Recourse dismissed: seller not liable for lack of negotiated thermal comfort standard and apparent defects accepted without objection upon delivery of buses.

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – secţia I Civilă la 16.08.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta B. S.A. la:

- remedierea neconfomităţilor tehnice intervenite la instalaţia de aer condiţionat la un număr de 9 vehicule sau autorizarea reclamantei de a remedia neconformităţile constatate, pe cheltuiala vânzătorului, pe care o apreciază provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 81.936 RON;

- plata sumei de 9.104 RON, reprezentând contravaloarea instalaţiei de climatizare şi montaj efectuat la un vehicul din cele zece care fac obiectul contractului;

- remedierea neconfomităţilor tehnice intervenite la geamurile laterale ale celor 10 vehicule sau autorizarea reclamantei de a remedia neconformităţile constatate, pe cheltuiala vânzătorului, pe care o apreciază provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 128.571,50 RON;

- plata sumei de 13.661,81 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a neconformităţilor tehnice ale autobuzelor; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 din C. civ. (2009) şi O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.A. a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Vâlcea – secţia I Civilă, solicitând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin încheierea din 14 aprilie 2017, Tribunalul Vâlcea a respins excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Ulterior, prin notele scrise depuse la 22 septembrie 2017, pârâta B. S.A. a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Vâlcea, solicitând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, întrucât pretenţiile solicitate de reclamantă sunt sub 200.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1246/2017 din 3 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Vâlcea – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea – secţia Civilă la 29.11.2017, sub acelaşi număr de dosar.

La 13 februarie 2018, reclamanta A. S.A. a depus la dosar o cerere de completare şi modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei B. S.A. la:

- remedierea neconformităţilor tehnice intervenite la instalaţia de aer condiţionat la un număr de 9 vehicule sau autorizarea reclamantei de a remedia neconformităţile constatate pe cheltuiala vânzătorului, pe care o apreciază provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 81.936 RON;

- plata sumei de 9.104 RON la care se adaugă manopera în valoare de 2.276 RON, reprezentând contravaloarea instalaţiei de climatizare – aer condiţionat şi montajul acesteia efectuat la un vehicul din cele zece care fac obiectul contractului;

- remedierea neconfomităţilor tehnice intervenite la sistemul de încălzire la un număr de 9 vehicule sau autorizarea reclamantei de a remedia neconformităţile constatate pe cheltuiala vânzătorului, pe care o apreciază provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 29.640,42 RON;

- plata sumei de 3.293,38 RON reprezentând contravaloarea pieselor de schimb şi a manoperei efectuate în vederea montării unui sistem de încălzire suplimentar la un vehicul din cele zece care fac obiectul contractului;

- remedierea neconformităţilor tehnice intervenite la geamurile laterale ale celor 10 vehicule care fac obiectul contractului (prin montarea unora duble) sau autorizarea reclamantei de a remedia neconformităţile constatate, pe cheltuiala vânzătorului, pe care o apreciază provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 46.223,8 RON;

- plata sumei de 13.661,81 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a neconformităţilor tehnice ale autobuzelor; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 713/2018 din 14 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Râmnicu Vâlcea – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Piteşti pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 26/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Piteşti – secţia I Civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea – secţia I Civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – secţia I Civilă la 11.06.2018, sub nr. de dosar x/2016

La termenul de judecată din 14 septembrie 2018, instanţa a admis excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a formula cerere adiţională în ceea ce priveşte cele 3 capete de cerere, formulate pe calea cererii adiţionale, înregistrate la 13.02.2018, a încuviinţat reclamantei administrarea probei cu expertiza tehnică auto şi a prorogat punerea în discuţia părţilor a solictării reclamantei de a încuviinţare a probei cu expertiza în specialitatea contabilitate, după administrarea probei cu expertiza specialitate autovehicule.

La termenul din 19 februarie 2021, instanţa a respins obiecţiunile reclamantei faţă de raportul de expertiză întocmit în cauză şi a respins proba cu expertiză contabilă, apreciind-o ca inutilă.

La acelaşi termen, apărătorul reclamantei a solicitat să se ia act că înţelege să recuze pe membrul completului de judecată, iar, la 23 februarie 2021, reclamanta a depus în scris cererea de recuzare.

Prin încheierea nr. 38/2021 din 1 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Trbunalul Vâlcea – secţia I Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare.

Prin sentinţa civilă nr. 1027/2021 din 16 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Vâlcea – secţia I Civilă:

- a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi C. S.A.;

- a respins cererea pârâtei B. S.A. privind plata cheltuielilor de judecată avansate, ca neîntemeiată;

- a admis în parte cererea expertului D. de majorare a onorariului şi a stabilit onorariul definitiv aferent expertizei specialitatea "sisteme şi echipamente termice" la suma de 3.000 RON şi a obligat-o pe reclamanta A. S.A. să achite în contul expertului diferenţa de onorariu expert de 2.000 RON.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. S.A. solicitând schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost dovedite.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, a încheierii din 19.02.2021 şi a încheierii nr. 38 din 1.03.2021, reclamanta A. S.A. a formulat apel, solicitând modificarea hotărârilor atacate şi, în rejudecarea cauzei pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, cu obligarea intimatei-pârâte B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă la fond şi în apel.

Prin decizia nr. 529/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:

- a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei nr. 1027 din 16 aprilie 2021, pe care a schimbat-o în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 6.485,33 RON (din care 1.080,89 RON TVA) cheltuieli de judecată la fond;

- a respins apelul reclamantei A. S.A. împotriva încheierii din 19 februarie 2021 şi a sentinţei nr. 1027 din 16 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2016, precum şi împotriva încheierii nr. 38 din 1 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Vâlcea;

- a obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 7.025,33 RON (din care 1.121,69 RON TVA) cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Piteşti, cu obligarea intimatei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

În considerarea motivului de casare invocat, prin memoriul de recurs (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1714, art. 1266, art. 1272, art. 1671 şi art. 1690 din C. civ.

Detaliind, a arătat că situaţia prevăzută de art. 1714 C. civ. există ori de câte ori calităţile bunului vândut îl fac impropriu întrebuinţării la care este destinat sau îi micşorează întrebuinţarea/valoarea, potrivit art. 1707 C. civ.

A mai arătat că, din perspectiva art. 1714 C. civ., executarea contractului de vânzare-cumpărare presupune nu numai livrarea bunului vândut, care să corespundă tehnic formal cu descrierea din contract, dar şi asigurarea de către vânzător a faptului că bunul vândut poate fi folosit potrivit destinaţiei convenite de părţi, scopul contractului fiind prioritar.

În accepţiunea recurentei, asigurarea întrebuinţării bunului potrivit destinaţiei sale este atât de importantă în concepţia C. civ., încât răspunderea vânzătorului este angajată chiar şi în cazul micşorării întrebuinţării bunului potrivit destinaţiei, această concepţie subsumându-se, dispoziţiilor art. 1266 din C. civ.

Totodată, recurenta a susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut că există o diminuare a întrebuinţării potrivit destinaţiei, aceasta a considerat că pârâta nu poate răspunde faţă de reclamantă, în temeiul art. 1714 din C. civ.

În continuare, recurenta a susţinut că există mai multe erori judiciare ale instanţei de apel.

În acest sens, a arătat că, deşi instanţa a susţinut că o temperatură de 23 grade Celsius în autobuze este adecvată, în lipsa prevederii exprese în contract a obligaţiei vânzătorului de a asigura un standard de confort termic pentru pasageri, pârâta vânzătoare nu poate fi ţinută de obligaţia de a asigura această temperatură. A considerat că acest argument contravine, pe de-o parte, dispoziţiilor exprese ale art. 1266 şi art. 1272 C. civ. privind interpretarea şi efectele contractului, texte legale care dau prioritate scopului contractului faţă de sensul literal al contractului, iar pe de altă parte, contravine dispoziţiilor art. 1671 C. civ., potrivit căruia clauzele îndoielnice se interpretează întotdeauna în favoarea cumpărătorului.

A mai arătat că, potrivit textelor legale indicate, lipsa unei prevederi exprese din contractul de vânzare-cumpărare privind asigurarea unei temperaturi rezonabile şi corecte în interiorul autobuzelor vândute nu înseamnă lipsa obligaţiei vânzătorului ci, dimpotrivă, impune obligaţia respectivă în sarcina vânzătorului, dacă ea decurge din scopul contractului şi comportamentul părţilor ulterior contractului, precum şi din urmările pe care legea, echitatea, practicile şi uzanţele le dau contractului.

În acest sens, recurenta a învederat că, ulterior încheierii contractului, atunci când între părţi au apărut discuţii cu privire la disconfortul termic din autobuze, pârâta însăşi a recunoscut neconformităţile instalaţiilor de încălzire în e-mailul trimis către producătorul autovehiculelor. De asemenea, a relevat că, într-un alt e-mail trimis de pârâtă către reprezentantul E., pârâta a recunoscut că unităţile de climatizare montate pe microbuzele reclamantei sunt subdimensionate şi că singura soluţie este schimbarea tuturor acestor unităţi de climatizare.

Susţinând că aceste e-mail-uri ale pârâtei fac parte din ceea ce art. 1266 alin. (2) C. civ. denumeşte "comportament ulterior încheierii contractului", recurenta a ţinut să precizeze că obiectul vânzării nu a fost instalaţii de încălzire, ci autobuze care au destinaţia de transport pasageri astfel că, aspectele legate de calităţile, destinaţia şi întrebuinţarea trebuiau apreciate cu privire la autobuze ca bunuri complexe, ca sisteme, distincte prin destinaţie şi utilizare de părţile şi subsistemele componente.

În acest sens, a învederat că instanţa de apel a descompus bunul vândut în subsistemele componente şi a statuat că, dacă un subsistem funcţionează în limitele tehnice din contract, obligaţia vânzătoarei de a asigura întrebuinţarea bunului potrivit destinaţiei este îndeplinită prin raportare doar la calităţile tehnice ale subsistemului component, cu ignorarea destinaţiei şi folosinţei bunului vândut în integralitatea lui.

În continuare, a arătat că, raportat la obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat, întrebuinţarea potrivit destinaţiei vizează transportul de pasageri cu autobuzele cumpărate în tot timpul anului, ca activitate comercială, nu funcţionarea abstractă, în limite tehnice formalizate în contract, a unor instalaţii de încălzire montate pe autobuze. În acest sens, a subliniat că întrebuinţarea potrivit destinaţiei nu poate fi apreciată ca asigurată, din perspectiva art. 1714 C. civ., doar prin simpla funcţionare tehnică a subsistemelor care compun autobuzul. Prin urmare, în opinia recurentei, chiar dacă instalaţiile de încălzire funcţionează în limitele tehnice formale din contractul de vânzare-cumpărare, întrebuinţarea potrivit destinaţiei date de părţi a autobuzelor este diminuată prin subdimensionarea instalaţiilor de încălzire raportat la capacitatea autobuzelor, fapt reţinut chiar şi de instanţa de apel.

Aşadar, recurenta a concluzionat că diminuarea întrebuinţării bunului vândut potrivit destinaţiei, conform art. 1714 coroborat cu art. 1707 C. civ., nu se apreciază prin raportare la simpla funcţionare a instalaţiei de încălzire în limitele tehnice prevăzute în contract, cum a reţinut instanţa de apel, ci se referă la efectul pe care subdimensionarea instalaţiei de încălzire o are asupra întrebuinţării, în scop comercial, a autobuzelor cumpărate de la intimata-pârâtă.

Referindu-se în continuare la geamurile laterale din termopan, care nu corespund anexelor tehnice ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat, recurenta a arătat că, în accepţiunea instanţei de apel, acesta este un viciu aparent, faţă de care se impune aplicarea art. 1690 alin. (3) din C. civ., recurenta apreciind că instanţa de apel a aplicat greşit aceste prevederi legale precum şi cele din art. 1671 şi art. 1714 C. civ.

După redarea dispoziţiilor art. 1690 alin. (1)-(3) din C. civ., recurenta a susţinut că alin. (3) teza ultimă, care a fost reţinut de instanţa de apel ca temei de drept al soluţiei sale, instituie o prezumţie legală în ce priveşte obligaţia de predare a bunului.

Redând definiţia prezumţiei consacrate de art. 327 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, în raport de dispoziţiile art. 328 din acelaşi cod, prezumţia legală poate fi combătură prin proba contrară astfel că, în opinia recurentei, art. 1690 alin. (3) C. civ. nu interzice proba contrară prezumţiei legale privind îndeplinirea obligaţiei de predare a bunului vândut ca urmare a neinvocării viciilor aparente imediat după predare, ceea ce înseamnă că prezumţia legală prevăzută de textul invocat nu este una absolută, ci doar relativă.

Mai arată că, deşi instanţa de apel a reţinut ca fiind incontestabil dovedit faptul că geamurile laterale nu sunt geamuri termopan, ci geamuri simple (adică există proba contrară prezumţiei legale din art. 1690 alin. (3) C. civ.) şi că există contradicţii între anexele tehnice ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat şi anexele tehnice ale producătorului, ceea ce conferă un caracter confuz dispoziţiilor contractuale privind calităţile acestor geamuri laterale, aceasta a refuzat să mai analizeze efectele clauzelor contractuale privind calităţile tehnice ale geamurilor laterale pe motiv că, în temeiul art. 1690 alin. (3) C. civ., obligaţia de predare a bunului vândut trebuie considerată îndeplinită.

Apreciind că, în mod greşit, instanţa de apel a calificat prezumţia legală din art. 1690 alin. (3) C. civ. ca fiind una absolută, deşi ea este una relativă, recurenta a opinat că aceste prevederi legale nu mai puteau fi aplicate întrucât exista dovada contrară, dovadă care, de altfel, a fost reţinută în mod expres de instanţa de apel, iar caracterul "confuz" al clauzelor contractuale privind calitatea geamurilor laterale impunea aplicarea dispoziţiilor art. 1671 C. civ., potrivit căruia, "clauzele îndoielnice în contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii şi contractelor de adeziune.".

Recurenta a susţinut că răspunderea vânzătoarei nu poate fi înlăturată pe motiv că dispoziţiile contractuale ar fi confuze şi că obligaţia de predare este prezumată ca fiind realizată întocmai. Dimpotrivă, arată că tocmai caracterul confuz al clauzelor impunea admiterea cererii, în temeiul art. 1671 C. civ.

Pe de altă parte, a învederat că instanţa de apel a interpretat caracterul confuz al clauzelor contractuale privind caracteristicile tehnice ale geamurilor laterale în favoarea vânzătoarei, încălcând dispoziţiile art. 1671 C. civ., considerând că reclamanta trebuia să ştie cu certitudine, încă din momentul predării, că vânzătoarea nu şi-a respectat obligaţiile contractuale privind geamurile laterale, deşi caracteristicile tehnice ale acestora erau neclar reglementate în contract.

Din punctul de vedere al recurentei, în cazul existenţei unor clauze îndoielnice privind calităţile bunului vândut, art. 1690 alin. (3) C. civ. nu mai poate fi aplicat cumpărătorului care nu a invocat viciile privind acele calităţi reglementate îndoielnic, deoarece art. 1671 C. civ. impune ca aceste clauze să fie interpretate împotriva vânzătorului şi nu împotriva cumpărătorului.

Nu în ultimul rând, a susţinut că aplicarea art. 1671 C. civ. impunea cu necesitate aplicarea art. 1714 C. civ., fiind vorba de nerespectarea de către vânzătoare a calităţilor convenite ale bunului vândut, care atrage aplicarea dispoziţiilor legale privind răspunderea pentru vicii ascunse (art. 1707 C. civ.), dacă este micşorată întrebuinţarea bunului potrivit destinaţiei sale. În acest sens, arată că, spre deosebire de geamurile termopan, geamurile simple nu asigură protecţia termică, ceea ce, coroborat cu subdimensionarea instalaţiilor de încălzire, determină în mod evident o micşorare a standardului termic rezonabil din interiorul autobuzelor.

În încheiere, recurenta a conchis în sensul că, fiind nelegală respingerea apelului său, admiterea apelului formulat de pârâta B. S.A. este, la rândul său, nelegală.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată la 07 martie 2022, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, intimata-pârâtă a susţinut că motivul de recurs vizând greşita aplicare a art. 1714 C. civ. are în vedere, în realitate, o reapreciere a probelor administrate, aspect care este incompatibil cu limitele devolutive ale recursului, subliniind că nu poate funcţiona garanţia pentru vicii ascunse de vreme ce natura confortului aşteptat de reclamantă nu a reprezentat o caracteristică tehnică convenită de părţi şi nerespectată de vânzător. În acest sens, făcând trimitere la expertiza tehnică administrată în cauză, intimata a învederat că au fost livrate autobuze având caracteristicile tehnice conforme cu dotările comandate. Pe de altă parte, cu privire la geamurile autobuzelor, intimata a subliniat că împrejurarea că vehiculele livrate nu aveau geamuri tip termopan, care nu au fost de altfel comandate, nu poate apreciată ca fiind un viciu ascuns având în vedere inclusiv calitatea de profesionist a reclamantei.

Făcând o trecere în revistă a lămuririlor aduse de doctrină asupra viciului ascuns, intimata a învederat că, din probaţiunea administrată, a rezultat că instalaţia de răcire a autobuzelor este funcţională iar geamurile sunt conforme cu cele comandate şi regăsite în specificaţiile vânzătorului,

Cu privire la critica vizând calitatea sau tipul geamurilor cu care autobuzele au fost dotate din fabricaţie, intimata a subliniat că recursul este nefondat de vreme ce reclamanta a semnat toate procesele-verbale de predare-primire fără obiecţiuni, microbuzele fiind livrate cu certificate europene de omologare şi fiind omologate inclusiv de Registrul Auto Român.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 martie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. nicio parte nu a depus punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 9 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

Una dintre aceste limitări rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de pretinsă nelegalitate a hotărârii atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în fundamentarea recursului pendinte cuprind şi referiri la aspecte factuale, cu scopul de reapreciere a materialului probator şi a situaţiei de fapt, chestiuni care, însă, nu mai pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Circumscris motivului de casare invocat, prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., printr-o primă critică autoarea prezentului demers procesual reproşează instanţei de apel faptul că, deşi consideră a fi rezonabil a presupune că o temperatură de 23 grade Celsius în interiorul bunurilor (autobuze) este adecvată, reţine totuşi că, în lipsa unei clauze exprese în contract care să instituie obligaţia vânzătorului de a asigura un anumit standard de confort termic pentru pasageri, pârâtei vânzătoare nu îi poate fi atrasă răspunderea pentru obligaţia de a asigura această temperatură. Astfel, se susţine că raţionamentul instanţei de apel contravine dispoziţiilor art. 1266 şi art. 1272 C. civ., privind interpretarea şi efectele contractului, respectiv art. 1671 C. civ., potrivit căruia "clauzele contractului se interpretează întotdeauna în favoarea cumpărătorului". În acest sens, critica şi susţinerea recurentei vizează faptul că, în dezacord cu cele statuate de instanţa de apel, lipsa obligaţiei vânzătorului de a asigura un standard de confort termic pentru pasageri, stipulată în mod expres în contract, impunea totuşi această obligaţie în sarcina pârâtei vânzătoare, întrucât ea decurge din scopul contractului şi comportamentul părţilor ulterior încheierii acestuia, din urmările pe care legea, echitatea, practicile şi uzanţele le dau contractului.

Aceste critici nu relevă nelegalitatea deciziei atacate.

Nemulţumirea recurentei vizează chestiuni de fapt, respectiv anumite calităţi ale bunurilor vândute care, din punctul său de vedere, le fac improprii întrebuinţării/destinaţiei lor, toate acestea în condiţiile în care autoarea prezentului demers judiciar nu se prevalează de existenţa unor prevederi clare/exprese în acest sens în cuprinsul contractului încheiat, ci de o pretinsă interpretare eronată a contractului.

De altfel, în susţinerea interpretării contractului în acord cu voinţa concordantă a părţilor, aceasta se prevalează tot de o chestiune de fapt, respectiv de un anumit comportament al părţilor contractante manifestat ulterior încheierii contractului, făcând trimitere la corespondenţa electronică purtată între părţi.

Procedând la verificarea considerentelor deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a reţinut şi examinat susţinerile reclamantei conform cărora instalaţiile cu care sunt echipate microbuzele nu asigură confortul optim al pasagerilor, însă a observat că toate caracteristicile instalaţiei de climatizare au fost în mod transparent prevăzute în documentaţia tehnică anexă a contractelor. Totodată, se mai constată că în hotărârea recurată s-a reţinut că nici contractul, nici anexele nu prevăd un anumit grad de confort pe care să se oblige să îl asigure această instanlaţie de climatizare, în sensul de a garanta păstrarea unei anumite temperaturi, după cum nu s-a dovedit încălcarea vreunor normative ori a unor cerinţe standard, obligatorii, cu privire la acest aspect. De asemenea, se mai constată că instanţa de apel a subliniat că toate calculele termodinamice complexe, desfăşurate de expertul observator al reclamantei, au plecat de la necesitatea asigurării unei temperaturi de confort pe tot timpul anului în jur de 23 grade Celsius, în condiţiile în care această temperatură nu era prevăzută în contract.

Ca atare, chiar dacă instanţa de apel nu a făcut referire expresă la dispoziiţile art. 1266 şi art. 1272 C. civ., respectiv art. 1671 C. civ., care consacră regula de interpretare a contractelor potrivit voinţei reale şi comune a părţilor, respectiv interpretarea clauzelor îndoielnice în materia contractului de vânzare-cumpărare, nu se poate susţine cu temei că nu s-au analizat susţinerile apelantei prin prisma acestor texte de lege, din moment ce, din expunerea considerentelor redate, dar şi din întreg raţionamentul Curţii rezultă motivele pentru care instanţa a înlăturat alegaţiile părţii. Pornind de la idea că, este de principiu că preţul unui bun este dictat de mai mulţi factori, între care şi caracteristicile tehnice şi gradul de confort în utilizare, Curtea a reţinut că, în cauză, pârâta şi-a asumat obligaţii clar definitie în ceea ce priveşte instalaţia de climatizare, pe care şi-a îndeplinit-o, şi a concluzionat în sensul că reclamanta, în calitate de cumpărător, nu a făcut dovada că echiparea bunurilor cu acele instalaţii de climatizare le fac improprii după destinaţie sau le micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic, precum şi faptul că, simpla afirmaţie a apelantei că instalaţiile nu funcţionează eficient nu este suficientă, în condiţiile în care eficienţa nu se confundă cu confortul, prima presupunând capacitatea de a încălzi sau răci aerul din habitaclu în aşa fel încât să asigure un minim de confort în condiţii extreme, chiar daca nu se atinge, în aceste împrejurări, temperatura oprimă de confort.

Prin urmare, instanţa de apel a argumentat, prin raportare şi la regula de interpretare din art. 1266 C. civ., motivele pentru care a înlăturat criticile apelantei-reclamante şi a conchis că i-au fost livrate bunurile comandate, ce funcţionează potrivit destinaţiei avute în vedere de părţi la încheierea contractelor, conform preţului achitat. Faptul că bunurile livrate nu asigură gradul de confort dorit de către reclamantă nu îi poate fi imputat pârâtei vânzătoare care a livrat bunurile conform specificaţiilor din anexele celor zece contracte de vânzare-cumpărare încheiate între părţi.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu a existat o aplicare greşită, din partea instanţei de apel, a dispoziţiilor art. 1671 C. civ. referitoare la interpretarea clauzelor din cuprinsul unui contract de vânzare. Conform acestui text de lege "clauzele îndoielnice din contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului (...)". Incidenţa acestui text de lege intervine numai în măsura în care există o clauză contractuală care ar putea fi susceptibilă de mai multe înţelesuri, doar o astfel de clauză putând primi calificarea de "clauză îndoielnică" în sensul legii. Or, aşa cum se poate observa, părţile nu au prevăzut în contractul lor o clauză referitoare la gradul de confort pe care trebuie să îl asigure instalaţia de climatizare a vehiculelor achiziţionate (o componentă a bunului principal achiziţionat), pentru ca aceste dispoziţii speciale referitoare la interpretarea clauzelor unui contract de vânzare să devină incidente.

Din aceeaşi perspectivă, eventuala nemulţumire ulterioară a reclamantei- cumpărător cu privire la gradul de confort pe care îl asigură instalaţia de climatizare, manifestată în schimbul de mesaje dintre părţi ulterioare vânzării, putea fi avută în vedere şi valorificată de instanţele de fond la interpretarea clauzelor contractuale, în raport de art. 1266 alin. (2) C. civ., numai în măsura în care ar fi existat şi alte indicii din care să rezulte că acest aspect a constituit obiect de negociere între părţile contractante la momentul încheierii contractului.

Or, în afară de faptul că obiectul contractului l-a constituit achiziţionarea unor autobuze/microbuze care servesc la realizarea transportului mai multor persoane, iar nu a unor aparate sau instalaţii de climatizare care servesc la asigurarea unui anumit confort termic, se constată că instanţele de fond, în urma evaluării întreg probatoriului administrat în cauză, au concluzionat că acest aspect, legat de standardul de confort termic pe care trebuie să îl asigure bunurile vândute în timpul utilizării lor conform destinaţiei, nu a făcut obiect de negociere între părţi pentru a se putea analiza în ce măsură bunul livrat corespunde sau nu exigenţelor contractuale stabilite de acestea.

Printr-o altă critică, din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1714 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1707 din acelaşi cod, se susţine că diminuarea întrebuinţării bunului vândut nu se apreciază prin raportare la simpla funcţionare a instalaţiei de încălzire în limitele prevăzute în contract, ci se referă la efectul pe care subdimensionarea instalaţiei o are asupra întrebuintării, în scop comercial, a autobuzelor cumpărate. Se reproşează instanţei de control faptul că a descompus bunul vândut în subsisteme componente şi a statuat că dacă un sistem funcţionează în limitele tehnice din contract, obligaţia vânzătorului de a asigura întrebuinţarea bunului potrivit destinaţiei este îndeplinită, cu ignorarea destinaţiei şi folosinţei bunului vândut în integritatea lui.

Nici această critică nu este fondată deoarece, pentru a se putea discuta despre un viciu ascuns al bunului din perspectiva art. 1707 corelat cu art. 1714 C. civ., punctul de plecare al analizei constă tocmai în lipsa unei negocieri dintre părţi, cu ocazia încheierii contractului, cu privire la gradul de confort pe care trebuie să îl asigure, indiferent de condiţiile termice exterioare, vehiculele livrate.

În acest context, Înalta Curte subliniază că în interpretarea şi aplicarea prevederilor legale invocate de reclamanta-recurentă, şi anume art. 1707 alin. (1) C. civ., instanţele sunt ţinute să verifice utilitatea şi întrebuinţarea bunului ce a făcut obiectul vânzării iar analiza componentelor sale se impune a fi realizată numai pentru a observa dacă neconformitatea acestora fac impropriu bunul în pentru întrebuinţarea la care este destinat sau îi micşorează semnificativ întrebuinţarea. Or din această perspectivă, bunul vândut nu a fost o instalaţie de climatizare, ci un număr de autobuze a căror destinaţie nu este aceea de a asigura conform termic ci de a asigura transportul unor persoane dintr-un loc în altul. Existenţa sau nu a confortului termic nu face impropriu bunul pentru a fi întrebuinţat conform destinaţiei sale, cu atât mai mult cu cât acest confort termic este o variabilă care depinde de mai mulţi factori, nu doar de nivelul de performanţă al instanlaţiei de climatizare ci şi de condiţiile termice în care este utilizat bunul conform destinaţiei sale. Prin urmare, un anumit nivel al confortului termic pe care trebuie să îl asigure bunul poate deveni un aspect esenţial în ecuaţia litigiului numai în măsura în care părţile au negociat şi au convenit asupra standardului de confort termic pe care bunul trebuie să îl asigure, numai într-o asemenea ipoteză, neatingerea performanţelor termice convenite putând constitui premisa necesară pentru examinarea unor eventuale vicii ascunse ale bunului care îl fac impropriu întrebuinţării de către cumpărător sau îi micşorează atât de mult posibilitatea de întrebuinţare încât cumpărătorul nu l-ar fi achiziţionat sau ar fi plătit un preţ mai mic.

Faptul că instanţa de fond "a descompus bunul vândut în subsistemele componente", aşa cum susţine recurenta, nu reprezintă decât o abordare a stării de fapt pe care o impune art. 1707 C. civ., care se referă la un viciu ascuns şi grav, adică un defect al unei părţi componente ori a unui subsistem al bunului, care să facă "bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat" sau care să îi micşoreze în asemenea măsură întrebuinţarea încât să se poată prezuma că un cumpărător diligent nu ar fi cumpărat un asemenea bun ori ar fi plătit un preţ mai mic. Or, instanţele de fond au procedat la verificarea subsistemelor componente şi au concluzionat, pe baza probatoriului administrat că acestea funcţionează în parametri tehnici normali şi că nu există vreun defect al acestora de natură a se putea discuta despre un viciu ascuns în sensul art. 1707 C. civ.

Nici critica legată de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1714 C. civ., care se referă la garanţia contra viciilor ascunse ale bunului şi în ipoteza în care bunul vândut nu corespunde calităţilor convenite de către părţi, nu poate fi primită de vreme ce părţile nu au negociat şi convenit asupra unui standard de confort pe care trebuie să îl asigure vehiculele achiziţionate, pentru a se putea examina calitatea confortului oferit de bunul vândut prin raportare la calitatea convenită contractual.

Dintr-o altă perspectivă, cu privire la această critică, Înalta Curte reţine că aprecierile asupra efectului pe care instalaţia de încălzire o are asupra întrebuinţării bunurilor cumpărate de la intimata-pârâtă nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât reprezintă chestiuni de fapt, iar prin exercitarea căii extraordinare de atac a recursului se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Print-un alt set de critici, referindu-se la un alt tip de neconformităţi, recurenta susţine că, deşi a reţinut ca dovedit faptul că geamurile laterale nu sunt geamuri termopan, ci geamuri simple, instanţa de control a refuzat să mai analizeze efectele clauzelor contractuale privind calităţile tehnice ale geamurilor laterale pe motiv că, în temeiul art. 1690 alin. (3) C. civ., obligaţia de predare a bunului vândut trebuie considerată îndeplinită.

Înalta Curte, notează că, în realitate, instanţa de apel nu a reţinut ca fiind dovedit faptul mai sus amintit, ci a arătat că aspectul dacă un geam este simplu sau dublu reprezintă o chestiune uşor de verificat printr-o simplă examinare a bunului, în special pentru un profesionist în domeniul transporturilor cum este reclamanta, fiind o constatare de fapt ce nu presupune cunoştinţe de specialitate, concluzionând că o astfel de neconformitate ilustrează cel mult un viciu aparent şi nu unul ascuns, ce putea fi adus fără întârziere la cunoştinţa vânzătorului, în condiţiile art. 1690 alin. (3) C. civ.

În acest sens, a arătat că, în cazul neconformităţilor aparente, posibilitatea cumpărătorului de a apela la remediile neexecutării este condiţionată de îndeplinirea de către acesta a obligaţiei de verificare a bunului livrat şi de notificare a vânzătorului cu privire la existenţa lipsurilor. Ca atare, a subliniat că, neprocedând în acest fel, devine incidentă norma legală evocată care absolvă vânzătorul de răspunderea pentru viciile aparente.

Reţinând toate aceste statuări, Înalta Curte notează faptul că, ceea ce a subliniat instanţa de apel este însăşi conduita reclamantei care, deşi putea semnala o astfel de neconformitate imediat după preluarea bunurilor, aceasta nu a informat de îndată vânzătorul şi nu a solicitat lămurirea menţiunilor confuze din contract sau să ridice eventuala neconformitate a geamurilor simple, fapt de natură a considera obligaţia vânzătorului ca fiind îndeplinită. Totodată, a reţinut că procesele-verbale de predare-primire aflate la dosarul de fond atestă faptul că reclamanta, cumpărător, a verificat bunurile, acestea fiind conforme specificaţiilor contractuale.

Opus celor susţinute de către recurenta-reclamantă prin motivele de recurs, instanţa supremă reţine că, dacă la momentul preluării bunului, cumpărătorul nu informează vânzătorul despre eventualele neconformităţi/lipsuri, devine incidentă prezumţia absolută de conformitate prevăzută la art. 1690 alin. (3) C. civ. potrivit căreia, obligaţia vânzătorului de a preda bunul vândut s-a executat în condiţiile prevăzute în contract, eventualele vicii notificate ulterior acestui moment, nemaiputând pune în discuţie neconformitatea obligaţiei de predare ce incumbă vânzătorului. Regula instituită la art. 1690 alin. (3) C. civ. se bazează pe principiul consensualismului şi are ca fundament principiul libertăţii părţilor de a modifica oricând acordul lor de voinţă, până la stingerea raportului juridic prin executarea obligaţiilor, consacrat de art. 1270 alin. (2) C. civ., iar acceptarea de către una din părţi, fără rezerve, a prestaţiei părţii adverse, în alte condiţii decât cea convenită iniţial, are semnificaţia unei modificări tacite a convenţiei iniţiale.

De aceea, faţă de considerentele expuse, instanţa supremă confirmă soluţia instanţelor de fond şi înlătură critica privind greşita interpretare, prin prisma dispoziţiilor de drept material, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de părţi.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziiţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 529/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare invocat.

În ceea ce priveşte cererea intimatei-pârâte B. S.A. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.059,89 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.059,89 RON către intimata-pârâtă B. S.A., astfel cum rezultă din factura Seria x/18.02.2022 şi extrasul de cont din 21.02.2022.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 529/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 7.059,89 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.