Nullity of cassation appeal for failure to frame grounds within statutory illegality categories in lease termination dispute

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara – secţia I Civilă la 01.07.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să rezilieze contractul de locaţiune nr. x/27.02.2019 şi să oblige pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 127.070,58 RON, reprezentând contravaloarea facturii seria x nr. x/01.03.2020 şi la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune-interese, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 12546/12.11.2020, Judecătoria Timişoara – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş – secţia I Civilă, care prin încheierea din 17.02.2021 a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a aceleiaşi instanţe, fiind înregistrat sub nr. x/2020*.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara – secţia I Civilă la 17.11.2020 sub nr. x/2020, reclamanta B. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii A. S.R.L. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să rezilieze contractul de închiriere nr. x/27.02.2020 şi să oblige pârâţii la plata sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune-interese, şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,5% pe zi, calculate începând cu data de 12.10.2020 şi până la plata efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4779/13.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Timişoara – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin încheierea din 11.10.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a luat act de renunţarea la judecata capătului de cerere privind penalităţile de întârziere, a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei, a admis excepţia conexităţii şi a conexat dosarul nr. x/2020 la dosarul nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 158/22.03.2022, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei A. S.R.L. şi cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 4.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. din cererea conexă formulată în dosarul nr. x/2010; a admis în parte cererea conexă formulată de reclamanta B. S.R.L. în dosarul nr. x/2020 şi a reziliat contractul de închiriere nr. x/27.02.2020; a obligat pârâţii A. S.R.L. şi C. la plata în solidar către reclamantă a sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune-interese; a respins în rest cererea conexă ca neîntemeiată şi a obligat pârâţii să achite reclamantei suma de 16.493,69 RON, cu titlu cheltuieli de judecată; a respins cererea pârâtei A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată aferente cererii conexate.

Împotriva acestei sentinţe civile, A. S.R.L. şi C. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 41/A/01.02.2023, Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelanţii la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. S.R.L. şi C. au declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, după prezentarea parcursului litigiului, criticilor aduse sentinţei tribunalului şi sinteza considerentelor reţinute de curtea de apel, recurenţii au susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1.786-1.788, art. 1.791 şi art. 1.796 C. civ., referitoare la raporturile de locaţiune.

Evidenţiind că instanţa de apel a respins apelul, motivând că termenul de predare efectivă a spaţiului închiriat şi finalizarea lucrărilor asumate prin art. 2 din contract nu sunt esenţiale pentru derularea în bune condiţii a contractului de locaţiune, recurenţii au argumentat că motivul pentru care executarea contractului a ajuns în impas şi a solicitat rezilierea contractului a fost că intimata B. S.R.L. nu a finalizat lucrările de amenajare a spaţiului până la 13.04.2020 şi nici ulterior, contravenind scopului pentru care s-a încheiat contractul de locaţiune, respectiv cel de cazare a unor muncitori în condiţii optime şi sigure.

Potrivit recurenţilor, motivarea deciziei recurate nu are nicio legătură cu obiectul contractului aflat în discuţie, fiind implicate interesele unei terţe persoane căreia nu îi sunt opozabile clauzele contractuale; în plus, până la 13.04.2020 raporturile dintre societatea recurentă şi D. S.A. erau încă valabile; eventuala reducere a chiriei, astfel cum a apreciat instanţa de apel, nu suplineşte condiţia asigurării siguranţei de a locui în imobil.

În continuare, au evidenţiat că instanţa de apel, deşi a calificat litigiul ca fiind unul referitor la executarea unui contract de locaţiune, nu a aplicat normele de drept speciale prevăzute în C. civ. la art. 1.777-1.823, ci a făcut referire doar la aplicabilitatea normelor generale în materia obligaţiilor.

Sub acest aspect, au susţinut că obiectul contractului constă în locaţiunea unui spaţiu destinat desfăşurării activităţilor specifice societăţii reclamante, iar în raport cu modul în care aceasta a înţeles să-şi califice cadrul procesual, reglementarea juridică a cauzei o conferă dispoziţiile referitoare la contractul de locaţiune, cuprinse la art. 1.777-1.823 C. civ., completate cu normele generale aplicabile obligaţiilor dintre părţi.

În acest context, au făcut trimitere la art. 1.796 alin. (1) lit. a) şi c) C. civ. care stabilesc obligaţiile principale şi cronologia acestora, respectiv că locatorul trebuie să predea bunul, iar locatarul să îl primească. Predarea-primirea bunului închiriat poate avea loc concomitent sau preluarea se poate face ulterior predării, dar niciodată cum a considerat instanţa de apel, care a apreciat greşit că preluarea nu se poate face fără predarea efectivă a bunului închiriat.

După ce au redat conţinutul art. 1.787 C. civ., potrivit căruia locatorul este obligat să predea bunul împreună cu toate accesoriile sale în stare corespunzătoare utilizării acestuia, recurenţii au afirmat că instanţa de apel a ignorat această obligaţie legală; de altfel, instanţa a apreciat că locatorul nu avea obligaţia predării efective a bunului în stare corespunzătoare, considerând că bunul putea fi preluat în starea care se afla, iar în eventualitatea în care nu putea fi utilizat conform scopului, locatarul avea posibilitatea reducerii chiriei.

Astfel, subliniind că legiuitorul a stabilit prin art. 1.786 şi art. 1.796 C. civ. care sunt obligaţiile principale ale părţilor din raportul de locaţiune, recurenţii au argumentat că rolul instanţei este de a stabili dacă aceste obligaţii au fost sau nu îndeplinite.

Totodată, după ce au redat conţinutul art. 1.788 C. civ., potrivit căruia sarcina reparaţiilor necesare pentru a menţine bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare conform destinaţiei stabilite revine locatorului, recurenţii au afirmat că instanţa de apel nu a dat eficienţă acestei norme, în sensul de a reţine în sarcina intimatei obligaţia reparaţiei capitale a imobilului.

Evocând art. 1.791 C. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că lipsa de folosinţă a bunului închiriat poate determina reducerea chiriei, atâta vreme cât, la data scadenţei din 13.04.2020, lucrările de amenajare nu au fost finalizate în măsura în care să asigure siguranţă şi confort.

În final, au susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, întrucât nu a soluţionat litigiul conform cadrului juridic aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, şi a pronunţat o hotărâre nelegală; de aceea, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a fi soluţionată în conformitate cu art. 1.786 şi art. 1.796 C. civ., precum şi celelalte norme de drept referitoare la contractul de locaţiune.

La 06.10.2023, intimata a depus la dosar note scrise, invocând excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Analizând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenţii aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, autorii căii de atac şi-au întemeiat demersul judiciar în această etapă procesuală pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurenţilor nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că motivarea deciziei recurate nu are nicio legătură cu obiectul contractului de locaţiune şi că instanţa de apel a reţinut motive străine de natura cauzei, considerând, printre altele, că obligaţia locatorului de predare a imobilului cu finalizarea lucrărilor de amenajare convenite la termenul stabilit la pct. 2 din contract nu este esenţială, având în vedere că scopul pentru care a fost închiriat imobilul era subînchirierea către o altă persoană faţă de care contractul era la acel moment suspendat.

Reamintind recurenţilor că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că afirmaţiile acestora nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată, adică aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii reţinute de către instanţa de apel.

Statuările instanţei de apel cu privire la împrejurările de fapt, bazate pe susţinerile părţilor şi probele de la dosar, inclusiv contractul încheiat de societatea recurentă şi o altă persoană juridică, utilizat ca mijloc de probă pentru a dovedi circumstanţele încheierii şi executării contractului de locaţiune, scopul părţilor şi caracterul esenţial al obligaţiei de predare/primire a spaţiului, pentru a determina care parte este în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor şi pentru a pronunţa rezilierea contractului în virtutea acestei culpe, nu pot fi considerate aspecte care nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Or, examinarea instanţei de recurs este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Prin criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii impută instanţei de apel faptul că nu a aplicat normele de drept material ce reglementează contractul de locaţiune, prevăzute la art. 1.777-1.823 C. civ., şi că a aplicat normele generale ale obligaţiilor. Cu toate acestea, din analiza memoriului de recurs se desprinde concluzia că recurenţii admit că instanţa de apel a făcut trimitere la normele legale privind contractul de locaţiune.

Pornind de la premisa că nu s-ar fi făcut aplicarea normelor specifice contractului de locaţiune, recurenţii au argumentat că instanţa de control judiciar nu a evaluat corect obligaţiile părţilor, subliniind că preluarea imobilului nu se putea face fără predarea efectivă a acestuia de către intimată într-o stare corespunzătoare scopului utilizării, adică pentru cazarea muncitorilor în condiţii optime şi sigure, deoarece lucrările de amenajare nu erau finalizate. Mai mult, instanţa a apreciat greşit că lipsa de folosinţă a bunului închiriat ar putea determina reducerea chiriei, în condiţiile în care la data de 13.04.2020 intimata nu finalizase lucrările de amenajare.

Prin criticile expuse în dezvoltarea ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii nu prezintă un raţionament care să invalideze aplicarea legii de instanţa de prim control judiciar, ci urmăresc restabilirea stării de fapt şi o reapreciere a probelor; scopul este de a demonstra că în lipsa dovedirii predării efective a imobilului de către locator, nu poate fi considerată îndeplinită obligaţia de predare a acestuia şi, prin urmare, nu se poate pune în discuţie obligaţia locatarului de preluare a spaţiului. Aceasta ar presupune un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanţa supremă îl poate desfăşura în această cale extraordinară de atac.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile recurenţilor nu poate fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, excepţia invocată de intimată este fondată, iar sancţiunea nulităţii recursului este aplicabilă nu doar când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul unei motivării necorespunzătoare, care încalcă, deopotrivă, exigenţele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

În considerarea celor ce preced, instanţa supremă, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2), cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurentul-pârât C. împotriva deciziei nr. 41/A/01.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2023.