Property insurance refusal of indemnity: recusal quashed and case remanded due to erroneous interpretation of contract exclusion clauses and procedural error on litigation costs

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – secţia I Civilă la 07.04.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 90.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri şi a sumei de 172.847 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului incendiat, la care se va calcula dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 13.04.2017, Tribunalul Dolj – secţia I Civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile din cadrul aceluiaşi tribunal, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa nr. 219/01.10.2020, Tribunalul Dolj – secţia a II-a Civilă a respins acţiunea şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel care, prin decizia nr. 738/24.11.2021 a Curţii de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, autorul căii de atac a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele contractuale, atribuind acestora alte efecte decât cele avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului de asigurare.

Astfel, a afirmat că ipoteza reţinută de către instanţa de prim control judiciar, respectiv producerea riscului asigurat din cauza nerespectării obligaţiei de întreţinere a bunurilor, fără ca, în prealabil, contractul de asigurare să fie suspendat, este străină de voinţa părţilor, întrucât prevederile art. 26 din contract acordă asigurătorului dreptul să refuze plata despăgubirii în perioada în care contractul este suspendat, situaţie neincidentă în cauză.

De asemenea, a arătat că, potrivit aceluiaşi articol, acordarea despăgubirii nu era condiţionată de verificarea de către asigurător a îndeplinirii obligaţiei de întreţinere a bunurilor asigurate.

A mai susţinut că este greşită concluzia instanţei de apel şi cu privire la calitatea sa de proprietar al bunurilor, în măsura în care părţile nu au prevăzut în contract obligaţia proprietarului de a-i comunica asigurătorului titlul în baza căruia cedează folosinţa bunurilor.

Sub acest aspect, a afirmat că la momentul încheierii poliţei de asigurare bunurile au fost prezentate intimatei în vederea inventarierii lor şi au fost verificate de către experţii acesteia fără a se pune la îndoială calitatea recurentului de proprietar al bunurilor şi fără a i se solicita informaţii cu privire la raporturile juridice dintre acesta şi S.C. C. S.R.L., societatea care utiliza bunurile.

A apreciat că, în situaţia în care s-ar fi impus clarificarea situaţiei juridice a bunurilor, intimata avea obligaţia de a solicita documente din momentul încheierii poliţei de asigurare şi până la producerea riscului asigurat.

Totodată, a arătat că nici lipsa autorizaţiilor privind securitatea la incendiu şi de construire pentru transformarea spaţiului nu putea constitui temei pentru ca despăgubirea să nu fie achitată, întrucât S.C. C. S.R.L. deţinea autorizaţie de funcţionare, avize D.S.P. şi D.S.V., iar transformarea spaţiului nu a presupus decât efectuarea unor îmbunătăţiri.

Mai mult, lipsa autorizaţiilor sus-menţionate erau cunoscute de intimată încă de la data încheierii contractului de asigurare, aceasta acceptând semnarea lui fără nicio obiecţie.

Pe de altă parte, a susţinut că lipsa titlului în temeiul căruia S.C. C. S.R.L. utiliza bunurile în litigiu prezenta relevanţă numai pentru o eventuală acţiune în regres al intimatei împotriva acestei din urmă societăţi.

Totodată, a afirmat că situaţiile pentru care asigurătorul putea să refuze acordarea de despăgubiri se regăsesc la art. 27 şi art. 45 din condiţiile generale ale contractului şi nu includ ipotezele reţinute de instanţa de apel.

A mai precizat că dispoziţiile O.G. nr. 17/2015 nu sunt incidente în cauză şi nu reprezintă un aspect determinant pentru dezlegarea pricinii.

În opinia recurentului, instanţa de prim control judiciar ar fi trebuit să verifice condiţiile de valabilitate a facturii prin raportare la legislaţia franceză.

În final, a arătat că şi motivul de apel privind acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanţă a fost soluţionat greşit, în măsura în care din probele administrate în apel a rezultat că dovada acestora a fost depusă după reţinerea cauzei în pronunţare, cu încălcarea art. 452 C. proc. civ.

Criticile recurentului au fost subsumate de acesta motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 06.07.2022 intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În susţinerea excepţiei, aceasta a arătat că ipotezele de casare indicate de recurent au fost invocate în mod formal, întrucât acesta nu indică în concret sub ce aspect instanţa de apel a încălcat normele de procedură sau pe cele de drept material, ori care sunt argumentele în raport cu care decizia instanţei de prim-control judiciar este nemotivată.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor; intimata-pârâtă a formulat punct de vedere la raport.

La termenul din 29.03.2023, constatând că susţinerile recurentului pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi că recursul nu poate fi soluţionat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi nici potrivit alin. (6) al aceluiaşi text de lege, completul de filtru a respins excepţia nulităţii invocată de intimata-pârâtă şi a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia pe fond.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Un prim set de critici subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deduce verificării în recurs interpretarea şi aplicarea de către instanţa de apel a normelor procedurale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanţă, în măsura în care, potrivit recurentului, înscrisurile în dovedire au fost depuse de către pârâtă după închiderea dezbaterilor.

Critica este fondată.

Prin sentinţa pronunţată în primă fază procesuală, Tribunalul Dolj – secţia a II-a Civilă, reţinând culpa procesuală a reclamantului, recurent în această etapă procesuală, l-a obligat la plata către pârâtă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

Analiza încheierii primei instanţe de la termenul din 16.09.2020 şi a actelor de la acel termen, la care au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei, relevă faptul că reprezentantul convenţional al pârâtei s-a prezentat şi a depus dovada cheltuielilor de judecată ulterior strigării cauzei şi închiderii dezbaterilor în dosar, cauza fiind reluată la solicitarea apărătorului pârâtei.

Măsura acordării cheltuielilor de judecată a fost criticată de reclamant prin memoriul de apel, arătând că reprezentatul pârâtei s-a prezentat şi a depus dovada cheltuielilor de judecată ulterior strigării tuturor cauzelor înscrise pe lista de şedinţă de către prima instanţă.

Prin decizia recurată, reţinându-se că apărătorul pârâtei nu a fost prezent la apelul nominal al cauzei, ci s-a prezentat ulterior, când a solicitat respingerea apelului reclamantului şi acordarea cheltuielilor de judecată, s-a apreciat că depunerea înscrisurilor care făceau dovada cheltuielilor de judecată s-a realizat anterior închiderii dezbaterilor, cu respectarea art. 452 C. proc. civ.

Din interpretarea cumulată a dispoziţiilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, după închiderea dezbaterilor (ca etapă procesuală distinctă în cadrul derulării procesului civil), părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă, precum şi a dispoziţiilor art. 452 din acelaşi cod, potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi a întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, rezultă că, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe calea unei cereri accesorii, partea trebuie să facă dovada existenţei şi a întinderii lor până la momentul procesual al închiderii dezbaterilor asupra fondului procesului.

Dacă această dovadă a cheltuielilor de judecată se face prin depunerea unor documente după momentul la care instanţa declară închise dezbaterile, în aplicarea art. 394 alin. (1) C. proc. civ., instanţa învestită cu capătul accesoriu de cerere privind cheltuielile de judecată nu va avea în vedere aceste documente la pronunţarea asupra cererii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Cum, în speţă, pârâta nu a fost prezentă cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc pe fondul cauzei, dosarul fiind reluat după închiderea acestora, Înalta Curte constată că acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanţă s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., raportate la art. 394 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod, dat fiind că înscrisurile doveditoare au fost depuse la dosar cu nerespectarea termenului procesual limită instituit de legiuitor prin normele legale enunţate, iar sancţiunea ce se impunea în cauză era cea a înlăturării lor din ansamblul probator avut în vedere la soluţionarea procesului.

Cu alte cuvinte, dispoziţia de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de desfăşurarea procesului în faţa primei instanţe, apare ca fiind nelegală.

În continuare, procedând la examinarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă reţine că demersul judiciar de faţă derivă din contractul de asigurare de bunuri seria x nr. x/09.02.2015, încheiat pe o perioadă de 1 an, între reclamant şi pârâtă, având ca obiect asigurarea bunului imobil din str. x, oraş Giubega, judeţul Olt şi a bunurilor mobile aflate în incinta acestuia la momentul încheierii asigurării, menţionate în Anexa la acest contract.

Pe fondul producerii la 08.04.2015 a riscului asigurat, respectiv incendierea imobilului, şi a refuzului nejustificat al pârâtei de a-l despăgubi, reclamantul a iniţiat prezentul litigiu, solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 90.000 euro, aferentă bunurilor asigurate şi a sumei de 172.847 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate asupra imobilului asigurat.

Tribunalul Dolj a respins acţiunea reclamantului justificat de faptul că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 27 lit. g) şi h), a) căror neexecutare acordau pârâtei dreptul de a refuza plata despăgubirii – nu a depus devizul de lucrări sau documente aferente reparaţiilor efectuate asupra imobilului şi actele care atestă calitatea sa de proprietar asupra bunurilor asigurate. De asemenea, a reţinut că în spaţiul asigurat îşi desfăşura activitatea societatea C. S.R.L. care nu avea autorizaţie de construire pentru transformarea spaţiului în unul de producţie alimentară şi nici nu fusese solicitată eliberarea unei autorizaţii privind securitatea la incendiu, chestiuni ce echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 25 din contract, referitoare la obligaţia asiguratului de a întreţine bunurile.

Soluţia primei instanţe a fost confirmată de către instanţa de prim control judiciar, care, prin decizia recurată, a respins apelul ca nefondat. În justificare, a apreciat că, faţă de neîndeplinirea de către recurent a obligaţiilor de întreţinere a bunurilor asigurate - art. 26 din contract -, de depunere a actelor privind achiziţionarea utilajelor şi a titlului cu care acestea erau utilizate de S.C. C. S.R.L., precum şi a raportului în baza căruia bunurile ce fac obiectul asigurării se aflau în incinta brutăriei acestei societăţi la data producerii evenimentului din 08.04.2015 - art. 27 lit. g) din acelaşi contract -, reclamantul nu era îndreptăţit la plata despăgubirii. A mai reţinut că, sancţiunea neacordării despăgubirii poate fi aplicată şi pentru neîndeplinirea obligaţiilor de la art. 26 şi art. 27 lit. f) şi h), întrucât în temeiul art. 26 din contract, intimata avea dreptul de a suspenda contractul şi de a nu despăgubi recurentul în situaţia nerespectării obligaţiei de întreţinere a bunurilor şi producerii pagubei şi că, art. 27 stipulează în mod expres neacordarea despăgubirii în cazul neexecutării obligaţiilor prevăzute de lit. a)-g) din acest articol. De asemenea, a apreciat că intimata avea dreptul să refuze plata, chiar dacă contractul nu fusese suspendat în urma verificării modului în care bunurile asigurate erau întreţinute, atâta vreme cât intimata a constatat după producerea incendiului faptul că recurentul nu şi-a îndeplinit această obligaţie în conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul prevenirii producerii evenimentului. Totodată, a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile O.G. nr. 17/2015, de vreme ce factura depusă în dovedirea calităţii de proprietar a fost emisă anterior, 19.02.2012.

Pe calea recursului, autorul căii de atac impută practic instanţei de apel aplicarea greşită a normelor de drept material vizând interpretarea convenţiilor, respectiv a clauzelor prevăzute de art. 26 şi art. 27 din contractul de asigurare încheiat între părţi, susţinând că demersul instanţei de prim control judiciar, sub acest aspect, s-a realizat cu încălcarea voinţei semnatarilor actului, întrucât situaţiile de excludere reţinute de instanţa de apel nu erau incidente în cauză. Aceasta, întrucât, la data producerii incendiului, contractul nu era suspendat, iar potrivit acestor clauze contractuale, acordarea despăgubirii nu era condiţionată de îndeplinirea obligaţiei de întreţinere a bunurilor, de justificarea calităţii sale de proprietar asupra bunurilor asigurate şi a titlului în baza căruia S.C. C. S.R.L. utiliza bunurile. Totodată, a arătat că lipsa autorizaţiilor nu reprezenta temei pentru refuzul intimatei de a-l despăgubi şi că dispoziţiile O.G. nr. 17/2015 nu erau determinante pentru judecarea procesului.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte reţine că, deşi, de regulă, dreptul la despăgubire, în cazul asigurării de bunuri, se naşte odată cu producerea riscului/evenimentului asigurat, acordarea indemnizaţiei de asigurare nu poate fi realizată decât în termenii şi condiţiile agreate de părţi prin contractul de asigurare; părţile, în temeiului principiului libertăţii contractuale şi cu respectarea normelor legale în materie de asigurări, sunt îndrituite să stabilească, explicit sau implicit, ipoteze de excludere de la acordarea despăgubirii, cum este cazul în speţă.

Aşadar, evaluarea îndeplinirii condiţiilor de plată a asigurării nu poate fi realizată decât prin raportare la voinţa internă a părţilor reflectată în cuprinsul contractului, în conformitate cu prevederile art. 1.266 şi art. 1.270 C. civ., respectiv în limitele şi circumstanţele avute în vedere de acestea la încheierea lui.

În speţă, art. 26 din contractul de asigurare prevede obligaţia recurentului de a întreţine bunurile asigurate în condiţii bune şi în conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate, obligaţie a cărei îndeplinire poate fi verificată oricând de către asigurător. Totodată, părţile au instituit în favoarea societăţii de asigurare dreptul de a suspenda contractul de asigurare în ipoteza în care asiguratul nu îşi respectă obligaţia de întreţinere a bunurilor, precum şi dreptul de a refuza plata despăgubirii pe perioada suspendării contractului.

Prin urmare, în mod greşit a apreciat instanţa de apel faptul că exonerarea intimatei de la plata despăgubirii, în temeiul art. 26 din convenţie, ca urmare a neîndeplinirii de către asigurat a obligaţiei de întreţinere a utilajelor, poate interveni şi în situaţia în care riscul asigurat se produce chiar şi în condiţiile în care contractul de asigurare nu este suspendat.

Pe de altă parte, art. 27 din contract prevede la lit. a)-h) obligaţiile pe care asiguratul trebuie să le îndeplinească în cazul producerii evenimentului asigurat, la lit. f) părţile stabilind în sarcina recurentului obligaţia de a păstra părţile afectate şi de a le pune la dispoziţia reprezentanţilor expertului sau experţilor asigurătorului. Totodată, la lit. g) părţile au stabilit obligaţia asiguratului de a pune la dispoziţia asigurătorului toate actele şi evidenţele necesare pentru verificarea existenţei şi a valorii bunurilor asigurate, precum şi pentru constatarea şi evaluarea pagubelor şi stabilirea dreptului la despăgubire, iar la lit. h) au instituit în sarcina asiguratului obligaţia de a înfăţişa asigurătorului devizul lucrărilor de reparaţii a distrugerilor produse la clădiri sau alte construcţii, maşini, utilaje şi instalaţii, inventarul bunurilor, precum şi orice alte documente solicitate de asigurător.

În continuare, pentru neîndeplinirea obligaţiilor statuate la lit. a) – g) ale art. 27 din contract, părţile au convenit că asigurătorul este îndreptăţit să refuze plata despăgubirii, dacă din acest motiv nu s-a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea pagubei.

Aşadar, sancţiunea neplăţii asigurării instituită şi asumată de părţi intervine în momentul întrunirii cumulative a celor două cerinţe, respectiv prima reprezentată de neîndeplinirea obligaţiilor expres şi limitativ prevăzute de acestea la lit. a)-g), iar a doua, reprezentată de faptul ca nerespectarea obligaţiilor contractuale să fie cauza imposibilităţii stabilirii motivului producerii evenimentului asigurat şi a întinderii pagubei, utilizarea conjuncţiei "dacă" condiţionând, în mod necesar, refuzul de plată de imposibilitatea stabilirii circumstanţelor producerii evenimentului asigurat, imposibilitate generată, la rândul său, de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale asiguratului.

În concluzie, asigurătorul nu poate refuza plata despăgubirii în mod discreţionar, motivat de simpla neîndeplinire de către asigurat a obligaţiilor înscrise la art. 27 lit. a)-g) din contract, ci numai în contextul în care această împrejurare are drept consecinţă imposibilitatea determinării de către cel dintâi a cauzei evenimentului şi a pagubei ce trebuie acoperită.

Această concluzie este întărită chiar de natura obligaţiilor pentru care s-a instituit sancţiunea neplăţii asigurării, care vizează fie paguba şi întinderea ei, fie cauza producerii evenimentului.

Astfel, prin acordul lor, părţile au stabilit ca plata despăgubirii să nu depindă de îndeplinirea obligaţiei de la lit. h) a art. 27 din contract şi nici a obligaţiei de întreţinere a bunurilor, aceasta din urmă putând genera, prin atitudinea diligentă a asigurătorului doar măsura suspendării efectelor contractului de asigurare, sancţiune convenţională care în speţă însă nu s-a produs.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că soluţionarea căii devolutive s-a realizat cu încălcarea voinţei reale, concordanţe, a părţilor la încheierea contractului, sens în care criticile recurentului apar ca fiind fondate.

Întemeiate sunt şi susţinerile acestei părţi referitoare la calitatea sa de proprietar şi la obligaţia sa de a prezenta titlul în temeiul căruia bunurile erau utilizate de S.C. C. S.R.L., în măsura în care, în interpretarea clauzei art. 27, dovada drepturilor de proprietate şi de folosinţă nu poate fi circumscrisă vreuneia dintre ipotezele de la lit. a)-g) din acest articol.

De asemenea, asupra clauzei prevăzute de art. 27 lit. g), evocată corect de instanţa de apel, însă reţinută în mod eronat ca fiind lit. f), Înalta Curte reţine că aplicarea acesteia s-a realizat pornind de la premisa greşită că simpla neîndeplinire a obligaţiei de a prezenta documentele pentru verificarea existenţei şi a valorii bunurilor, precum şi pentru constatarea şi evaluarea pagubelor şi stabilirea dreptului la despăgubire, este culpabilă, de vreme ce, aşa cum s-a reţinut anterior, dreptul de a refuza plata nu putea fi valorificat decât în condiţiile în care, documentele prezentate nu ar fi fost apte, prin conţinutul lor, să poată conduce la stabilirea cauzei producerii evenimentului asigurat şi a întinderii pagubei.

Faţă de cele ce preced, cum analiza instanţei de prim control judiciar a fost fundamentată pe interpretarea dată clauzelor contractuale, interpretare care, aşa cum s-a arătat anterior, excedează voinţei interne şi reale a părţilor, având drept consecinţă extinderea ipotezelor de excludere a răspunderii contractuale şi la situaţii asupra cărora acestea nu au convenit, Înalta Curte reţine temeinicia în speţă a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că dezlegarea cauzei, în maniera greşită evidenţiată anterior, lipseşte hotărârea recurată de fundament legal, ceea ce este de natură a echivala cu necercetarea fondului acesteia.

Pe cale de consecinţă, constatând că vătămarea produsă recurentului (constând în pronunţarea unei hotărâri nefavorabile) nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea deciziei atacate, Înalta Curte va casa hotărârea recurată şi, în raport cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data iniţierii procesului, va trimite cauza instanţei de apel pentru o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de prim control judiciar, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., urmează a soluţiona apelul decelând asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., precum şi a circumstanţelor prevăzute de părţi în art. 27 din contractul de asigurare pentru antrenarea răspunderii contractuale, ţinând cont de dezlegările şi reperele trasate în cuprinsul prezentei decizii, de criticile şi apărările părţilor invocate pe parcursul procesului, dar şi de probatoriul administrat în cauză.

Aşa fiind, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi, raportat la prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data iniţierii procesului, va trimite cauza pentru o nouă judecată curţii de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 738/24.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2023.