Cassation inadmissible where good-faith purchaser arguments fail to articulate substantive illegality against the error communis facit ius reasoning.

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la 30.10.2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută atât a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.05.2006 de B.N.P. E. şi F., încheiat între numita G., prin mandatar S.C. B. S.R.L., în calitate de vânzătoare şi S.C. C. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, cât şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.06.2006 de B.N.P. E. şi F., încheiat între S.C. C. S.R.L., în calitate de vânzătoare, şi S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărătoare; reclamanta a solicitat şi ca pârâtele să fie obligate să-i restituie cheltuielile de judecată pe care le va avansa.

La 14.01.2014 pârâta S.C. H. S.R.L. (fosta S.C. C. S.R.L.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţiile nulităţii cererii de chemare în judecată, insuficientei timbrări, necompetenţei materiale a Judecătoriei Cornetu şi prescripţiei dreptului material la acţiune; în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Totodată, a formulat o cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca, în măsura admiterii cererii principale, să fie obligat reclamantul-pârât să-i achite suma de 33.451 euro, în echivalent în RON de la data plăţii, reprezentând preţul plătit conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.05.2006 de B.N.P. E. şi F., actualizată cu indicele ratei de inflaţie, la care se va calcula dobândă legală, începând de la data încheierii contractului până la data restituirii debitului principal.

De asemenea, a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a S.C. B. S.R.L. şi a administratorului acesteia, I., solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii reclamantului şi respingerii cererii reconvenţionale, să fie obligaţi în solidar chemaţii în garanţie la plata contravalorii imobilului-teren care a făcut obiect al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.05.2006 de B.N.P. E. şi F., a sporului de valoare a terenurilor ce fac obiectul ambelor contracte atacate, a cheltuielilor ocazionate de autentificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2006, a cheltuielilor necesare şi utile efectuate şi a dobânzii legale aferentă sumelor pretinse, calculată de la data încheierii contractului sus-menţionat şi până la momentul plăţii lor, precum şi actualizarea lor cu indicele ratei de inflaţie, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat excepţiile insuficientei timbrări a cererii de chemare în garanţie şi prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului; în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 4008/03.06.2014, Judecătoria Cornetu a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

După parcurgerea a două cicluri procesuale, în care au fost dezlegate aspectele privind timbrajul cererii principale, prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului şi inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă, reţinând că limitele învestirii sale impun rejudecarea doar a cererii de anulare a contractelor, întemeiată pe principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis şi a cererii reconvenţionale, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1591/13.05.2021, prin care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului-pârât în raport cu cererea reconvenţională şi a respins acţiunea ca neîntemeiată şi cererea reconvenţională ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe civile, A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 545/25.03.2022, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 19.04.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă; ca o consecinţă, sentinţa atacată a fost schimbată în parte, în sensul că cererea principală a fost admisă şi s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de B.N.P E. şi F. sub nr. x/25.05.2006 şi nr. y/21.06.2006, cu privire la vânzarea terenului extravilan arabil, situat în comuna Cernica, sat Tinganu, judeţul Ilfov, tarla x, cu nr. cadastral x, în suprafaţă de 11.244 mp, iar pârâtele au fost obligate, în solidar, la plata către stat a sumei de 29.440 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru, de care apelantul-reclamant a fost scutit în primă instanţă şi în apel.

Împotriva acestei decizii civile şi a încheierii din 19.04.2022, S.C. H. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea lor şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel, iar în subsidiar, în rejudecarea cauzei, schimbarea în tot a hotărârilor atacate, în sensul respingerii apelului ca nefondat; şi S.C. D. S.R.L. a recurat decizia instanţei de apel.

În motivare, recurenta S.C. H. S.R.L. a arătat că apelul a fost soluţionat cu încălcarea regulilor de procedură, întrucât au fost aplicate dispoziţiile C. proc. civ. din 1865, deşi, în raport cu data înregistrării acţiunii, legea procesuală aplicabilă era cea actuală.

A mai afirmat că aplicarea greşită a legii rezultă chiar din dispozitivul deciziei recurate, în care s-a indicat termenul de recurs de 15 zile, în loc de 30 de zile şi din care lipseşte menţiunea privind instanţa la care se depune recursul.

În continuare, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 1.898-1.899 din C. civ. de la 1864 şi a aplicat greşit principiile resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, error comunis facit ius şi pe cel privind aparenţa creatoare de drept.

În argumentare, a afirmat că, faţă de limitele învestirii, astfel cum au fost stabilite prin decizia civilă nr. 456/27.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, instanţele de fond au avut a se pronunţa numai asupra incidenţei principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, însă, în baza aceluiaşi material probator administrat la prima instanţă, instanţa de apel apreciat că buna-credinţă a cumpărătorilor nu se prezumă şi că lor le revine sarcina probei.

Afirmând greşita aplicare a principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, recurenta a susţinut că acesta nu instituie, în sistemul C. civ. de la 1864, o cauză de-sine-stătătoare de nulitate, că toate cauzele de nulitate sunt legale şi că niciun text de lege nu legitimează cu generalitate anularea actului subsecvent ca urmare a desfiinţării actului iniţial.

Din această perspectivă, a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să identifice o cauză de nulitate pe care reclamantul să o fi invocat.

În ceea ce priveşte principiile aparenţei creatoare de drept şi error communis facit ius, precum şi dispoziţiile art. 1.898-1.899 din C. civ. de la 1864, autoarea acestei căi de atac a arătat că aplicarea principiului ocrotirii bunei-credinţe presupunea îndeplinirea a trei condiţii: actul juridic să fie cu titlu oneros, să existe o eroare comună şi invincibilă şi terţul dobânditor să fi fost de bună-credinţă.

Potrivit recurentei, prima condiţie a fost îndeplinită, de vreme ce ambele contracte de vânzare-cumpărare au fost cu titlu oneros.

Astfel, a arătat că diferenţa dintre preţul plătit şi preţul pe care l-a primit nu putea fi avută în vedere de instanţa de apel, în măsura în care critica intimatului-reclamant sub acest aspect fusese înlăturată în mod definitiv prin decizia curţii de apel, pronunţată în primul ciclu procesual, căci în caz contrar s-ar încălca efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Această recurentă a mai afirmat că, dacă instanţa de apel ar fi rămas învestită în acest sens, s-ar fi impus administrarea unui probatoriu suplimentar prin care ar fi putut demonstra că diferenţa de preţ era justificată faţă de obiectul celui de-al doilea contract, de crearea prin a doua vânzare a unei deschideri la autostradă pentru terenul în litigiu şi de dobândirea unor specificaţii urbanistice noi.

Mai mult, a precizat că raportarea valorii primului contract la cea din al doilea nu avea relevanţă juridică şi practică, determinarea valorii terenului la data încheierii primul act putându-se efectua numai cu ignorarea operaţiunii complexe din cel de-al doilea contract.

Totodată, a arătat că preţul din primul contract era clar specificat şi fusese plătit, iar diferenţele valorice faţă de cel de-al doilea contract erau date de plusul de valoare dobândit prin cuprinderea sa în suprafaţa de 40 ha şi de înţelegerea părţilor în vederea realizării achiziţiei imobiliare dezvoltate.

În acest context, a afirmat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru şi a drepturilor la un proces echitabil şi la apărare.

Aceeaşi recurentă a mai susţinut că, în cauză, nulitatea procurii şi luarea numitei G. în evidenţele persoanelor cu boli psihice au intervenit ulterior semnării celor două contracte de vânzare-cumpărare atacate şi că potrivit art. 1.898 C. civ., cerinţa bunei-credinţe trebuia verificată în raport cu data încheierii lor, împrejurări ulterioare neputând fi avute în vedere.

De asemenea, a arătat că, în speţă, au fost interpretate eronat condiţiile erorii comune şi invincibile, reţinându-se greşit că nu ar exista eroare comună faţă de vârsta pe care o avea mandantul la data vânzării, aproximativ 85 ani.

În argumentare, a susţinut că nicio dispoziţie legală nu prevedea limitele de vârstă pentru încheierea contractului de mandat, cu atât mai mult cu cât cerinţele de formă au fost respectate, procura fiind încheiată formă autentică.

De asemenea, acordarea mandatului către un cetăţean străin, în calitate de reprezentant legal al unei societăţi, nu era interzisă de lege şi nu era de natură să înlăture eroarea aparentă în care s-a aflat.

Această recurentă a mai susţinut că nu prezintă relevanţă susţinerea – altminteri nedovedită – a reclamantului, că s-ar fi aflat în posesia originalului titlului de proprietate, cât timp fuseseră îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară, dreptul de proprietate al numitei G. fiind înscris în cartea funciară anterior vânzării.

A apreciat că şi condiţia erorii comune şi invincibile era îndeplinită, având în vedere că actele juridice anterioare confereau, la data semnării contractelor de vânzare-cumpărare, calitatea de mandatar societăţii B. S.R.L. şi pe cea de proprietar, societăţii C. S.R.L. A mai arătat că instanţa de apel a analizat greşit situaţia celor două contracte în mod global, fără a avea în vedere circumstanţele fiecăruia, sancţionându-le cu nulitatea.

Recurenta a mai afirmat că, o dată dovedită eroarea comună şi invincibilă, buna-credinţă a terţului cumpărător se prezuma, conform art. 1.898 din C. civ. de la 1864 şi că revenea intimatului-reclamant sarcina probei relei-credinţe, potrivit art. 1.169 din acelaşi cod.

Astfel, a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de prim control judiciar a răsturnat sarcina probei şi a instituit în sarcina sa dovada bunei-credinţe.

Această recurentă a menţionat că soluţia anulării ambelor contracte nu este legală, întrucât, chiar dacă s-ar considera că primul contract ar fi nul, al doilea contract de vânzare-cumpărare tot ar fi valabil, în temeiul teoriei proprietarului aparent şi al principiului error communis facit ius.

În continuare, a prezentat elemente factuale şi consideraţii teoretice, prin prisma cărora a apreciat că, alături de celelalte intimate-pârâte, are calitatea de dobânditor de bună-credinţă.

Recurenta a tras concluzia că nulitatea procurii de vânzare nu atrage si nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza ei, întrucât subdobânditorii cu titlu oneros au fost de bună-credinţă şi nu au putut cunoaşte, cu minime diligenţe, faptul că procura de vânzare era nulă, deoarece hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii procurii a fost pronunţată ulterior perfectării contractelor.

Totodată, a apreciat că, întrucât intimatele-pârâte au fost dobânditori cu titlu oneros, iar intimatul-reclamant este dobânditor cu titlu gratuit, în calitate de moştenitor legal al mandantei, trebuia aplicată regula priorităţii titlului dobânditorului cu titlu oneros faţă de cel al dobânditorului cu titlu gratuit, întrucât evitarea unei pierderi (certat de damno vitando) are prioritate faţă de nerealizarea sau păstrarea unui câştig/beneficiu (certat de lucro captando).

În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ.

La rândul său, prin memoriul de recurs, S.C. D. S.R.L. a prezentat etapele procesuale anterioare, situaţia de fapt şi împrejurările în care a fost încheiat contractul de vânzare prin care a dobândit terenul şi a arătat că ambele contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea legii, pe baza documentelor valabil întocmite de organele competente.

În aceste condiţii, a apreciat că nulitatea procurii de vânzare nu atrage şi nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza ei, întrucât subdobânditorii cu titlu oneros au fost de bună-credinţă, neputând să cunoască, cu minime diligenţe, că mandatul era nul, întrucât hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii a fost pronunţată ulterior perfectării celor două contracte.

A mai afirmat că toate documentele au fost autentificate de către notar şi că nu exista niciun motiv care să dea naştere unor dubii privind legalitatea lor.

Totodată, a susţinut că principiul desfiinţării actului subsecvent nu era aplicabil în cauză şi că actele de vânzare-cumpărare ulterioare trebuiau menţinute, în temeiul principiilor ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros şi asigurării stabilităţii circuitului civil.

Sub acest aspect, a evocat hotărârile pronunţate în fazele procesuale anterioare, prin care s-a reţinut că ambele contracte au fost încheiate în faţa notarului public şi fac dovada deplină până la înscrierea lor în fals şi că reclamantul nu a răsturnat prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1.898 din C. civ. de la 1864.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât a fost încălcată excepţia de la principiul potrivit căruia nulitatea actului primar atrage şi nulitatea actului subsecvent, când actul din urmă trebuie păstrat, în măsura în care transmiterea dreptului de proprietate se face cu titlu oneros, iar subdobânditorul este de bună-credinţă.

Această recurentă a mai arătat că, deşi rezulta că nu puteau cunoaşte, cu minime diligenţe, nulitatea procurii în baza căreia a fost înstrăinat imobilul, instanţa de apel, în mod greşit, a constatat că subdobânditorii cu titlu oneros nu au fost de bună-credinţă.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, S.C. D. S.R.L. a formulat o cerere reconvenţională prin care a solicitat ca, în ipoteza în care acţiunea va fi admisă, S.C. H. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi A. să fie obligaţi să-i achite suma de 247.368 euro, reprezentând preţul plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, precum şi o cerere de chemare în garanţie a S.C. B. S.R.L. şi a reprezentantului legal al acesteia, I., solicitând obligarea lor la plata preţului contractului, sporul de valoare al imobilului, cheltuielile vânzării şi cele necesare, la care se va calcula dobândă legală.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel a nesocotit faptul că erau îndeplinite condiţiile principiului ocrotirii bunei-credinţe, respectiv ca actul juridic să fie cu titlu oneros, să existe o eroare comună şi invincibilă şi terţul dobânditor să fie de bună-credinţă.

Fiind o excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, la stabilirea acesteia trebuiau avute în vedere anumite norme speciale, dar şi dispoziţiile art. 1.648-1.649 C. civ.

În argumentare, a susţinut că, deşi aceste prevederi legale reglementează efectele restituirii faţă de terţi, ele devin incidente şi în ipoteza anulării actului subsecvent, sens în care a făcut trimitere contractul de antrepriză şi la contractele cu executare succesivă.

De asemenea, a apreciat că decizia curţii de apel este nelegală şi în ceea ce priveşte sarcina probei, întrucât intimatul-reclamant era cel care trebuia să dovedească reaua-credinţă a dobânditorilor, buna-credinţă fiind prezumată.

În acest context, a arătat că nu aveau relevanţă juridică argumentele reţinute de instanţa de apel privind faptele care ar proba lipsa de diligenţă a cumpărătorilor, respectiv vârsta mandantei, cetăţenia reprezentantului legal al mandatarei şi posesia originalului titlului de proprietate, raportat la efectele pe care le au înscrierile oficiale care reflectă situaţia reală a imobilului.

Pe temeiul acestor considerente, recurenta S.C. D. S.R.L. a susţinut că nu exista niciun motiv pentru anularea contractului său de vânzare-cumpărare, deoarece s-a întemeiat cu bună-credinţă pe înscrierile oficiale, precum şi pe forma autentică a actului semnat, eroarea comună şi invincibilă cu privire la valabilitatea procurii mandatarului vânzătoarei din actul anterior fiindu-i aplicabilă.

A mai arătat că obiectul său de activitate principal constă în dezvoltare (promovare) imobiliară şi că a cumpărat multe terenuri în zonă, verificând situaţia juridică a fiecăruia, iar terenul ce face obiectul contractelor anulate de instanţa de apel a fost analizat după aceeaşi procedură, astfel că nu i se poate imputa lipsa de diligenţă şi reaua-credinţă la semnarea contractului de vânzare-cumpărare.

La 22.07.2022, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul S.C. H. S.R.L. prin care a invocat, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arătând, în esenţă, că susţinerile recurentei subsumate acestei ipoteze sunt, în realitate, motive de netemeinicie şi nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; în urma analizei, acesta a fost comunicat către părţi, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 21.06.2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile şi a dispus citarea părţilor pentru dezbateri.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia nulităţii ambelor recursuri, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cerinţa legii presupunând că dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Totodată, Înalta Curte subliniază că legalitatea hotărârilor recurate va fi examinată în raport cu limitele învestirii instanţei de apel, care, ca urmare a măsurilor dispuse în etapele procesuale anterioare, a avut de analizat, prin prisma principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, doar nulitatea actelor subsecvente mandatului dat de G., anulat pentru lipsa discernământului.

Cu privire la această chestiune de drept, instanţa de prim control judiciar a apreciat că cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, iar recurentele nu se pot prevala, cu succes, de excepţia cumpărătorului de bună-credinţă, întrucât situaţia lor nu este cea a unui asemenea cumpărător, ci una specială, care generează obligaţia acestora de a dovedi întrunirea cerinţelor erorii comune şi invincibile, din care ar fi putut deriva buna lor credinţă; prin urmare, a reţinut că buna-credinţă invocată de titularele căilor de atac nu se prezumă, ci trebuia dovedită, sarcina probei revenindu-le, în etapele procesuale anterioare.

În speţă, S.C. H. S.R.L. a indicat drept temei al căii sale de atac dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, când a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, din examinarea cererii sale rezultă că primele două motive de casare au fost invocate formal, întrucât recurenta nu a dezvoltat critici care să poată fi subsumate acestora. Referirile, în acest sens, la o pretinsă aplicare a dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865 sunt lipsite de substanţă, de vreme ce ele decurg, în mod exclusiv, din indicarea unui alt termen de exercitarea a căii de atac decât cel prevăzut de lege, aspect care, în concret, nu numai că nu a prejudiciat partea, dar nici nu ar fi putut-o prejudicia, faţă de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că, deşi a declarat recurs şi împotriva încheierii din 10.04.2022, prin care curtea de apel a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul deciziei civile nr. 545/25.03.2022, cu privire la cuantumul sumelor de plată în sarcina pârâtelor, recurenta nu a expus nicio critică la adresa ei.

Instanţa supremă reafirmă că formularea unui motiv de nelegalitate nu presupune, în mod suficient, indicarea temeiului juridic, dacă partea nu dezvoltă, în mod consecvent, un raţionament care să justifice măsura în care instanţa devolutivă a încălcat sau a ignorat regulile de drept aplicabile.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deşi au fost indicate expres norme de drept material pretins încălcate de către instanţa de apel, argumentele relevate în susţinerea criticilor vizează aspecte privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru a opera excepţia cumpărătorului de bună-credinţă, cu trimitere la probatoriul administrat, îndeosebi asupra diligenţelor necesare pentru a verifica titlul vânzătoarei. Cu privire la buna-credinţă, această recurentă nu a formulat expres nicio critică concretă faţă de raţionamentul instanţei de apel privind eroarea comună şi invincibilă, nu l-a combătut, ci a prezentat argumente, încercând să convingă instanţa de recurs cu privire la faptul că nu trebuia să îşi probeze buna-credinţă, întrucât, potrivit legii, ea se prezumă, iar partea adversă avea obligaţia de a face dovada contrară.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că efectele nulităţii actului juridic, sancţiune de drept civil care constă în desfiinţarea totală sau în parte a acestuia, sunt guvernate de norme cu valoare de principii, dintre care resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis presupune că desfiinţarea actului iniţial conduce la desfiinţarea şi a actului subsecvent. Acest principiu nu este absolut, aşa încât în anumite situaţii este înlăturată incidenţa lui, când, deşi se desfiinţează actul iniţial, cel subsecvent este menţinut în fiinţă; o astfel de excepţie este întemeiată pe principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros a unui bun, de care se prevalează şi recurentele în prezenta cauză.

Dar prin decizia atacată instanţa de apel a statuat asupra bunei-credinţe ataşată principiului error communis facit ius, care, prin validarea actului nul, înlătură regula potrivit căreia ceea ce este nul nu poate produce niciun efect; teoria aparenţei în drept se întemeiază pe buna-credinţă a terţului care a încheiat actul cu titularul aparent al dreptului şi pe existenţa unei erori comune, constând în convingerea generală pe care şi dobânditorul dreptului a avut-o, în sensul că titularul aparent este titularul dreptului pe care îl transmite.

Aşadar, noţiunea de "buna-credinţă" la care se referă recurentele şi cea avută în vedere de instanţa de apel sunt distincte; desigur incidenţa teoriei aparenţei în drept implică şi buna-credinţă a celui care dobândeşte un drept de la titularul aparent, care nu este însă suficientă pentru a opera principul error communis facit ius, deoarece aceasta nu se confundă cu cerinţa caracterului comun şi invincibil al erorii. Diferenţe dintre cele două concepte există şi sub aspect probator, întrucât, spre deosebire de buna-credinţă care se prezumă, eroarea comună şi invincibilă trebuie dovedită, proba, într-un asemenea caz, a tuturor elementelor care o conturează – inclusiv a bunei-credinţe – fiind în sarcina celui care o invocă.

În acest context, criticile recurentelor privind greşita apreciere asupra sarcinii probei demonstrează că statuarea instanţei de apel privind eroarea comună şi invincibilă, în care cumpărătorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte să confirme existenţa neîndoielnică a dreptului celui de la care dobândeşte, conduită care ar fi putut releva buna sa credinţă, nu a fost combătută; ca atare, criticile nu au legătură cu raţionamentul instanţei de apel, nu îl combat în mod efectiv şi substanţial, ci doar aparent.

Nici recurenta S.C. D. S.R.L nu a dezvoltat critici care să poată fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin argumentele prezentate, această recurentă urmăreşte să convingă că se găseşte în ipoteza de excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, cea a ocrotirii dobânditorului cu titlu oneros şi de bună-credinţă, cu consecinţa exceptării contractului de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat de la sancţiunea nulităţii, însă criticile sale nu vizează raţionamentul curţii de apel, de vreme ce nu a combătut, cu valenţe de nelegalitate, dezlegările date neincidenţei principiului error communis facit ius; aşadar, recurenta S.C. D. S.R.L. a prezentat argumente care nu au legătură cu hotărârea recurată.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la critica asupra sarcinii probei, întrucât recurenta a contestat această chestiune, fără a combate statuarea curţii de apel, din care decurge răsturnarea obligaţiei de a proba.

Înalta Curte constată că, pe lângă aspectele privind buna-credinţă şi sarcina probei, ambele recurente au prezentat argumente privind probatoriul administrat în cauză, invocând forma autentică a înscrisurilor depuse, anterioritatea acestora în raport cu hotărârea judecătorească prin care a fost anulată procura dată de numita G., precum şi chestiuni de interpretare a dovezilor şi cronologiei acestora, în scopul de a sublinia diligenţele depuse pentru verificarea calităţii de proprietar a mandatarei şi prezumţiile favorabile lor, însă toate acestea vizează fondul cauzei şi nu pot face obiectul controlului de legalitate în recurs, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Excedează limitele controlului de legalitate în recurs nemulţumirea părţilor legată de interpretarea probelor, domeniu în care instanţele de fond au deplină libertate de apreciere, astfel că stabilirea faptelor pe baza dovezilor administrate în faţa instanţelor devolutive nu se integrează controlului instanţei de recurs, de verificare a conformităţii hotărârilor recurate cu regulile de drept.

De aceea, analiza memoriilor de recurs impune concluzia că recurentele nu au formulat nicio critică aptă a fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., astfel că nu sunt întrunite exigenţele acestor norme de drept impuse sub sancţiunea nulităţii recursului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 545/25.03.2022 şi recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 10.04.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2023.