Bank's appeal dismissed: abusive fee clauses upheld with restitution and interest.

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti – secţia Civilă la 24.06.2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor contractuale prevăzute la art. 3.1 alin. (2) şi art. 3.2, referitoare la dobândă, art. 3.7 teza a II-a, art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare, art. 3.13, art. 3.14 care reglementează comisionul de administrare şi art. 5.8 din contractul de credit nr. x/22.08.2008;

- să oblige pârâta la menţinerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contractul iniţial, respectiv la valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului, 22.08.2008 şi a indicelui de referinţă LIBOR, actualizat periodic;

- să oblige pârâta la restituirea către reclamanţi a tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de dobândă achitată excedentar, corespunzător perioadei 22.08.2009-29.06.2015, de comision de administrare corespunzător perioadei 22.08.2008-19.06.2015, respectiv suma de 6.960,78 CHF, în echivalentul în RON la data încheierii contractului, 29,915.34 RON, precum şi cu titlu de comision de procesare, respectiv suma de 1.425,14 CHF, sume ce urmează să fie actualizate cu indicele de dobândă legală, calculat de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective;

- să exonereze reclamanţii, pentru viitor, de plata primelor de asigurare;

- să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar de la art. 4.6 teza finală din contractul de credit;

- să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata contractului;

- să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 17812/05.10.2015, Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti – secţia Civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 3477/07.06.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.7 teza a II-a, art. 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit nr. x/22.08.2008, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 6.124,82 RON, reprezentând comision de procesare şi suma de 29.915,34 RON, cu titlu de comision de administrare, sume la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data încasării acestor comisioane şi până la data restituirii efective a debitului, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.240 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1667/13.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi, a admis apelul promovat de pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor de la art. 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit nr. RFI 19045640325/22.08.2008 şi obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 6.124,82 RON, reprezentând comision de procesare şi a sumei de 29.915,34 RON, reprezentând comision de administrare, cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării acestor comisioane şi până la data restituirii efective către reclamanţi şi a menţinut în rest dispoziţiile hotărârii apelate.

Împotriva acestei decizii, apelanţii-reclamanţi au declarat recurs principal, iar apelanta-pârâtă recurs incident.

Prin decizia nr. 2178/05.11.2020, astfel cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea din 27.05.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul principal, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza pentru o nouă judecată a apelului declarat de apelanta-pârâtă, în ceea ce priveşte comisionul de procesare şi comisionul de administrare, a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate şi a respins ca nefondat recursul incident.

În al doilea ciclu procesual, rejudecând apelul D. S.A., Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, prin decizia civilă nr. 1247A/10.09.2021, l-a respins ca nefondat şi a respins ca neîntemeiată cererea apelantei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi după rejudecare, admiterea apelului său şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel dată asupra clauzelor de la 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit în litigiu, referitoare la comisionul de procesare şi de administrare.

Sub acest aspect, a afirmat că decizia recurată a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi cu ignorarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-621/17, întrucât, în speţă, nu erau îndeplinite cumulativ cele trei condiţii legale pentru a se putea constata caracterul abuziv al acestor clauze, instanţa de prim-control judiciar verificând doar cerinţele dezechilibrului semnificativ şi a relei-credinţe a recurentei.

Astfel, în ceea ce priveşte condiţia lipsei negocierii clauzei, a arătat că încă din faza precontractuală, respectiv din momentul completării cererii de credit, împrumutatul a cunoscut despre comisioanele ce urmau a fi percepute, iar până la data încheierii contractului acesta a avut posibilitatea de a decide dacă le acceptă sau nu.

Potrivit recurentei, acest fapt a echivalat cu o negociere. În susţinere, a evocat considerentele deciziei nr. 485/22.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă.

În justificarea neîndeplinirii cerinţei privind dezechilibrul semnificativ, autoarea căii de atac a afirmat că, respectivul comision de procesare a fost perceput o singură dată, la data tragerii creditului şi sub condiţia aprobării creditului, împrumutatul având posibilitatea de a achita comisionul din surse proprii sau din credit şi că, pe de altă parte, comisionul de administrare s-a perceput la soldul lunar al creditului.

Astfel, a apreciat că, în mod greşit s-a reţinut că aceste costuri ar fi acoperite de dobândă, în măsura în care perceperea lor a vizat serviciile de acordare, întocmire dosar, precum şi de monitorizare a utilizării/rambursării creditului şi îndeplinirii oricăror alte obligaţii, servicii care au fost furnizate de recurentă şi care au implicat o serie de operaţiuni, logistică şi personal.

De asemenea, recurenta a arătat că, spre deosebire de comisioane, dobânda s-a perceput pentru acoperirea costului înregistrat de aceasta în vederea contractării împrumuturilor de pe pieţele externe şi asigurarea profitului, costurile suportate de autoarea căii de atac pentru acordarea şi monitorizarea creditului fiind confirmate şi de expertiza extrajudiciară efectuată.

Conchizând, a precizat că dobânda a reprezentat preţul aferent punerii la dispoziţia intimaţilor a unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp.

În argumentarea lipsei cerinţei dezechilibrului dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, recurenta a susţinut că această condiţie trebuia analizată prin compararea drepturilor şi obligaţiilor ambelor părţi contractante şi nu prin raportare doar la drepturile şi obligaţiile intimaţilor.

Mai mult, a afirmat că instanţa de prim-control judiciar, în mod eronat, a constatat producerea unui dezechilibru economic determinat de suma semnificativă la care intimaţii au fost obligaţi, în măsura în care legiuitorul a avut în vedere numai dezechilibrul juridic.

Autoarea căii de atac a mai precizat că nici condiţia relei sale credinţe nu putea fi reţinută, deoarece prezumţia instituită de art. 1.169 C. civ. nu a fost răsturnată, în cauză nefiind probat faptul că recurenta ar fi ascuns faţă de clienţi perceperea celor două comisioane.

Sub acest aspect, a arătat că obligaţia de plată a comisioanelor a fost prevăzută atât în cererea de credit, cât şi în graficul de rambursare.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a indicat motivul care a determinat înlăturarea apărărilor sale cu privire la decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza nr. 621/2017, prin care s-a statuat că o clauză, precum cea analizată în prezentul litigiului, nu poate fi considerată abuzivă raportat la lipsa enumerării tuturor contraprestaţiilor efectuate de bancă, în măsura în care aceasta cuprinde, în mod expres, cuantumul costurilor ce urmează a fi suportate de consumator, metoda de calcul şi scadenţa lor.

Cu titlu de practică judiciară, autoarea căii de atac a evocat considerentele deciziilor nr. 1953/14.10.2020, nr. 167/31.01.2019, nr. 870/17.04.2019 şi nr. 485/22.03.2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă.

O altă critică adusă deciziei recurate a vizat dispoziţia instanţei de apel de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de procesare şi de administrare, în argumentarea căreia recurenta a arătat, în esenţă, că încasarea lor nu s-a realizat în mod nedatorat, iar constatarea caracterului abuziv al clauzelor nu putea produce efecte decât pentru viitor şi nu putea include prestaţiile deja executate.

În final, a susţinut nelegalitatea hotărârii instanţei de apel şi în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale aferente sumelor supuse restituirii, întrucât, în conformitate cu art. 1088 C. civ., punerea sa în întârziere s-a produs la data chemării în judecată şi nu la data achitării acestor sume şi că, ipoteza de la art. 994 C. civ. nu era incidentă în speţă, având în vedere că perceperea comisioanelor s-a realizat conform prevederilor contractuale.

La 11.01.2022 intimaţii au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 29.03.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia pe fond.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac deduce verificării, sub un prim aspect, modalitatea în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a respectat statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din hotărârea pronunţată în cauza C-621/17, în verificarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare şi administrare din contractul de împrumut încheiat între părţile litigante.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 2178/05.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a fost admis recursul principal al reclamanţilor, declarat împotriva deciziei civile nr. 1667/13.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi a fost respins recursul incident declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi hotărâri. În justificarea dispoziţiei de admitere a recursului reclamanţilor, s-a reţinut efectul obligatoriul al interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, prin hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-224-19 şi C-259/19, precum şi faptul că, cercetarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare şi administrare în apel s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, în măsura în care prevederile contractuale care le cuprind nu au fost negociate direct cu intimaţii; activităţile circumscrise comisionului de procesare sunt efectuate şi în condiţiile aprobării creditului şi în cel al respingerii cererii de creditare, însă plata comisionului se realizează numai în contextul acordării lui, astfel că perceperea acestuia este de natură să producă un dezechilibru între părţi, în detrimentul intimaţilor. De asemenea, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor care prevăd cele două comisioane, s-a reţinut că demersurile indicate în justificarea perceperii acestora sunt intrinseci activităţii de acordare a unui credit, sens în care s-a constatat nerespectarea cerinţei bunei-credinţe din partea recurentei. Totodată, a fost confirmată legalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul efectelor pe care sancţiunea nulităţii le produce în cauză, reţinându-se că efectele nulităţii operează retroactiv, de la momentul în care prevederea contractuală a început să producă consecinţe juridice.

Această decizie de casare a intervenit în primul ciclu procesual al litigiului, sancţionând hotărârea instanţei de apel care, respingând apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 3477/07.06.2016 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi admiţând apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi hotărâri, a respins pretenţiile reclamanţilor referitoare la comisioanele de procesare şi de administrare.

În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel, menţinând modul de soluţionare a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare şi de administrare expus în decizia de casare, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a respectivelor clauze şi, în consecinţă, legalitatea soluţiei date de prima instanţă asupra capetelor de cerere accesorii ce aveau ca obiect restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor contestate.

Potrivit prevederilor art. 501 C. proc. civ., "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege".

Interpretarea normei legale citate relevă faptul că, în rejudecare, dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond şi implică faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, întrucât ar încălca forţa obligatorie a hotărârii instanţei de recurs. Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare. Prin urmare, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Această concluzie se impune şi prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conturată în cadrul controlului de constituţionalitate realizat în contextul reglementării normative de la 1865, care, pentru identitate de raţiune, îşi păstrează valabilitatea şi în actualul cadru legislativ şi prin care instanţa de contencios constituţional a stabilit, pe de o parte, că îndrumările date de instanţa de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt proprii activităţii cu caracter jurisdicţional desfăşurate de instanţa de control judiciar, iar, pe de altă parte, că instituirea acestei obligaţii pentru judecătorii fondului a apărut din necesitatea nereiterării de către aceştia a erorilor săvârşite prin pronunţarea hotărârii desfiinţate, soluţia contrară putând conduce la o exercitare repetată a căilor de atac şi la prelungirea duratei de instrumentare a cauzelor în mod nepermis, cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a proceselor consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Transpunând aceste considerente în cauză, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei ce pun în discuţie nelegalitatea examenului realizat de instanţa de apel asupra clauzelor privind comisionul de procesare şi cel de administrare, din perspectiva faptului că cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu erau întrunite, au primit o dezlegare din partea instanţei de recurs, în primul ciclu procesual.

Astfel, în cuprinsul deciziei de casare, făcându-se trimitere la interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene asupra art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, din hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-224-19 şi C-259/19, s-a reţinut că, în speţă, criteriile legale referitoare la caracterul nenegociat al clauzelor, dezechilibrul semnificativ şi reaua-credinţă sunt întrunite şi se circumscriu caracterului abuziv al clauzelor contractuale vizând comisioanele de procesare şi administrare.

În al doilea ciclu procesual, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel, pe aceste premise, a realizat o analiză proprie a cauzei şi a constatat caracterul abuziv al prevederilor contractuale deduse judecăţii.

Menţinerea soluţiei primei instanţe cu privire la cele două comisioane a avut ca şi argument decizoriu faptul că, prin decizia de casare s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, împrejurarea că în privinţa acestor comisioane sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv lipsa caracterului negociat al prevederilor contractuale, existenţa dezechilibrului semnificativ şi a relei-credinţe a recurentei.

Fiind confirmate de către instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, criteriile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au reprezentat, conform art. 501 C. proc. civ., premise obligatorii pentru instanţa de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, criterii care, odată reţinute la soluţionarea apelului conferă deciziei pronunţate caracter de legalitate sub acest aspect, deci, implicit şi modalităţii în care norma legală contestată a fost aplicată de către instanţa de prim control judiciar în rejudecare.

De asemenea, se cuvine subliniat faptul că, în temeiul aceluiaşi text de lege ultim enunţat, statuările instanţei de casare din primul ciclu procesual se impun obligatoriu şi în prezenta fază procesuală, asupra acestora instanta de recurs nemaiputând interveni, chestiunea naturii abuzive a clauzelor contractuale în litigiu intrând în puterea lucrului judecat.

Pentru aceleaşi considerente, nici susţinerile autoarei căii de atac referitoare la interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dată în Cauza C-621/17 nu pot fi reţinute, în măsura în care acestea vizează fundamentul deciziei pronunţate de instanţa devolutivă, în cel de-al doilea ciclu procesual, respectiv, statuările instanţei de recurs din primul ciclu procesual asupra caracterului abuziv al prevederilor contractuale, care, aşa cum s-a reţinut în precedent, nu mai pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, într-o altă etapă procesuală.

În ceea ce priveşte criticile îndreptate împotriva dispoziţiei de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive privind comisioanele de procesare şi de administrare şi de plată a dobânzii legale aferente, Înalta Curte urmează a le înlătura, întrucât, pe de o parte, asupra efectelor nulităţii respectivelor clauze instanţa de recurs s-a pronunţat deja prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, reţinând că acestea operează retroactiv, de la momentul la care prevederea contractuală a început să producă efecte juridice; pe de altă parte, acest motiv de recurs este unul invocat doar formal în opinia instanţei supreme.

Astfel, în justificarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut incidenţa statuărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-154/15, precum şi a dispoziţiilor art. 43 din Codul Comercial.

În recurs, ignorând concluziile instanţei de apel în sensul că aceasta se află de drept în întârziere, recurenta reia susţinerile sale din apel sub acest aspect, fără a indica, în concret, şi a argumenta aplicarea greşită ori ignorarea normelor de drept material pretins încălcate.

Or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în apel nu poate răspunde exigenţelor stabilite de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., din moment ce autoarea căii de atac nu arată erorile de judecată săvârşite de instanţa de prim-control judiciar şi nu critică efectiv modul în care curtea de apel a dezlegat problema de drept disputată.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de către instanţa de apel, recurenta tinde să obţină, în realitate, o nouă verificare a susţinerilor sale din apel, deşi legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv, iar criticile recurentei au primit deja un răspuns în calea de atac devolutivă.

Aşa fiind, constatând că deciziei recurate nu i se poate imprima niciun viciu de legalitate, de natură a justifica măsura casării prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1247A/10.09.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2023.