Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2042/2023 AI generated

Extraordinary appeal limited to legal errors: re-evaluation of factual evidence and contract interpretation barred

Case Number Decizia nr. 2042/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania annulled the principal appeal as null and consequently dismissed the cross-appeal as ineffective, thereby leaving the appellate court's decision in force, which had admitted the statute of limitations defense and dismissed the plaintiff's claim. The dispute concerned a claim by a financial institution against a national guarantee fund for partial loan guarantees issued to a small and medium-sized enterprise, where the first instance partially upheld the claim but the appellate court reversed, finding the material right to sue prescribed. The Supreme Court determined that the appellant failed to frame its arguments within the specific grounds for cassation under Article 488(1)(8) of the Code of Civil Procedure, instead engaging in an impermissible re-evaluation of factual circumstances and evidentiary assessments—such as the materiality of contract breaches and the interpretation of eligibility criteria—which exceeded the scope of legal control in an extraordinary appeal under Article 483(3) and Article 488 of the Code of Civil Procedure, rendering the appeal improperly motivated and subject to nullity under Article 489(2).

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 15 C. civ, art. 489 alin. (2) C. proc. civ, art. 248 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (3) C. proc. civ; Extraordinary appeal limited to legal errors: re-evaluation of factual evidence and contract interpretation barred: The dispute concerned a claim by a financial institution against a national guarantee fund for partial loan guarantees issued to a small and medium-sized enterprise, where the first instance partially upheld the claim but the appellate court reversed, finding the material right to sue prescribed. The Supreme Court determined that the appellant failed to frame its arguments within the specific grounds for cassation under Article 488(1)(8) of the Code of Civil Procedure, instead engaging in an impermissible re-evaluation of factual circumstances and evidentiary assessments—such as the materiality of contract breaches and the interpretation of eligibility criteria—which exceeded the scope of legal control in an extraordinary appeal under Article 483(3) and Article 488 of the Code of Civil Procedure, rendering the appeal improperly motivated and subject to nullity under Article 489(2).

Keywords

AI generated
nullity of contract article of civil procedure grounds for cassation scope of material error error of fact statute of limitations

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
civ.; astfel, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 15 C. civ
24 din Constituţia României şi ale art. 15 C. civ., întrucât apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, prin formularea contestaţiei la executare, a condus, în realitate, la protejarea părţii adverse, iar nu a sa.
art. 489 alin. (2) C. proc. civ
(1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art.
art. 248 alin. (1) C. proc. civ
Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului principal, invocată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:
art. 488 alin. (1) C. proc. civ
civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
art. 488 alin. (3) C. proc. civ
civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, examinarea în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (3) C. proc. civ.
art. 472 alin. (2) C. proc. civ
491, raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident rămâne fără efect, urmare a intervenirii sancţiunii nulităţii recursului principal, nemaifiind aşadar cazul analizării motivelor de casare invocate de către pârâtă în prezenta fază procesuală.
art. 175 alin. (2) C. proc. civ
(2), raportate la art. 175 alin. (2) C. proc. civ., făcând aplicarea dispoziţiilor art.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) şi art. 489 alin. (2)

Serves as the main ground for the verdict, authorizing the court to annul the null appeal and dismiss the cross-appeal as ineffective.

art. 491, raportate la cele ale art. 472

Procedural rule applied in the dispositive to determine the legal consequences of the annulment of the principal appeal on the incident appeal.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 28.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 627.493,65 RON, cu titlu de finanţare parţială acordată de reclamantă beneficiarului S.C. B. S.R.L. şi garantată de pârâtă, precum şi la dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, pentru perioada cuprinsă între data refuzului plăţii garanţiei, 16.01.2017 şi data achitării acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 342/23.02.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins excepţia prescripţiei, invocată de pârâtă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 627.493,65 RON, cu titlu de garanţie, dobânda legală penalizatoare stabilită la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, calculată începând cu 16.01.2017 până la data plăţii integrale a debitului principal şi suma de 20.019,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.

Prin decizia nr. 1598/20.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca prescrisă; a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 7.444,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs principal, iar pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. – IFN recurs incident.

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.A. a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curţii de apel.

În susţinere, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.266-1.267, art. 1.270, art. 1.350 şi ale art. 1.556 alin. (1) şi (2) C. civ.; astfel, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că, deşi în justificarea soluţiei pronunţate instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 1.350 şi art. 1.556 alin. (2) C. civ. în ceea ce priveşte motivele pentru care a fost refuzată plata garanţiei, neîndeplinirea obligaţiilor a fost de mică însemnătate, aspect ce nu putea fi de natură să creeze pârâtei un prejudiciu.

Din această perspectivă, a apreciat că textele de lege sus-menţionate, pe care le-a evocat, au fost încălcate.

A mai arătat că art. 1.556 alin. (2) C. civ. impune ca neexecutarea obligaţiilor de către parte să fie importantă; or, dacă aceasta este neesenţială, chestiune, care în opinia sa, nu poate fi evaluată decât în raport cu prejudiciul creat, iar refuzul de executare contravine exigenţelor bunei-credinţe, excepţia de neexecutare este neîntemeiată, sens în care aceasta ar fi trebuit respinsă de instanţa de apel.

În continuare, recurenta a afirmat că în măsura în care aceasta a dovedit că pârâta nu a suferit niciun prejudiciu, s-au încălcat prevederile art. 1.270 C. civ., scopul depunerii documentelor fiind îndeplinit.

De asemenea, a susţinut că textul de lege ultim menţionat trebuia interpretat în raport cu dispoziţiile art. 1.556 alin. (2) C. civ., care permit o eventuală neexecutare de mică însemnătate, cum este şi cazul în speţă.

În susţinerea caracterului neesenţial al obligaţiilor neexecutate, a precizat că pârâta se putea subroga în drepturile recurentei în procedura de executare silită iniţiată împotriva fideiusorului şi că pârâta deţinea un drept preferenţial în cadrul procedurilor legale.

A mai susţinut că achitarea comisionului prevăzut de contractul încheiat între părţi, la momentul emiterii refuzului de către pârâtă, nu justifică refuzul acesteia de a-şi executa obligaţiile contractuale pentru care a fost remunerată.

Recurenta a considerat că cerinţele de eligibilitate a beneficiarului erau îndeplinite, acesta neaflându-se sub incidenţa legii privind procedura insolvenţei.

Totodată, a precizat că instanţa de apel a reţinut că extrasele B.P.I. şi C.I.P. trebuiau să corespundă cu data aprobării finanţării, sens în care a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 1.267 C. civ.

Sub un ultim aspect, a arătat că instanţa de prim-control judiciar a încălcat regulile de interpretare a contractului stabilite de art. 1.266-1.267 C. civ., întrucât raţionamentul acesteia a urmărit sensul literal al termenilor contractuali, iar nu voinţa părţilor, în măsura în care aceasta şi scopul încheierii convenţiei au fost de acordare a garanţiilor către beneficiarii I.M.M. ce îndeplineau condiţiile de eligibilitate.

Conchizând, a afirmat că interpretarea greşită a clauzelor contractuale rezultă şi din faptul că, în cuprinsul contractului nu s-a prevăzut în mod expres că interogările B.P.I şi C.I.P. trebuiau efectuate la data aprobării finanţării şi că, scopul convenţiei şi voinţa părţilor a fost de a se dovedi îndeplinirea criteriilor de eligibilitate.

Pe calea recursului incident, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. – IFN a solicitat înlăturarea considerentelor de pagina 18 din decizia atacată, cu privire la incidenţa cazului de întrerupere a termenului de prescripţie prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza finală C. civ., înlocuirea lor cu propriile considerente şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

În susţinere, a arătat că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de prim-control judiciar, în mod greşit, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile legale referitoare ipoteza de la art. 2.539 alin. (2) teza finală C. civ., cu privire la introducerea unei noi cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la anularea primei acţiuni.

Astfel, a arătat că interpretarea acestui text de lege de către instanţa de apel contravine prevederilor art. 24 din Constituţia României şi ale art. 15 C. civ., întrucât apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, prin formularea contestaţiei la executare, a condus, în realitate, la protejarea părţii adverse, iar nu a sa.

De asemenea, recurenta-pârâtă a apreciat că dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza finală C. civ. vizează demersurile întreprinse de creditor şi că, cererea de executare silită formulată de reclamanta A. S.A. nu poate fi asimilată unei cereri de chemare în judecată, care este un act procedural distinct, specific procedurii contencioase.

Prin urmare, a considerat că, de vreme ce termenul de prescripţie a început să curgă la 16.01.2017, rezultă că, dreptul material la acţiune s-a împlinit la 16.01.2020. Aşadar, demararea procesului de faţă la data de 29.10.2021, s-a realizat ulterior împlinirii prescripţiei.

La 27.02.2023 recurenta-pârâtă a depus întâmpinare împotriva recursului principal, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, prin prisma art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând, în esenţă, că motivele invocate de recurenta-reclamnată în susţinerea demersului său judiciar privesc netemeinicia deciziei atacate, acestea neputând fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

La 20.03.2023 aceasta din urmă a depus întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului principal, invocată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinere, autoarea căii de atac a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1.266.-1.267 C. civ. şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1.270, art. 1.350 şi ale art. 1.556 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod.

Instanţa supremă observă faptul că susţinerile recurentei-reclamante nu urmăresc decât o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator, sens în care constată că acestea nu pot fi încadrate în niciuna dintre ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, în concret, prin memoriul de recurs autoarea căii de atac impută instanţei de prim-control judiciar analiza necorespunzătoare a caracterului nesemnificativ al neîndeplinirii obligaţiilor contractuale în raport cu care s-a apreciat neîndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii contractuale a recurentei-pârâte şi lipsa prejudiciului creat acestei din urmă părţi ca urmare a neexecutării lor. De asemenea, autoarea căii de atac, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1.270 C. civ., a susţinut că aceasta a dovedit lipsa prejudiciului, sens în care a expus aspecte ataşate situaţiei de fapt, respectiv împrejurarea că recurenta-pârâtă se putea subroga în drepturile sale în cadrul procedurii de executare silită iniţiate de recurenta-reclamantă, că beneficia de un drept preferenţial în cadrul procedurilor legale, că îndeplinirea obligaţiei de plată a comisionului înainte de analizarea cererii de plată nu justifica refuzul recurentei-pârâte de a achita garanţia şi că, beneficiarul nu era în insolvenţă şi nici nu se află sub interdicţia de a emite cecuri. În argumentarea criticii referitoare la aplicarea greşită a regulilor de interpretare a contractului, autoarea căii de atac a afirmat că raţionamentul instanţei de apel, sub acest aspect, vizează înţelesul literal al termenilor din contract, iar nu voinţa părţilor si scopul convenţiei, care constă în acordarea unor garanţii beneficiarilor eligibili; în contract nu s-a prevăzut faptul că interogările B.P.I. şi C.I.P. trebuiau să aibă data aprobării finanţării, acestea realizându-se numai pentru a dovedi îndeplinirea criteriului de eligibilitate.

Aceste argumente aduc în discuţie elemente factuale şi probatorii, care scapă însă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită aceasta de instanţa de prim-control judiciar şi de modalitatea de valorificare a ansamblului probator din cauză, tinzând, în realitate, la reevaluarea lor, demers inadmisibil în recurs faţă de actualul context legislativ, statuat de prevederile art. 483 alin. (3), raportate la cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, aspectul caracterului esenţial sau neînsemnat al unei obligaţii contractuale reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei de prim-control judiciar, fundamentată pe probele administrate în cauză, care, în recurs, excedează sferei controlului de legalitate.

Nici criticilor privind încălcarea regulilor de interpretare a contractului nu li se pot atribui valenţe de nelegalitate, în măsura în care din cuprinsul lor nu se pot desprinde elemente de natură a contura o eventuală greşeală de judecată a instanţei de apel în raport cu normele legale pretins încălcate; se impune observaţia că acestea sunt limitate la susţinerea formală, cu titlu general, a interpretării contractului după sensul literal al termenilor, iar nu după voinţa reală a părţilor, sau scopul convenţiei şi deduc instanţei de recurs reevaluarea clauzelor contractuale sub aspectul menţionării datei pe care interogările C.I.P. şi B.P.I trebuie să o cuprindă.

Împrejurarea că soluţia instanţei de prim-control judiciar nu rezonează cu apărările şi cu propriile convingeri ale recurentei-reclamante nu este însă suficientă pentru declanşarea controlului de legalitate, întrucât recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care presupune analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de casare, hotărârii instanţei anterioare se încadrează sau nu în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, examinarea în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (3) C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurenta urmăreşte, în realitate, să provoace un control de fond, omiţând însă că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie, nu şi al treilea grad devolutiv, în actualul context legislativ.

Or, după cum s-a arătat, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, fiind lipsită de valenţe devolutive.

Înalta Curte aminteşte faptul că, în temeiul principiului legalităţii căilor de atac, consacrat la nivel constituţional de art. 129 din Constituţia României şi prevăzut de C. proc. civ. la art. 457 alin. (1), părţile sunt obligate să exercite căile de atac numai în condiţiile şi termenele prevăzute de lege.

În considerarea argumentelor anterior expuse, instanţa supremă constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat critici care să poată fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, situaţie incidentă şi în cauză, Înalta Curte urmează a reţine incidenţa excepţiei nemotivării recursului principal.

În această situaţie, constată că potrivit art. 491, raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident rămâne fără efect, urmare a intervenirii sancţiunii nulităţii recursului principal, nemaifiind aşadar cazul analizării motivelor de casare invocate de către pârâtă în prezenta fază procesuală.

În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 489 alin. (2), raportate la art. 175 alin. (2) C. proc. civ., făcând aplicarea dispoziţiilor art. 491, raportate la cele ale art. 472 C. proc. civ., va anula recursul principal şi va constata rămas fără efect recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 1598/20.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN împotriva considerentelor aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2023.