Annulment of arbitral award upheld due to lack of arbitration agreement in insurance dispute

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 septembrie 2022 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta A. S.A. a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 89 din 25 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2022.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 205 şi următoarele C. proc. civ., Norma ASF nr. 20/2017, Legea 132/2017 privind asigurările şi reasigurările din România, Legea nr. 12/1990, Legea nr. 11/1991 şi Directiva 2005/29/CE privind protecţia consumatorilor.

Prin sentinţa nr. 17 din 8 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, a fost admisă în parte cererea în anulare formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.. A fost anulată hotărârea arbitrală nr. 89 din 25 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2022, şi a fost trimisă cauza la Judecătoria Oradea, competentă material şi teritorial.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. împotriva acestei sentinţe, reclamanta B. S.R.L. a declarat recurs.

Preliminar, recurenta a înţeles să invoce lipsa calităţii de reprezentant legal al reclamantei, solicitând în temeiul art. 810 C. civ., admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant legal al reclamantei a numitului C. (Director General), sens în care apreciază că se impune, totodată, a se constata lipsa împuternicirii legale a împuternicitei D., având funcţia de Coordonator Direcţie Juridică, cât şi a consilierului juridic, având în vedere lipsa împuternicirii de la dosarul cauzei, prin care ar fi fost mandatat legal în cauză.

Pe fondul recursului, a solicitat admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, să se dispună respingerea acţiunii în anulare.

În argumentarea recursului, a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei nr. 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel naţional prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum şi dispoziţii ale Directivei (UE) nr. 2016/97, întrucât nu este necesar acordul societăţii pârâte pentru a recurge la procedura arbitrajului.

În opinia recurentei, sentinţa recurată este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce atât legiuitorul european, cât şi cel naţional, au prevăzut ca oricare dintre părţile unui litigiu de natura celui de faţă să poată utiliza un mijloc alternativ de soluţionare, care poate fi procedura E. sau arbitrajul, într-o situaţie ca cea de faţă. Recurgerea la aceste mecanisme materializează dreptul exclusiv de opţiune al reclamantului, fiind indiferent consimţământul pârâtului.

Analizând incidenţa Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, recurenta arată că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaşte dreptul de a apela la metode alternative de soluţionare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanţelor judecătoreşti.

Susţine că Norma A.S.F. nr. 18/2017 este un act normativ cu caracter special, care derogă de la dispoziţiile normei generale privind procedura arbitrajului, respectiv de la C. proc. civ.

Recurenta învederează că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale. concordant reglementării europene, respectiv Directiva nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.

Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuieşte, în viziunea recurentei, convenţia arbitrală, stabilind îndrumarea părţilor spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor. În continuare, recurenta a citat dispoziţiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3) şi (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) şi (4) şi a reiterat că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Subsecvent, recurenta a citat prevederile art. 542 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în anumite limite.

Evocând noţiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. şi de "petiţie" din art. 2 pct. 2 al Normei nr. 18/2017, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale.

A invocat dispoziţiile art. 115 alin. (2) C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie instanţa arbitrală.

Susţinând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greşită concluzia că, în lipsa unei convenţii arbitrale, instanţa arbitrală nu poate soluţiona cererea de arbitrare. Citând dispoziţiile art. 23 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 132/2017, care fac referire expres la soluţionarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenţie sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

Autoarea recursului a mai arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicţiei sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică şi de dispoziţiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forţă juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

Recurenta a citat şi definiţia arbitrajului din cuprinsul art. 203 al Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a evocat art. 11 din Constituţia României, care stabileşte prioritatea dreptului european faţă de dreptul naţional, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei nr. 2009/138/CE, este adjudecată competenţa tribunalului arbitral în soluţionarea petiţiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Recurenta a expus considerente privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forţa obligatorie a contractului potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. (2) C. civ.

Referindu-se expres la dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale şi speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluţionarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-şi susţinerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părţile semnatare, deşi au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenţie arbitrală încheiată între asigurat şi asigurător.

Faţă de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenţiei arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, autoarea căii de atac a conchis, în ceea ce priveşte arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 alin. (1) C. proc. civ., în care arbitrajul nu este permis.

Înalta Curte, analizând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Examinând, cu prioritate, motivele ce privesc lipsa dovezii calităţii de reprezentant legal al reclamantei, raportat la dispoziţiile art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 ("În cazul în care consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a societăţii în conformitate cu art. 143, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general."), precum şi la art. 80 alin. (1) C. proc. civ. ("Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant.") Înalta Curte reţine că nu sunt fondate.

Se va avea în vedere faptul că prin Decizia Consiliului de administraţie al A. S.A. din 12.03.2021, s-a aprobat numirea în funcţia de director general a doamnei C., care a delegat, prin Decizia nr. 76/15.04.2022, doamnei D., Coordonator al Direcţiei Juridice, semnarea tuturor actelor cu caracter juridic întocmite şi avizate de către Direcţia juridică .

Acţiunea în anulare ce face obiectul prezentului litigiu a fost semnată de către doamna D., în temeiul mandatului acordat de reprezentantul legal al societăţii reclamante, astfel încât critica de nelegalitate ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii nu poate fi primită.

Înalta Curte subliniază că în cauză, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284 din 24.03.2022.

Prin urmare, hotărârea arbitrală fiind desfiinţată în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., problema de drept de care depinde soluţionarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulată în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 şi nesoluţionată de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluţionarea conflictului generat de temporizarea soluţionării cererii, în lipsa unei convenţii arbitrale.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal. Se reţine că recurenta nu a argumentat nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de judecată în mod greşit a reţinut lipsa convenţiei arbitrale pentru desfăşurarea procedurii în condiţiile existenţei unei dispoziţii speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3) şi din Norma A.S.F. nr. 18/2017, derogatorii de la normele generale, potrivit cărora consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului din materia asigurărilor prin apelare la arbitraj fără a fi necesară o astfel de convenţie.

În raport cu această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, şi nu de drept substanţial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Instanţa supremă constată că, în speţă, cererea de arbitrare a fost iniţiată de un profesionist şi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 potrivit căruia "despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)".

Criticile recurentei nu sunt întemeiate, întrucât curtea de apel a avut în vedere faptul că arbitrajul, potrivit dispoziţiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Astfel cum se reţine şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

În acest context, curtea de apel a soluţionat acţiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menţionate, prin aceea că a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidenţa în cauză a acestui motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale, în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 şi urm. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte Norma A.S.F. nr. 18/2017, indicată de recurentă în complinirea lipsei convenţiei arbitrale, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare".

După ce se detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Norma menţionată se prevede că, "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", iar la alin. (4) se reglementează obligaţia conducerii executive a societăţilor şi brokerilor şi coordonatorul colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor de a asigura participarea la procedurile de soluţionare alternativă atunci când se solicită de către consumator.

Din textele legale evocate rezultă că se pune, astfel, accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Prin urmare, dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu instituie o clauză compromisorie de drept. Faptul că în cuprinsul acestor articole se menţionează că în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, înseamnă doar că arbitrajul este permis. Totuşi, aceasta nu semnifică şi faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii acestei proceduri de reclamant, fără ca pârâtul din acţiunea arbitrală să fie de acord cu soluţionarea litigiului de o instanţă arbitrală.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 548 şi urm. C. proc. civ., potrivit cărora existenţa unei convenţii arbitrale sub forma unei clauze compromisorii sau a unei convenţii separate este esenţială pentru sesizarea legală a instanţei arbitrale şi atragerea competenţei în soluţionarea litigiului, iar în situaţia în care această convenţie nu există, este nulă ori inoperantă, arbitrajul nu se poate organiza şi desfăşura valabil.

Aşadar, criticile recurentei privind complinirea lipsei convenţiei arbitrale prin efectul legii, respectiv potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, nu sunt întemeiate.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia Norma A.S.F. nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, respectiv C. proc. civ., deoarece principiul de drept specialia generalibus derogant implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală şi că aceasta este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Or, în cauză, Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a fi permis tribunalului arbitral să se considere competent să soluţioneze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părţi. O astfel de ipoteză s-ar fi găsit în situaţia în care ar fi existat un text legal care ar fi permis ca, într-o situaţie similară cu cea dedusă judecăţii în faţa instanţei arbitrale, aceasta să poată fi soluţionată de arbitraj în lipsa unei convenţii arbitrale.

De asemenea, contrar susţinerilor pârâtei, Norma ASF nr. 18/2017 nu poate completa nici dispoziţiile generale şi de principiu ale Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, fiind un act juridic de putere inferioară legii. Norma reglementează exclusiv procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi, în consecinţă, nu poate adăuga sau modifica prevederile legale referitoare la conţinutul contractelor de asigurare RCA reglementate de Legea nr. 132/2017, cum în mod corect a reţinut curtea de apel.

Nu poate fi primită nici critica privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări, întrucât Norma ASF nr. 18/2017 stabileşte că petenţii au posibilitatea să apeleze la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", fără a impune o astfel de procedură şi a exonera petenţii de la obligaţia respectării condiţiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale potrivit C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, de esenţa procedurii arbitrale fiind compromisul părţilor.

Criticile vizând greşita interpretare de către curtea de apel a Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) şi a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului privind distribuţia de asigurări (reformare), analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, legislaţia Uniunii evocată contrazicând interpretarea propusă de recurentă.

Astfel, actele normative unionale stabilesc că procedurile de soluţionare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii Europene şi din dreptul intern. Or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanţă, nu este una care să respecte dispoziţiile naţionale.

În concluzie, se reţine că în soluţionarea acţiunii în anulare, curtea de apel a apreciat în mod just ca fiind incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperabile".

Pentru toate argumentele care preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 17 din 8 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 17 din 8 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2023.