 1.976, art. 1.978, art. 1.979 şi art. 1.980 C. civ., pentru o corectă aplicare.

Astfel, conform 1.678 C. civ.: "Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului."

Recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că predarea bunurilor de gen (ciuperci) s-a realizat la data de 24.09.2016 prin predarea bunurilor către transportatorul C. S.R.L., în contextul (reţinut de instanţă) al acceptării contractului de transport de către A. S.R.L.

Potrivit recurentei-reclamante, pe de o parte, nu s-a realizat o acceptare propriu-zisă a contractului de transport, iar pe de altă parte, conform dispoziţiilor legale incidente, chiar dacă ne-am fi aflat în ipoteza acceptării contractului de transport de către A. S.R.L. în calitate de destinatar, acest aspect nu ar fi constituit o predare a bunurilor către cumpărătoarea A. S.R.L. prin intermediul transportatorului C. S.R.L., uzanţele dintre părţi stabilind că predarea bunurilor se face la sediul cumpărătoarei (A. S.R.L.).

Aşadar, în opinia recurentei-reclamante, nu pot fi reţinute ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 1.667 din noul C. civ., conform cărora "În lipsa uzanţelor sau a unei stipulaţii contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului. Cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului".

Pe de altă parte, în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile legale care stabilesc faptul că predarea bunurilor transportate se face la sediul destinatarului, aşadar predarea nu poate fi considerată a fi fost realizată la momentul preluării mărfii de către transportatorul C. S.R.L., în susţinerea acestui argument recurenta-reclamantă invocând dispoziţiile art. 1.976 C. civ.: "(1) Transportatorul este obligat să pună bunurile transportate la dispoziţia destinatarului sau posesorului documentului de transport la ordin ori la purtător, în locul şi termenele indicate în contract sau, în lipsă, potrivit practicilor statornicite între părţi ori uzanţelor. Posesorul documentului de transport la ordin sau la purtător este obligat să îl remită transportatorului la preluarea bunurilor transportate.

(2) Predarea bunurilor transportate se face la domiciliul sau sediul destinatarului, dacă din contract, din practicile statornicite între părţi ori conform uzanţelor nu rezultă contrariul.

(3) Transportatorul îl înştiinţează pe destinatar cu privire la sosirea bunurilor şi la termenul pentru preluarea acestora, dacă predarea nu se face la domiciliul sau sediul acestuia, potrivit alin. (2)".

Recurenta-reclamantă invocă şi art. 1.978 C. civ.: "(1) Preţul transportului şi al serviciilor accesorii prestate de transportator sunt datorate de expeditor şi se plătesc la predarea bunurilor pentru transport, dacă nu se prevede altfel prin contract sau legea specială, după caz.

(2) Dacă bunurile nu sunt de aceeaşi natură cu cele descrise în documentul de transport sau valoarea lor este superioară, transportatorul are dreptul la preţul pe care l-ar fi cerut dacă ar fi cunoscut aceste împrejurări, dispoziţiile legii speciale fiind aplicabile.

(3) Dacă preţul se plăreşte la destinaţie, transportatorul va preda bunurile contra plăţii acestuia de către destinatar.

(4) Preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului este datorat de destinatar, dacă prin contract sau legea specială nu se prevede altfel".

Recurenta-reclamantă evocă şi art. 1.979 C. civ.: "(1) La primirea bunurilor transportate, destinatarul are dreptul să ceară să se constate, pe cheltuiala sa, identitatea, cantitatea şi starea bunurilor transportate" şi art. 1.980 C. civ.: "(1) Destinatarul nu poate intra în posesia bunurilor transportate decât dacă plăteşte transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi eventualele rambursuri cu care transportul a fost grevat, în condiţiile prevăzute la art. 1.978 alin. (3).

(2) În caz de neînţelegere asupra sumei datorate, destinatarul poate prelua bunurile transportate dacă plăteşte transportatorului suma pe care susţine că o datorează acestuia din urmă şi consemnează diferenţa reclamată de transportator la o instituţie de credit".

Recurenta-reclamantă susţine că alte dispoziţii legale greşit interpretate/aplicate de instanţa de apel sunt reprezentate de art. 1.961 şi respectiv art. 1.686 alin. (2) C. civ. privind executarea obligaţiei de predare a documentelor necesare transportului şi implicit a documentelor aferente bunurilor livrate.

Astfel, potrivit art. 1961 C. civ., la remiterea bunurilor pentru transport, expeditorul trebuie să predea transportatorului, în afară de documentul de transport, toate documentele suplimentare vamale, sanitare, fiscale şi altele asemenea, necesare efectuării transportului, potrivit legii. Documentul de transport este semnat de expeditor şi trebuie să cuprindă, între altele, menţiuni privind identitatea expeditorului, a transportatorului şi a destinatarului şi, după caz, a persoanei care trebuie să plătească transportul. Documentul de transport menţionează, de asemenea, locul şi data luării în primire a bunului, punctul de plecare şi cel de destinaţie, preţul şi termenul transportului, natura, cantitatea, volumul sau masa şi starea aparentă a bunului la predarea spre transport, caracterul periculos al bunului, dacă este cazul, precum şi documentele suplimentare care au fost predate şi însoţesc transportul. Părţile pot conveni să introducă şi alte menţiuni în documentul de transport. Dispoziţiile legii speciale rămân aplicabile. Expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile cauzate de un viciu propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficienţă ori inexactitate a menţiunilor din documentul de transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare. Transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru prejudiciile rezultate dintr-o astfel de cauză, având drept de regres împotriva expeditorului.

Din interpretarea acestui text legal rezultă, în opinia recurentei-reclamante, faptul că legiuitorul a instituit în sarcina expeditorului o obligaţie legală de predare a documentelor aferente transportului/mărfurilor, norma fiind una imperativă, nu supletivă, părţile neputând deroga de la aceste dispoziţii, pentru a putea înlătura această obligaţie, contrar celor reţinute de instanţa de apel care a stabilit faptul că nepredarea documentelor sanitare necesare realizării transportului internaţional în Italia nu constituie o încălcare a acestei obligaţii întrucât "însuşi reprezentantul legal al apelantei a fost mulţumit de calitatea mărfii".

Mai mult decât atât, obligaţia instituită de acest text legal era pusă în sarcina expeditorului prin raportare la contractul încheiat de acesta cu transportatorul - aşadar recurenta-reclamantă afirmă că nu ar fi putut, din punct de vedere legal, să înlăture sau să accepte nerespectarea unei obligaţii a cărei creditoare nu era.

Pe de altă parte, nici prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare, dispoziţiile legale incidente - art. 1.685 şi art. 1.686 C. civ. nu stabilesc faptul că se poate deroga de la obligaţia de predare a documentelor aferente bunurilor livrate, ca o componentă a obligaţiei de predare a bunurilor vândute, în sine. Aşadar, simpla acceptare aparentă a contractului de transport/calităţii bunurilor livrate, reţinută de Curtea de Apel Cluj nu s-ar fi putut referi, în aprecierea recurentei-reclamante, şi la o înlăturare a obligaţiei de predare a documentelor de trasabilitate/sanitare.

Recurenta-reclamantă arată că actele reţinute de Curtea de Apel Cluj ca făvând dovada trasabilităţii/calităţii mărfii nu au legătură cu marfa ce trebuia să fie vândută, actele depuse de B. S.R.L. (şi care oricum nu au fost predate societăţii C. S.R.L. şi nici reclamantei), fiind: procesul-verbal de constatare nr. x/11.08.2016 depus în anexa cererii reconvenţionale de B. S.R.L. în probaţiune, care nu are nicio relevanţă pentru soluţionarea prezentei speţe, atât timp cât este încheiat în 11.08.2016, iar marfa pe care a negociat-o s-a încărcat în 26.09.2016; HCCP -ul şi cerinţele sanitar-veterinare (acte anexe la PV 8731/11.08.2016 sunt generice şi nu fac dovada faptului că se referă la marfa trimisă spre Italia); actul de trasabilitate (anexă şi el la PV x/11.08.2016) face referire la bureţi de spini, în contextul în care noi discutăm de hribi - o cu totul altă specie de ciuperci.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca nefondat, precum şi cerere de recurs provocat, în susţinerea căruia a adus următoarele argumente:

Recurenta-pârâtă precizează, prealabil, că prin întâmpinarea la recursul principal, formulat de A., a susţinut că în faza de recurs nu mai pot fi puse în discuţie recalificări ale actelor şi faptelor juridice care implică o reanalizare a stării de fapt şi a probelor administrate la fond şi în apel. Această concluzie se desprinde din faptul că toate aspectele legate de starea de fapt şi de aprecierea probelor sunt chestiuni de temeinicie, nu de legalitate. Or, recursul nu poate fi exercitat decât pentru motive de nelegalitate, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, în speţă, conţinutul contractului de transport, inclusiv în ceea ce priveşte părţile acestui contract, a fost stabilit ca urmare a unei analize complexe asupra probelor şi a situaţiei de fapt. În acest context, recurenta-pârâtă precizează că îşi menţine toate susţinerile din întâmpinare, care reprezintă în continuare poziţia sa principală faţă de acest aspect.

Cu toate acestea, în cazul în care instanţa de recurs ar aprecia că recalificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii pot să fie analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, chiar dacă pentru aceasta ar fi necesară o reapreciere a probelor şi a stării de fapt, recurenta-pârâtă solicită să se constate că din probele administrate rezultă faptul că nu este parte în contractul de transport şi că acest contract a fost încheiat exclusiv între recurenta-reclamantă A. şi transportator.

În raport de aceste precizări, recurenta-pârâtă, arată că, în ceea ce priveşte cererea de înlocuire a considerentelor privind calitatea sa de parte în contractul de transport, instanţa de apel a încălcat art. 1.955 C. civ., coroborat cu art. 1.667 C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel, atunci când a stabilit că transportul ar fi fost încheiat între toate cele trei părţi litigante, a încălcat art. 1.955 C. civ., potrivit căruia, prin contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite.

Din acest text de lege, potrivit recurentei-pârâte, se pot desprinde următoarele concluzii: transportatorul este întotdeauna parte în contractul de transport; contractul de transport este un contract prin natura sa cu titlu oneros, transportatorul urmărind să obţină un preţ în schimbul serviciilor oferite; cealaltă parte din contractul de transport poate să fie expeditorul sau destinatarul, acest lucru fiind intrinsec legat de obligaţia de plată a preţului de art. 1.955 C. civ.

Prin urmare, astfel cum arată recurenta-pârâtă, părţile contractului de transport diferă de la caz la caz, acestea nefiind întotdeauna expeditorul şi transportatorul. Este adevărat că transportatorul este mereu parte în acest contract, însă cealaltă parte contractantă diferă. Pentru a stabili care este cea de-a doua parte a contractul de transport, trebuie stabilit cui îi revenea obligaţia de plată a transportului.

Aşadar, potrivit recurentei-pârâte, stabilirea părţilor contractului de transport implică o analiză de la caz la caz, pe baza probelor administrate şi a detaliilor referitoare la starea de fapt. În cadrul acestei analize, elementul principal care trebuie stabilit este persoana căreia îi revine obligaţia de plată a preţului. Aceasta poate fi, după caz, fie expeditorul, fie destinatarul, fie amândoi. Prin urmare, plătitorul preţului urmează să fie parte în contractul de transport alături de transportator, urmând ca cealaltă persoană implicată să aibă doar calitatea de participant la contract.

Or, din ansamblul probelor administrate la fond şi în apel, rezultă că această obligaţie îi revenea recurentei-reclamante A., în acest sens recurenta-pârâtă făcând trimitere la următoarele probe: înscrisurile depuse de recurenta-reclamantă şi de D. la cererea sa şi interogatoriul A. şi declaraţia martorului E..

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă susţine că şi din prevederile legale incidente în speţă, reţinute de instanţa de apel în decizie, rezultă că obligaţia de plată îi revenea tot recurentei-reclamante, motiv pentru care apreciază că instanţa de apel a încălcat şi art. 1.667 C. civ., care prevede că, în lipsa uzanţelor sau a unei stipulaţii contrare, dacă bunul trebuie transportat într-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului; vânzătorul este liberat când predă bunul transportatorului ori expeditorului; cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului.

Din această dispoziţie legală rezultă în mod expres că obligaţia de plată a transportului îi revine cumpărătorului, or, cumpărătoarea este tocmai recurenta-reclamantă A..

Recurenta-pârâtă susţine că această normă supletivă este incidentă în speţă, având în vedere că din probele care au fost administrate şi pe care le-a trecut în revistă mai sus a rezultat că în contractul de vânzare de marfă nu a fost stipulată o prevedere contrară dispoziţiilor art. 1.667 C. civ.

Totodată, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, rceurenta-reclamanta A. nu a dovedit că există o uzanţă contrară acestei norme.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanţa de apel a încălcat art. 1.955 şi art. 1.667 C. civ. atunci când a stabilit că ar fi parte în contractul de transport discutat în speţă, în realitate, acest contract fiind încheiat doar între recurenta-reclamanlă A. şi transportator, fapt care reiese atât din probele administrate în cauză, cât şi din dispoziţiile legale incidente în speţă.

Recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţa de apel şi a art. 1.280 C. civ., care reglementează principiul relativităţii efectelor contractelor, potrivit căruia contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.

În speţă, recurenta-pârâtă susţine că, aşa cum a arătat şi mai sus, contractul de transport nu a fost încheiat de aceasta, ci de către recurenta-reclamantă şi C. S.R.L., singurul contract pe care l-a încheiat, dintre cele analizate în speţă, fiind cel de vânzare de marfă.

Aceste aspecte rezultă, astfel cum arată recurenta-pârâtă, mai ales din faptul că administratorul recurentei-reclamante a venit din Italia pentru a verifica marfa cumpărată şi a asista la încărcare. Din probe rezultă că transportatorul a fost contractat şi adus de A. şi că administratorul acesteia a selectat, a verificat marfa cumpărată şi a asistat la operaţiunile de încărcare. Or, prezenţa acestuia nu s-ar fi justificat în contextul în care transportul ar fi fost în sarcina sa, iar predarea mărfii s-ar fi realizat în Italia.

Aşadar, dat fiind faptul că nu este parte în contractul de transport, recurenta-pârâtă susţine că în sarcina sa nici nu pot fi reţinute obligaţii care să derive din acest raport juridic, fiind terţ faţă de acest contract.

În ceea ce priveşte pretenţiile formulate împotriva intimatului D., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 219, art. 1.349, art. 1.357 şi art. 1.382 C. civ.

În ceea ce priveşte soluţia dată asupra apelului provocat, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a încălcat următoarele norme de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală: art. 219 din Codul, potrivit căruia faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate; faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

Recurenta-pârâtă mai arată că, potrivit art. 1.349 din C. civ.:,,(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul lacului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane".

De asemenea, art. 1.357 din C. civ. dispune în sensul că: "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Recurenta-pârâtă evocă şi art. 1.382 C. civ., care statuează că: "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat".

Potrivit recurentei-pârâte, toate aceste norme au fost încălcate de instanţa de apel fiindcă, deşi a reţinut că în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond ale răspunderii civile delictuale, a stabilit totuşi că nu ar putea fi atrasă răspunderea civilă în sarcina intimatului.

Recurenta-pârâtă precizează că aceste critici în ceea ce priveşte soluţia dată apelului provocat, nu vizează reaprecierea probelor, ci strict faptul că instanţa de apel a acordat prioritate altor texte de lege decât celor care sunt incidente în speţă. Aşadar, este vorba despre o chestiune de nelegalitate, respectiv de reţinerea unor texte de lege neaplicabile la starea de fapt rezultată din probe şi nu despre reaprecierea probelor.

În continuare, recurenta-pârâtă prezintă aspectele de fapt rezultate ca urmare a administrării probelor precum şi aspecte ce dovedesc îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru atragerea răspunderii intimatului D..

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990, care dispune:

"(1) Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:

a) realitatea vârsămintelor efectuate de asociaţi;

h) existenţa reală a dividendelor plătite;

c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;

d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;

e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

(11) În cazul în care societatea se află în stare de dificultate, administratorii/directorii au în vedere cel puţin următoarele:

a) interesele creditorilor, ale deţinătorilor de titluri de participaţie şi ale altor părţi interesate;

b) necesitatea de a lua măsuri rezonabile şi adecvate pentru evitarea insolvenţei şi pentru reducerea la minimum a pierderilor suferite de creditori, de angajaţi, de deţinătorii de titluri de participaţie şi de alte părţi interesate;

c) necesitatea de a evita adoptarea, cu intenţie sau din gravă neglijenţă, a unei conduite care ameninţă viabilitatea întreprinderii.

(2) Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64 1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată".

În realitate, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, această normă nu este incidenţă în speţă.

Recurenta-pârâtă arată că Legea nr. 31/1990 nu limitează, în materie de răspundere a administratorului societăţii faţă de terţi, aplicarea art. 219 din C. civ.. Or, în speţă, se pune în discuţie tocmai o răspundere a intimatului D., administrator al societăţii C. S.R.L., faţă de recurentă, care este terţ faţă de această societate.

Recurenta-pârâtă apreciază că incidenţa art. 219 din C. civ. rezultă mai întâi din faptul că la această normă, care se aplică în cazul oricărei forme de persoană juridică, se face trimitere chiar în Legea 31/1990. În concret, art. 291 din această lege stipulează în mod expres faptul că prevederile din prezenta lege se completează cu dispoziţiile C. civ. şi ale C. proc. civ.

În al doilea rând, se poate observa că aplicarea în speţă a art. 219 C. civ. nu este împiedicată de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Această normă se referă numai la acele fapte prevăzute la alin. (1), deci fapte care au fost săvârşite în legătură cu atribuţii specifice ale administratorului [realitatea dividendelor şi a vărsămintelor, executarea conformă a hotărârilor adunării generale, existenţa registrelor obligatorii prevăzute de lege].

Aşadar, art. 73 din Legea nr. 31/1990 nu vizează orice fapte săvârşite de administrator, ci doar cele prevăzute în mod expres în cuprinsul său. Or, astfel cum rezultă din cererea reconvenţională şi din apelul provocat, ceea ce a invocat faţă de intimat a fost săvârşirea unei fapte ilicite "de drept comun" nu "de drept societar".

Atât timp cât intimatul a realizat personal transportul, acesta trebuia să se asigure că este realizat cu respectarea condiţiilor legale şi sanitare. O astfel de obligaţie i-ar reveni oricui ar efectua un transport, mai ales de alimente. Deci, cu atât mai mult, această obligaţie i-ar reveni şi administratorului societăţii transportatoare şi mai ales în cazul în care acesta efectuează personal transportul. Nerespectând condiţiile de transport, acesta i-a cauzat un prejudiciu, constând în preţul mărfii pierdute, daună pe care trebuie să o repare.

O ultimă critică invocată vizează încălcarea de către instanţa de apel a art. 1.280 C. civ., cu ocazia soluţionării apelului provocat.

Recurenta-pârâtă reia agumentul referitor la faptul că, în speţă, nu a încheiat contractul de transport, aceasta fiind încheiat de recurenta-reclamantă şi de societatea de transport C. S.R.L., singurul contract pe care l-a încheiat, dintre cele analizate în speţă, fiind cel de vânzare de marfă.

Aşadar, dat fiind faptul că nu este parte în contractul de transport, în sarcina sa nu pot fi reţinute limitări care să derive din acest raport juridic, fiind terţ faţă de acest contract.

În concluzie, rezultă faptul că instanţa de apel a încălcat art. 1.280 C. civ. atunci când a reţinut că drepturile sale ar fi limitate de contractul de transport discutat în speţă.

Prin raportare la criticile expuse, recurenta-pârâtă solicită casarea în parte a deciziei civile recurate, în ceea ce priveşte soluţia dată asupra apelului provocat, rejudecarea cauzei de instanţa de recurs şi admiterea apelului provocat, precum şi înlăturarea considerentelor cuprinse în decizie referitoare la faptul că ar fi parte în contractul de transport analizat în speţă.

În drept, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei B. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a formulat note scrise, prin care a solicitat respingerea susţinerilor recurentei-reclamante din răspunsul la întâmpinare şi, în consecinţă, respingerea recursului.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2023, s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 7 februarie 2024, în vederea comunicării recursului provocat declarat de recurenta-pârâtă.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul provocat declarat de recurenta-pârâtă, prin care a invocat excepţiile nelegalei timbrări, a tardivităţii şi a nulităţii recursului provocat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor recurentei-reclamante împotriva recursului provocat şi admiterea acestuia.

Analizând recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în esenţă, recurenta-reclamantă a invocat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, pe de o parte cu privire la părţile contractului, iar pe de altă parte, cu privire la obligaţia de predare a mărfii.

În ceea ce priveşte părţile contractului de transport, potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel a reţinut că acest contract ar fi unul multipartit, fiind încheiat între B. S.R.L., C. S.R.L. şi A. S.R.L. (pag. 29, paragraf 4), pentru ca, în următorul paragraf, să reţină că respectivul contract de transport a fost încheiat doar între B. S.R.L. şi C. S.R.L.

Contrar argumentelor recurentei-reclamante, Înalta Curte arată că instanţa de apel nu a expus considerente contradictorii, cu privire la părţile contractului de transport.

Astfel, analizând integral motivarea instanţei de apel şi nu fracţionat, prin scoaterea din context a unor paragrafe disparate, Înalta Curte observă că, în raport de probaţiunea amplă la care instanţa de apel face referire în cuprinsul motivării, concluzia Curţii a fost în sensul că, în speţă, contractul de transport a fost unul multipartit, această concluzie fiind susţinută de considerentele care se regăsesc la pag. 29-30 din decizia recurată.

De asemenea, în ceea ce priveşte obligaţia de predare a mărfii, recurenta-reclamantă susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1.685 C. civ., cu toate acestea, a considerat că, deşi în mod cert transportatorul nu a primit documentele de trasabilitate şi celelalte documente necesare transportului de la B. S.R.L., a apreciat că acest aspect nu este relevant, întrucât reclamanta nu a avut obiecţiuni în acest sens.

Înalta Curte nu poate reţine argumentele recurentei-reclamante.

Aşa cum reiese din considerentele expuse la pag. 33 din decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că intimatul D. nu a avut obiecţiuni cu privire la calitatea şi cantitatea mărfii care urma să fie transportată, dar nici cu privire la documentele care urmau să însoţească marfa, cu atât mai mult cu cât transportul era unul internaţional.

A mai precizat instanţa la fila x din decizie că, în privinţa etichetării şi a documentelor de trasabilitate, intimata B. S.R.L. era autorizată să achiziţioneze şi să comercializeze ciuperci, fructe de pădure şi plante medicinale din mai multe judeţe, în anul 2016, că societatea implementase procedura HACCP reglementată prin Regulamentul CE 852/2004 şi respecta siguranţa alimentelor conform Regulamentului CE 178/2002, totodată, în urma evaluării exerciţiului de trasabilitate, autorităţile române au constatat că informaţiile de pe etichete permiteau identificarea lotului, cantitatea produsă, loturile de materii prime utilizate, loturile de ambalaje şi chiar persoanele juridice către care a fost livrată marfa produsă. A mai constatat instanţa de apel că intimata a depus documente de trasabilitate cu privire la ciupercile care au făcut obiectul vânzării către societatea apelantă, iar în acest context factual, atâta vreme cât cutiile de ciuperci au fost verificate prin sondaj atât calitativ, cât şi cantitativ, în prezenţa reprezentantului legal al societăţii apelante, care a acceptat ca marfa să fie încărcată în această formă în mijlocul de transport al cărăuşului ales de acesta, menţionându-se în documentul de transport atât tipul de ciuperci cât şi greutatea lor, s-a produs o individualizare a bunurilor în sensul prevăzut de art. 1.667 C. civ. şi art. 67 pct. 1 teza a II a CIVM, dreptul de proprietate şi totodată riscurile contractuale fiind transferate societăţii cumpărătoare.

Instanţa de apel a concluzionat în sensul că susţinerile apelantei că documentele de trasabilitate nu însoţeau transportul sau că lipsea etichetarea cutiilor nu mai prezintă relevanţă în ansamblul factual al speţei, atâta vreme cât însuşi reprezentantul legal al apelantei a fost mulţumit de calitatea mărfii, fiind personal la sediul vânzătoarei pentru a o verifica, a asistat la încărcarea acesteia în mijlocul de transport agreat de acesta, asumându-şi contractul de transport cu o societate care deţinea un camion impropriu pentru produse congelate şi fără respectarea procedurilor HACCP (după cum reiese din procesul-verbal de constatare a autorităţilor italiene), cutiile erau în mod obişnuit etichetate de către vânzătoare şi marfa respecta cerinţele de siguranţă prevăzute de lege (după cum rezultă din procesul-verbal de constatare a autorităţilor române şi din documentele de provenienţă a produselor).

Un ultim argument al instanţei de apel a vizat faptul că, în scrisorile de transport depuse la dosarul cauzei, nu se specifică existenţa unor documente suplimentare cu privire la trasabilitatea mărfii, aşa cum se pretinde în cauză.

Înalta Curte, contrar celor invocate de recurenta-reclamantă, arată că analiza instanţei de apel cu privire la obligaţia de predare a mărfii este clară şi coerentă, nefiind expuse considerente contradictorii, impunându-se, însă, a se sublinia că instanţa de recurs nu poate proceda la o analiză a situaţiei de fapt reţinute de instanţa de prim control judiciar.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 1.955, art. 1.956 din noul C. civ., instanţa considerând că, în cauză, contractul de transport este unul multipartit.

În raport de art. 1.188 şi art. 1.196 C. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, de asemenea, că simpla agreare a transportatorului nu poate constitui o acceptare a contractului de transport, în opinia sa, acceptarea trebuia să fie materializată prin plata facturii transportatorului sau prin înregistrarea facturii aferente acelui transport în contabilitatea sa.

De asemenea, invocând dispoziţiile art. 1.974 C. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, în speţă, nu s-a probat în niciun moment valorificarea drepturilor destinatarului – A. S.R.L. şi nici manifestarea unui drept provenit din contractul de transport.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale privind individualizarea bunurilor de gen, respectiv a art. 1.678 C. civ., care ar fi trebuit corelat cu dispoziţiile ce reglementează contractul de transport, respectiv art. 1.976, art. 1.978, art. 1.979, art. 1.980 C. civ., în raport de care arată că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că predarea bunurilor de gen s-a realizat la data de 24.09.2016 prin predarea bunurilor către transportatorul C. S.R.L., în contextul acceptării contractului de către A. S.R.L.

Alte dispoziţii legale greşit aplicate de către instanţa de apel sunt, potrivit recurentei-reclamante, art. 1.961 şi art. 1.686 alin. (2) din noul C. civ. privind obligaţia de predare a documentelor necesare transportului şi implicit a documentelor aferente bunurilor livrate, norme care sunt imperative. De altfel, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, actele reţinute de instanţa de apel ca făcând dovada trasabilităţii/calităţii mărfii nu au legătură cu marfa ce trebuia să îi fie vândută.

Din criticile pe care Înalta Curte le-a reluat în mod sintetic, reiese că, în realitate, recurenta-reclamantă este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii, cu privire la părţile contractului de transport, la acceptarea acestuia, la individualizarea şi predarea bunurilor de gen, la obligaţia de predare a documentelor aferente transportului/mărfurilor.

Înalta Curte arată, însă, că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocarea aplicării greşite ori a încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupunând nu doar indicarea normei de drept material în mod punctual, ci şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu sau modul în care a fost încălcată norma de drept material.

De aceea, nemulţumirea recurentei-reclamante legată de soluţia recurată, de modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra stării de fapt, iar, în cele din urmă, asupra temeiniciei acţiunii, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte arată că stabilirea stării de fapt în apel a precedat, ca parte a raţionamentului judiciar, operaţiunii de interpretare şi aplicare a legii, or, în aceste condiţii, repunerea în discuţie a interpretării probelor şi a stării de fapt nu este posibilă în recurs, în raport de art. 483 C. proc. civ.

Prin urmare, cu privire la aspectele criticate de recurenta-reclamantă referitoare la părţile contractului de transport, la acceptarea acestuia, la individualizarea şi predarea bunurilor de gen, la predarea documentelor necesare transportului şi a documentelor aferente bunurilor livrate, instanţa de apel s-a pronunţat în baza administrării unui probatoriu complex ce nu poate face obiectul cenzurii în această cale de atac extraordinară.

Analizând recursul provocat declarat de pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, referitor la cererea recurentei-pârâte de înlocuire a considerentelor ce vizează calitatea sa de parte în contractul de transport, cerere în susţinerea căreia partea a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.955, art. 1.667, art. 1.280 C. civ., Înalta Curte arată că toate argumentele expuse vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

În acest sens, Înalta Curte reţine apărările expuse chiar de parte în întâmpinarea formulată la recursul principal, precum şi precizările pe care recurenta-pârâtă le-a făcut în preambulul recursului provocat, dar şi apărările recurentei-reclamante dezvoltate în întâmpinarea depusă la dosar.

Astfel, în speţă, conţinutul contractului de transport, inclusiv în privinţa părţilor, a fost stabilit de instanţa de apel în urma unei analize complexe a probelor şi a situaţiei de fapt.

Înalta Curte, analizând recursul recurentei-reclamante, a expus pe larg considerente în sensul excluderii de la analiză a stării de fapt şi a mijloacelor de probă administrate în cauză, astfel că acestea nu se mai impune a fi reluate.

Ca atare, Înalta Curte va proceda la analiza criticilor recurentei-pârâte ce vizează pretenţiile pe care aceasta le-a formulat împotriva intimatului D., fiind invocată încălcarea prevederilor art. 219, art. 1.349, art. 1.357 şi a art. 1.382 C. civ., precum şi aplicarea greşită a prevederilor art. 73 din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte arată că toate argumentele recurentei-pârâte ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 219, art. 1.349, art. 1.357 şi a art. 1.382 C. civ. reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Deşi recurenta-pârâtă redă conţinutul dispoziţiilor legale mai sus arătate, în susţinerea criticii ce vizează faptul că instanţa de apel a acordat prioritate altor texte de lege decât cele incidente în cauză, aceasta expune argumente ample ce vizează aspecte de fapt rezultate ca urmare a administrării probelor cu privire la intimatul D., susţinând că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Însă, aceste critici de netemeinicie sunt excluse de la analiză în calea de atac a recursului, astfel cum Înalta Curte a arătat anterior.

Instanţa supremă va înlătura critica ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, se impune a se arăta că, astfel cum instanţa de apel a reţinut în considerente, prin cererea reconvenţională formulată, B. S.R.L. a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor C. S.R.L. – societatea de transport şi a conducătorului auto – D., arătând că acesta din urmă, în calitate de administrator al societăţii răspunde solidar cu persoana juridică, conform art. 219 alin. (2) C. civ.. C. S.R.L. a intrat în procedura insolvenţei în formă simplificată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bihor la data de 20.09.2019, iar această procedură s-a închis la data de 12.03.2020, societatea fiind radiată din registrul comerţului la data de 06.11.2020, iar B. S.R.L. nu s-a înscris la masa credală a societăţii C. S.R.L. pentru a beneficia de prevederile art. 169 din Legea nr. 85/2014, în vederea atragerii răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale societăţii falite.

În raport de aspectele arătate mai sus, instanţa de apel a concluzionat în sensul că dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 31/1990 instituie în cazul răspunderii administratorilor o limitare a acţiunii în răspundere a creditorilor sociali contra administratorilor numai la cazul insolvenţei societăţii, dispoziţiile art. 219 C. civ. nefiind incidente şi neavând prevalenţă faţă de dispoziţiile cu caracter special ale Legii nr. 31/1990, iar mai mult decât atât, existând deja un act juridic (contractul de transport) între societăţi, răspunderea transportatorului (persoana juridică) este angajată contractual conform art. 1.984 şi 1.985 C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, art. 73 din Legea nr. 31/1990, reţinut de instanţa de apel nu este incident în cauză, întrucât Legea nr. 31/1990 nu limitează, în materie de răspundere a administratorului societăţii faţă de terţi, aplicarea art. 219 din C. civ.

Contrar argumentelor recurentei-pârâte, Înalta Curte arată că, din perspectiva Legii nr. 31/1990, administratorii sunt organe de conducere din cadrul societăţii, iar regula este că persoana juridică/societatea este titularul acţiunii în răspundere patrimonială a organelor de conducere.

Prin excepţie de la regulile generale societare, acţiunea în răspundere a organelor de conducere şi/sau de supraveghere poate fi exercitată, în subsidiar, în temeiul art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, şi de către creditorii societăţii, în cazul deschiderii procedurii insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2014, în condiţiile speciale prevăzute de art. 169 alin. (2) din această lege. Totodată, creditorul bugetar are posibilitatea exercitării acţiunii în răspunderea administratorilor pentru insolvabilitatea persoanei juridice, în condiţiile Codului de procedură fiscală, caz în care răspunderea administratorilor este solidară faţă de creditorul bugetar.

Aşadar, odată instalată starea de insolvenţă asupra societăţii, consfinţită prin decizia judecătorului sindic de deschidere a procedurii, răspunderea civilă a membrilor organelor de administrare suportă o mutaţie juridică instituţională în ceea ce priveşte persoanele interesate în recuperarea prejudiciului produs societăţii prin deciziile, actele sau faptele acestora. Dacă, în timpul funcţionării societăţii, administratorii gerează în beneficiul masei acţionariale, singura care are interes, colectiv, în a recupera acest prejudiciu, odată ajunsă în stare de insolvenţă, interesul - de asemenea colectiv - al recuperării prejudiciului, revine masei credale, reprezentate prin administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.

Acţiunea în răspundere civilă împotriva membrilor organelor de administrare nu poate fi exercitată de creditorii sociali atunci când societatea este in bonis, conform dispoziţiilor art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, conform cărora creditorii sociali nu pot cere răspunderea personală a membrilor organelor de administrare decât în cazul deschiderii procedurii insolvenţei.

Se impune a se arăta că, în cazul societăţii in bonis, dacă faţă de societate răspunderea este contractuală, faţă de terţi răspunderea membrilor organelor de administrare pentru actele lor inopozabile societăţii sau pentru faptele lor este, fie contractuală, fie delictuală, supusă în totalitate dreptului comun. Atunci când faptul ilicit al administratorilor cauzează un prejudiciu unui terţ, răspunderea societăţii este delictuală pentru fapta proprie (răspundere directă), conform art. 219 alin. (1) C. civ.. În cazul în care îl dezdăunează pe terţul ce se îndreaptă (şi) împotriva ei, răspunderea administratorilor faţă de societatea ce, la rândul său, se îndreaptă ulterior împotriva lor, este una distinctă, contractuală, grefată pe lipsa acestora de prudenţă şi diligenţă în exercitarea atribuţiilor sau funcţiilor.

Întrucât în cauză C. S.R.L. a intrat în insolvenţă, iar această procedură s-a închis la data de 12.03.2020, societatea fiind radiată din evidenţele registrului comerţului, în mod legal instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990, fiind exclus de la aplicare art. 219 C. civ.

O ultimă critică vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.280 C. civ., în susţinerea căreia recurenta-pârâtă arată că nu este parte în contractul de transport.

Asupra acestei critici Înalta Curte nu va mai reveni, întrucât a fost exclusă de la analiză, pentru considerentele expuse anterior.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi a art. 491 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate recursul declarat de recurenta-reclamantă şi recursul provocat declarat de recurenta-pârâtă. Întrucât recurenta-reclamantă a căzut în pretenţii, cheltuielile de judecată solicitate nu pot fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 86 din 21 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

Respinge recursul provocat declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 86 din 21 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2024.