Whether unchallenged calculation errors in a prior final judgment constitute an operational risk exempting a counter-guarantor from payment under a credit guarantee framework agreement.

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 23 aprilie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., a solicitat obligarea acestuia să îi plătească contragaranţia în sumă de 2.262.897,75 RON, pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 726/24.09.2010, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 20 aprilie 2018 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care FRC avea obligaţia să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1802/2020 din 12 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins excepţia tardivităţii invocată de pârât, ca neîntemeiată; s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. IFN, CUI x, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.; pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 2.262.897,75 RON, reprezentând contragaranţie aferentă scrisorii de garantare nr. 726/24.09.2010; totodată, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a dobânzii legale calculate asupra debitului de 2.262.897,75 RON, începând cu data de 20 aprilie 2018 şi până la momentul plăţii efective a debitului principal, precum şi la plata sumei de 32.790,97 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1261 din 14 septembrie 2022, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1802/2020 din 12 octombrie 2020 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea spre rejudecare în fond a cauzei, cu consecinţa respingerii cererii formulate de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a arătat că normele de drept material încălcate în soluţionarea apelului sunt următoarele: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864, O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, cu referire la faptul că suma pretinsă de reclamant prin cererea de executare şi prin acţiunea introductivă este eronată, întrucât se raportează la finanţarea restantă, iar nu la garanţia restantă (aşa cum prevede pct. 15 din scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010).

A menţionat că, în urma analizării cererii de plată a contragaranţiei, FRC a comunicat prin adresa nr. x/02.11.2018, înregistrată la F.N.G.C.I.M.M. sub nr. x/06.11.2018 (anexată cererii de chemare în judecată) respingerea cererii de executare a contragaranţiei pentru beneficiarul B. S.R.L., în temeiul art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, în raport de art. 7.1. din aceeaşi convenţie.

Instanţa de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 7.1 din Convenţia nr. 1/2010, potrivit cărora "FRC suportă riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al garantului", invocate de pârât ca temei al respingerii cererii de plată.

În motivare, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că "eventualele erori de calcul săvârşite în dosarul nr. x/2015 nu constituie un risc operaţional, ce este definit de art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006", fără a arăta un raţionament temeinic şi legal cu privire la cele menţionate.

Faptul că reclamantul F.N.G.C.I.M.M. nu a făcut apărări în litigiul cu banca cu privire la valoarea corectă a garanţiei reprezintă, în accepţiunea recurentului-pârât, o culpă (risc operaţional) al acestuia, pe care FRC nu îl preia. Nu prezintă relevanţă faptul că, la acordarea contragaranţiei, reclamantul a analizat condiţiile de eligibilitate, de vreme ce, potrivit convenţiei părţilor, pârâtul nu preia riscul operaţional.

Din situaţia prezentată în cuprinsul cererii de recurs, se constată că F.N.G.C.I.M.M. a plătit în baza deciziei civile nr. 1554/12.10.2016, cu ordinul de plată nr. x/16.08.2017, valoarea finanţării restante, iar nu suma de plată aferentă garanţiei restante, aşa cum se calculează potrivit pct. 15 din scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010.

Prin urmare, pârâtul FRC nu poate să achite contragaranţia dacă F.N.G.C.I.M.M. nu a plătit finanţatorului garanţia aşa cum a convenit prin scrisoarea de garantare nr. 726/2010. Această concluzie rezultă din conţinutul art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Sumele rezultate din calculul eronat efectuat de reclamant, fără a observa conţinutul scrisorii de garantare nr. 726/2010 nu poate fi "decontat" de la pârât, ci reprezintă un risc operaţional al reclamantului (adică "sisteme şi resurse umane inadecvate sau care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător") şi care nu are nicio legătură cu riscul de credit pe care FRC îl preia.

Aşadar, F.N.G.C.I.M.M. nu a respectat prevederile art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 coroborate cu pct. 15 din scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010, în cauză fiind corect identificat un risc operaţional, raportat la erorile de calcul şi care se încadrează definiţiei riscului operaţional: "sisteme şi resurse umane inadecvate sau care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător".

Printr-o altă critică recurentul a susţinut faptul că instanţa de apel a reţinut în mod neîntemeiat puterea de lucru judecat din sentinţa civilă nr. 6876/07.12.2015. prin raportare la art. 7.4. alin. (3) ultima teză, sentinţa respectivă nefiindu-i opozabilă.

Instanţa de apel nu a analizat apărările formulate de pârât cu privire la cuantumul eronat al pretenţiilor solicitate, aplicând fără temei puterea de lucru judecat din sentinţa civilă nr. 6876/07.12.2015, prin care reclamantul F.N.G.C.I.M.M. a fost obligat la plata sumei de 2.828.622,19 RON, cu titlu de garanţie, către finanţator.

Din analiza hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2015 nu rezultă că reclamantul F.N.G.C.I.M.M. a contestat valoarea garanţiei solicitate la plată de către A. S.A. (fiind contestate alte aspecte legate de biletele la ordin şi înştiinţarea de neplată), deşi aceasta nu era calculată corect. Potrivit documentelor anexate cererii de plată transmise de finanţator, era valoarea finanţării restante.

În cuprinsul sentinţei civile nr. 6876/07.12.2015, pagina 2, paragraful 5 se menţionează că: "La 03.05.2013 a formulat Cererea de plată privind Scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010 prin care reclamanta a solicitat plata garanţiei aferente finanţării garantate restante în cuantum de 2.828.622,19 RON", aspect asupra căruia F.N.G.C.I.M.M. nu a formulat nicio apărare în temeiul pct. 15 din scrisoarea de garantare nr. 726/2010 unde se specifică că garanţia se calculează prin aplicarea unui procent de 80% din finanţarea garantată restantă.

Chiar dacă intimatul a fost obligat la o sumă mai mare, reprezentând garanţie acordată, sumă pe care acesta nu a contestat-o (suma reprezentând valoarea finanţării restante), nu înseamnă că pârâtul trebuie să plătească procentul de contragarantare la suma stabilită de instanţă, ci potrivit dispoziţiilor convenţionale aplicabile.

Ultima teză a art. 7.4 alin. (3) stabileşte că se analizează cererea de executare ţinând cont de îndeplinirea condiţiilor convenţionale aplicabile între părţi ("cererea de executare se analizează şi se soluţionează în conformitate cu prevederile alin. (2)"), chiar în situaţia în care există o hotărâre judecătorească, prevedere contractuală căreia instanţa de apel nu i-a dat o corectă şi eficientă interpretare juridică.

Mai mult, sentinţa civilă nr. 6876/07.12.2015, rămasă definitivă, a tranşat litigiul dintre bancă şi F.N.G.C.I.M.M. cu privire la convenţiile aplicabile în acele raporturi, astfel că în speţa respectivă nu s-au analizat convenţiile aplicabile în cauza de faţă şi dacă condiţiile de plată stabilite între FRC şi F.N.G.C.I.M.M. ar fi îndeplinite, pentru a se reţine puterea de lucru judecat.

Aşadar, chiar dacă plata garanţiei a fost făcută în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, FRC tot trebuie să facă analiza cererii de executare a reclamantului pentru a verifica dacă au fost respectate toate obligaţiile din Convenţia nr. 1/2010 şi Norma 1/2010, aplicabile în litigiul ce formează obiectul dosarului nr. x/2020

În egală măsură, recurentul-pârât a arătat instanţei de apel, ca o veritabilă excepţie de neexecutare a contractului, că potrivit dispoziţiilor convenţionale, FRC nu preia riscul operaţional asociat riscului de fraudă (nu frauda dovedită), însă această apărare nu a fost analizată.

În speţă, a fost identificat un risc operaţional în accepţiunea art. 7.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, pe care reclamantul l-a înregistrat în activitatea sa de mandatar.

Totodată, potrivit art. 4.4 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, acordarea contragaranţiilor în baza convenţiei se completează cu dispoziţiile legale corespunzătoare privitoare la mandat, iar în conformitate cu prevederile art. 1080 alin. (1) din C. civ. de la 1864 "diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este totdeauna aceea a unui bun proprietar".

Aşadar, reclamantul trebuia să dezvolte proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului operaţional şi să dispună proceduri de administrare a acestora, nu prin încercarea de a acoperi pierderile prin plata contragaranţiei obţinute de la FRC, pe care tot reclamantul a acordat-o în numele FRC.

Recurentul-pârât apreciază că reclamantul şi-ar invoca propria culpă dacă ar susţine că îi lipseau procedurile interne pentru a preveni asemenea situaţii care pot prejudicia iremediabil bugetul public.

Coroborând toate prevederile evocate, rezultă că FRC preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional, aşa cum a dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs.

FRC nu poate ignora informaţiile deţinute, întrucât plata contragaranţiei aferente beneficiarului B. S.R.L. ar expune FRC cel puţin unui risc reputaţional şi ar putea prejudicia grav patrimoniul public.

În acest context, refuzul plăţii nu este lipsit de orice fundament convenţional, ci se întemeiază pe prevederile Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010, încheiată cu F.N.G.C.I.M.M.

O ultimă critică supusă analizei se referă la faptul că instanţa de apel nu a dat eficienţă obligaţiei de monitorizare şi de plată a garanţiei, cu prudenţă şi diligenţă, obligaţie care a fost încălcată de reclamantul F.N.G.C.I.M.M. Instanţa de apel s-a prevalat de un singur aspect de ordin formal în interpretarea convenţiei nr. 1/2010 ceea ce a viciat întregul raţionament juridic cu privire la scopul O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul în acordarea contragaranţiilor şi a ajutorului de stat.

În motivare, instanţa de apel a reţinut, fără a arăta vreun raţionament juridic în acest sens că: "riscul operaţional, la care face referire art. 7.1. (...) poate să apară în procesul de analizare a condiţiilor de eligibilitate a potenţialilor beneficiari şi de acordare a garanţiei contragarantate, iar nu în etapa ulterioară a soluţionării unor litigii, având ca obiect analiza legalităţii şi temeiniciei plăţii garanţiei contragarantate".

Astfel, s-a reţinut că reclamantul F.N.G.C.I.M.M. a plătit garanţia în baza unei hotărâri judecătoreşti, fără a se mai impune a fi verificată obligaţia de prudenţă şi diligenţă.

Modalitatea în care a ajuns F.N.G.C.I.M.M. să plătească mai mult decât trebuia ţine chiar de nerespectarea obligaţiei de prudenţă şi diligenţă, de riscul operaţional invocat şi prezentat, întrucât s-a dovedit că reclamantul a omis anumite acţiuni în verificarea cuantumului creanţei, deci nu a depus toată diligenţa în monitorizarea garanţiei şi plăţii acesteia.

În acest sens, au fost evocate prevederile art. 6.1. din Convenţia de contragarantare.

Aşadar, reclamantul nu poate invoca faptul că singura obligaţie care îi incumbă este aceea de a analiza eligibilitatea beneficiarului şi doar la momentul acordării garanţiei contragarantate.

În cauză, a fost încălcată atât litera, cât şi spiritul prevederilor Convenţiei nr. 1/2010 şi ale Normei 1/2010. Obligaţiile reclamantului nu pot fi limitate doar la încadrarea beneficiarului în categoria I.M.M. şi îndeplinirea anumitor criterii de eligibilitate, cum pretinde reclamantul la pagina 3 din acţiunea introductivă, ci trebuie acţionat cu prudenţă şi diligenţă, inclusiv la momentul plăţii garanţiei contragarantate.

Prin urmare, reclamantul trebuia să manifeste maximă diligenţă în acordarea garanţiei şi a contragaranţiei, precum şi în monitorizarea şi plata garanţiei contragarantate.

Prin actele depuse la dosar (referatele şi notele de analiză efectuate de reclamant), s-a dovedit că reclamantul avea cunoştinţă de situaţia beneficiarului. Mai mult, prin sentinţa reţinută de instanţă cu putere de lucru judecat, F.N.G.C.I.M.M. nu a făcut apărări cu privire la cuantumul garanţiei.

Reclamantul F.N.G.C.I.M.M. a acordat şi a plătit o garanţie contragarantată din surse publice, fără să analizeze, cu diligenţa şi prudenţa impusă de normele convenţionale, informaţiile de care dispunea sau era obligat să dispună, conform cărora, în cauză, exista un risc de fraudă şi fără a lua în considerare condiţiile respectării destinaţiei creditului.

F.N.G.C.I.M.M., în calitate de mandatar, avea obligaţia de a analiza situaţia economico-financiară a beneficiarului pe tot parcursul derulării creditului şi de a face investigaţiile necesare, însă reclamantul a sperat, în mod nejustificat, că FRC nu va cunoaşte toate aceste detalii, folosind ca un veritabil alibi dispoziţii convenţionale în temeiul cărora pretinde că şi-a îndeplinit mandatul şi obligaţiile faţă de FRC.

În plus, având în vedere că reclamantul este un profesionist în domeniul garantării, criteriul de apreciere a culpei acestuia este cel al "bunului proprietar". Astfel, acesta se găseşte răspunzător şi pentru culpa cea mai mică.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III. Apărarea intimatului

Intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborate cu cele ale art. 489 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Astăzi, în şedinţă publică, excepţia nulităţii a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

IV. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 25 aprilie 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 21 septembrie 2023, cu citarea părţilor.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a arătat că normele de drept material încălcate în soluţionarea apelului sunt următoarele: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864, O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, cu referire la faptul că suma pretinsă de reclamant prin cererea de executare şi prin acţiunea introductivă este eronată, întrucât se raportează la finanţarea restantă, iar nu la garanţia restantă (aşa cum prevede pct. 15 din scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010).

A menţionat că, în urma analizării cererii de plată a contragaranţiei, FRC a comunicat prin adresa nr. x/02.11.2018, înregistrată la F.N.G.C.I.M.M. sub nr. x/06.11.2018 (anexată cererii de chemare în judecată) respingerea cererii de executare a contragaranţiei pentru beneficiarul B. S.R.L., în temeiul art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, în raport de art. 7.1. din aceeaşi convenţie.

Instanţa de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 7.1 din Convenţia nr. 1/2010, potrivit cărora "FRC suportă riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al garantului", invocate de pârât ca temei al respingerii cererii de plată.

Aceste critici nu pot fi primite de Înalta Curte, deoarece recurentul-pârât invocă nerespectarea principiilor de drept civil referitoare la forţa obligatorie a contractelor, executarea cu bună-credinţă a acestora, interpretarea prevederilor contractuale în acord cu intenţia comună a părţilor şi interpretarea sistematică, dar în concret nu aduce suficiente argumente pentru a arăta de ce este greşit raţionamentul instanţei de apel prin raportare la prevederile Convenţiei nr. 1/2010 şi a Normei nr. 1/2010.

În speţă, deşi autorul căii de atac a susţinut nesocotirea prevederilor legale anterior indicate, în motivarea recursului, acesta pune în discuţie clauzele contractuale şi modul de executare a contractului, în raport de probatoriul administrat.

Înalta Curte reţine că interpretarea actelor juridice, a probelor şi a culpei în executarea contractului – elemente ale chestiunilor de fapt ale cauzei deduse judecăţii – ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, se reţine că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziţii normative concrete care să fi fost aplicate greşit de către instanţa de apel.

Susţinerile recurentului-pârât conform cărora instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 4.4., art. 6.1., art. 7.1., art. 7.4. alin. (2) şi art. 12.8. din Convenţia nr. 1/2010 şi a aplicat greşit normele de drept material prevăzute la art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor, precum şi pe cele cuprinse în art. 1540 din C. civ. de la 1864 ("Mandatarul este răspunzător nu numai de dol, dar încă şi de culpa comisă în executarea mandatului. Pentru culpa, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate decât în caz contrariu.") nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate, întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt şi să stabilească întinderea obligaţiei de monitorizare şi de verificare care revine intimatului-reclamant conform convenţiei.

Totodată, se reţine că aceste critici au făcut obiectul cererii de apel formulate de aceeaşi parte împotriva sentinţei primei instanţe or, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, aceasta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, deşi legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reţine că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecăţii, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs. O reinterpretare a convenţiei părţilor, a mandatului acordat intimatului-reclamant în temeiul acestei convenţii şi a modalităţii de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurentul-pârât, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate şi interpretate de către instanţele devolutive, ceea ce ar conduce la schimbarea situaţiei de fapt, demers inadmisibil în recurs.

Înalta Curte constată că motivul refuzului FRC de a plăti contragaranţia este fundamentat pe clauza 6.1 din Convenţia nr. 1/2012, potrivit căreia Fondul nu preia riscul operaţional al garantului.

Faptul că reclamantul F.N.G.C.I.M.M. nu a făcut apărări în litigiul cu banca cu privire la valoarea corectă a garanţiei reprezintă, în accepţiunea recurentului-pârât, o culpă (risc operaţional) al acestuia, pe care FRC nu îl preia, context în care se apreciază că prin hotărârea recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009.

Recurentul-pârât a precizat că în faza procesuală a apelului s-a arătat, ca o veritabilă excepţie de neexecutare a contractului, că potrivit dispoziţiilor convenţionale, FRC nu preia riscul operaţional asociat riscului de fraudă (nu frauda dovedită), însă această apărare nu a fost analizată.

În speţă, a fost identificat un risc operaţional în accepţiunea art. 7.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, pe care reclamantul l-a înregistrat în activitatea sa de mandatar.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale evocate, întrucât în urma examinării situaţiei de fapt prin prisma probatoriului administrat, a stabilit că nu se poate reţine incidenţa unui risc operaţional care să exonereze recurentul de la plata contragaranţiei.

Printr-un raţionament clar şi argumentat juridic, instanţa devolutivă de control judiciar a justificat inexistenţa riscului operaţional.

Sub acest aspect, a statuat că eventualele erori de calcul săvârşite în dosarul nr. x/2015 nu constituie risc operaţional, ce este definit de art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 ca reprezentând risc de pierdere determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme şi resurse umane inadecvate sau că nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de evenimente şi acţiuni externe, riscul legal fiind inclus în riscul operaţional. Curtea de Apel Bucureşti a subliniat faptul că riscul operaţional, în care este inclus şi riscul legal, la care face referire art. 7.1 prin raportare la art. 4.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 poate să apară în procesul de analizare a condiţiilor de eligibilitate a potenţialilor beneficiari şi de acordare a garanţiei şi contragaranţiei, iar nu în etapa ulterioară a soluţionării unor litigii având ca obiect analizarea legalităţii şi temeiniciei plăţii garanţiei şi a contragaranţiei.

Prin urmare, o dată ce recurentul-pârât şi-a asumat obligaţia de a prelua riscul de credit al beneficiarului, este obligat să plătească contragaranţia, întrucât intimatul-reclamant nu a încălcat niciuna din clauzele Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 şi nici nu s-a probat incidenţa unei cauze exoneratoare de răspundere. În speţă, riscul de credit s-a produs, deoarece beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de C. S.A., instituţia de credit solicitând reclamantului plata garanţiei; din interpretarea art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2012 rezultă că, în aceste condiţii, Fondul preia riscul de credit aferent I.M.M.-ului beneficiar, fără niciun fel de limitare, evenimentele invocate de recurent încadrându-se în categoria riscului de credit.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât susţine faptul că, nefiind parte în dosarul nr. x/2015, sentinţa pronunţată în acest dosar nu îi este opozabilă, sens în care apreciază că instanţa de apel nu putea invoca puterea de lucru judecat.

Fiind vorba de aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, critica va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Această critică va fi înlăturată, deoarece relativitatea hotărârilor judecătoreşti nu antrenează consecinţa inopozabilităţii faţă de terţi. Relevante în acest sens, sunt dispoziţiile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară".

În speţă, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 6876 din 7 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă, ca urmare a respingerii apelului şi a recursului.

Aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, o altă instanţă a tranşat definitiv într-un alt proces purtat anterior între reclamanta C. S.A. şi pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN (dosarul nr. x/2015), stabilind, cu putere de lucru judecat atât respectarea condiţiilor de acordare a garanţiei conform mandatului primit şi respectarea obligaţiei de diligenţă la momentul analizării condiţiilor de eligibilitate, cât şi valoarea garanţiei ce trebuie plătită de către Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN.

Având în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, coroborate cu cele ale art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, potrivit cărora oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, în mod corect a apreciat instanţa de apel că, în prezenta cauză, considerentele sentinţei civile nr. 6876 din 7 decembrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, se impun prin prisma efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat.

Însă, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. nu presupune obligatoriu identitatea tuturor părţilor, ci doar cel puţin a uneia dintre acestea, astfel încât nu are importanţă că, în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, recurentul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. nu a fost parte, deoarece în acel litigiu a figurat Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. – IFN, reclamantul din prezenta cauză.

Aşadar, efectul pozitiv a fost opus părţii care a figurat în primul litigiu, iar nu recurentului. În ceea ce îl priveşte pe acesta, cele statuate prin hotărârea anterioară i-au fost opuse sub aspect probator, întrucât, în speţă, acesta nu a reuşit să facă dovada contrară.

Simpla invocare a inopozabilităţii unei hotărâri judecătoreşti de către un terţ în lipsa efectuării "dovezii contrare", în sensul art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., nu poate fi reţinută.

Autoarea căii de atac a mai susţinut, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., faptul că au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (2) din acelaşi cod, care reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului; faţă de această susţinere, Înalta Curte constată că se impută instanţei de apel încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil, aspect ce poate fi încadrat în motivul de casare ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că invocarea prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. s-a făcut pur formal, întrucât recurentul nu a dezvoltat critici din care să rezulte modalitatea în care a procedat instanţa de apel determinând încălcarea principiului invocat, astfel că instanţa supremă nu are niciun reper pentru examinarea legalităţii deciziei din această perspectivă, motiv pentru care, va înlătura şi această critică.

Pe temeiul considerentelor reţinute, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate criticile formulate prin memoriul de recurs, întrucât niciuna din clauzele convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 nu îl exonerează pe recurent de plata contragaranţiei, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor şi criteriilor de eligibilitate stabilite. Contragaranţia reprezintă un angajament expres, irevocabil şi necondiţionat prin care recurentul preia o parte din riscul de credit asumat de intimat la acordarea de garanţii în favoarea I.M.M. – ului beneficiar, în condiţiile Convenţiei de contragarantare.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1261 din 14 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2023.