Sanction for non-payment of judicial stamp duty on reconventional claim: annulment under Art. 197 Cpc vs. suspension under Art. 242(1) Cpc and abuse of procedural rights.

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29.12.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să o oblige la a-i lăsa, în deplină proprietate şi posesie, bunurile constând în echipamente tipografice şi accesorii, la plata sumei de 32.500 euro/lună, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul creat prin lipsa de folosinţă a echipamentelor, începând cu 27.07.2020 şi până la data predării efective, şi a cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluţia secţiei a VI-a Civile s-a dispus, în temeiul art. 107 alin. (1) şi (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, trimiterea dosarului către secţia a III-a Civilă a Tribunalului Bucureşti.

La 27.04.2021, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a echipamentelor tipografice, obiect al cererii principale, şi a accesoriilor acestora.

Prin încheierea din 07.05.2021, secţia a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile.

Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a comunicat, la 20.07.2021, pârâtei-reclamante rezoluţia prin care era fixat termen de judecată la 15.10.2021, dată până la care a stabilit, sub sancţiunea suspendării judecăţii în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., obligaţia de a indica valoarea obiectului cererii reconvenţionale şi, sub sancţiunea anulării, obligaţia de a timbra cererea reconvenţională conform art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. Totodată, a informat-o cu privire la dreptul de a formula cerere de acordare a facilităţilor şi cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, în termen de 5, respectiv 3 zile de la primirea comunicării.

Pentru termenul din 15.10.2021, S.C. B. S.R.L. şi-a precizat cererea, opinând că valoarea obiectului cererii reconvenţionale se stabileşte conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ., iar subsecvent, a evaluat chiria anuală la suma de 36.363,60 RON, pentru care a arătat că datorează o taxă judiciară de timbru de 7.268,31 RON, potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, pe care nu a achitat-o.

În şedinţa de judecată din 15.10.2021, apărătorul pârâtei-reclamante a solicitat instanţei să îi comunice valoarea taxei judiciare de timbru pe care o are de achitat, iar reclamantul-pârât a invocat excepţia netimbrării cererii reconvenţionale, pe care prima instanţă a admis-o, după cum s-a consemnat în încheierea de la acel termen.

Prin sentinţa civilă nr. 2887/25.11.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a-VI-a Civilă a admis cererea principală şi a obligat pârâta-reclamantă să lase reclamantului-pârât în deplină proprietate şi posesie bunurile precizate în acţiune, a anulat cererea reconvenţională ca netimbrată şi a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 12.098,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 15.10.2021, S.C. B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., a declarat apel.

La 19.05.2023, S.C. B. S.R.L. a formulat o cerere de recuzare a domnului judecător D., care a fost anulată prin încheierea din 26.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Prin decizia civilă nr. 873/30.05.2023, aceeaşi instanţă a admis apelul declarat de S.C. B. S.R.L., a anulat în parte încheierea din 15.10.2021 şi sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

A. a promovat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, iar S.C. B. S.R.L. a recurat încheierea din 26.05.2023.

Recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei instanţei de apel şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Autorul acestei căi de atac a invocat încălcarea de curtea de apel a regulilor de procedură şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; s-a prevalat, astfel, de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, a susţinut că instanţa de apel, subsecvent anulării încheierii din 15.10.2021, avea obligaţia evocării fondului, întrucât nu erau întrunite condiţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. pentru trimiterea spre rejudecare, lipsind solicitarea tuturor părţilor.

În continuare, recurentul-reclamant a contestat dispoziţiile de anulare a încheierii din 15.10.2021 şi a sentinţei primei instanţe.

Consecutiv inventarierii dispoziţiilor tribunalului referitoare la timbrajul cererii reconvenţionale, a relevat că prima instanţă a aplicat legal sancţiunea anulării, de vreme ce pârâta-reclamantă, deşi a indicat atât valoarea obiectului cererii reconvenţionale, cât şi cuantumul taxei, nu a achitat-o.

A apreciat că este greşită statuarea curţii de apel privind prevalenţa sancţiunii suspendării în cazul neindicării valorii obiectului cererii; a subliniat că art. 242 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte un caz de suspendare facultativă, iar judecătorul fondului a considerat că măsura nu este oportună.

O altă critică adusă deciziei recurate a vizat faptul că prin aceasta se permite pârâtei-reclamante să îşi valorifice propria turpitudine, conduita părţii având exclusiv scopul de a tergiversa judecarea procesului.

Prin recursul propriu, S.C. B. S.R.L. a solicitat casarea încheierii din 26.05.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, pentru încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; s-a prevalat, astfel, de motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A criticat soluţia dată cererii de recuzare, reliefând că reprezentantul său convenţional era abilitat să o formuleze în temeiul mandatului primit, la 23.03.2023, din partea administratorului judiciar, iar înscrisul depus de acesta, prin care contesta împuternicirea avocatului, era inapt să o invalideze; în consecinţă, a apreciat că instanţa de apel era chemată să soluţioneze cererea pe fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 27.09.2023, S.C. B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului părţii adverse ca nefondat; a susţinut că decizia atacată este legală, deoarece prima instanţă nu a determinat, în conformitate cu art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxa judiciară de timbru şi a lipsit-o de posibilitatea de a formula cererea de reexaminare, în condiţiile art. 39 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În dezbateri, Înalta Curte a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului promovat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 26.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 129 din Constituţie şi ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ. reglementează principiul legalităţii căilor de atac, care implică nu numai că mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că însăşi exercitarea lor se realizează în condiţiile legii.

Obiectul căii de atac promovată de recurenta-pârâtă îl reprezintă numai încheierea pronunţată în apel asupra cererii de recuzare.

Potrivit art. 53 alin. (1) teza I C. proc. civ., "Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza".

Aşadar, calea de atac împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare poate fi exercitată numai simultan cu cea împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat calea de atac, iar nu şi separat; se impune subliniat că, pentru identitate de raţiune, aceste considerente îşi păstrează valabilitatea şi în măsura în care se atacă o încheiere de anulare a unei cereri de recuzare.

Prin urmare, deşi admisibilitatea demersului judiciar era subordonată atacării deopotrivă a deciziei pronunţate asupra apelului, recurenta-pârâtă nu a recurat decât încheierea din 26.05.2023, prin care a fost soluţionată cererea de recuzare.

Cum provocarea controlului judiciar al hotărârii judecătoreşti este condiţionată de exercitarea lui în condiţiile legii, constatând că ele nu sunt satisfăcute în legătură cu recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 26.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, instanţa supremă urmează să respingă calea de atac, ca inadmisibilă.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate de recurentul-reclamant şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele circumscrise de recurentul-reclamant ipotezelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. pun în discuţie aplicarea de către instanţa de apel a unor reguli de procedură şi nu încălcarea sau aplicarea unor norme de drept material; de aceea, ele vor fi examinate numai în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dându-se prioritate criticilor care pun în discuţie nelegalitatea anulării celor două hotărâri apelate şi turpitudinea apelantei-pârâte şi au vocaţia de a influenţa hotărârea asupra celei care vizează aplicarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile sunt fondate.

Divergent tribunalului, instanţa de prim control judiciar a reţinut că sancţiunea activată de neîndeplinirea de pârâta-reclamantă a obligaţiei de a arăta valoarea bunurilor a căror posesie o solicită şi indicarea, în schimb, a chiriei anuale aferente acestora era nu anularea cererii reconvenţionale, ci suspendarea judecăţii procesului, prevăzută de art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant opune acestei dezlegări conduita procesuală a pârâtei, care nu a achitat taxa de timbru până la primul termen, deşi a calculat-o, în raport cu valoarea interesului litigios indicată prin cererea precizatoare; în consecinţă, apreciază că măsura suspendării nu era aplicabilă, iar admiterea excepţiei netimbrării este legală.

Articolul 197 C. proc. civ. şi art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 stabilesc achitarea cu anticipaţie a taxelor de timbru, a cărei dovadă se ataşează cererii; în ipoteza netimbrării cererii, reclamantului i se pune în vedere obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în cuantumul stabilit de instanţă. Această comunicare marchează, potrivit art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, curgerea termenelor pentru exercitarea dreptului de a cere reexaminarea taxei, ajutorul public judiciar sau acordarea facilităţilor la plata taxei de timbru.

Dacă acest moment procesual este depăşit fără ca partea să formuleze o cerere de reexaminare, modalitatea de calcul a taxei judiciare de timbru se consolidează, iar reclamantului îi incumbă definitiv plata acesteia; neîndeplinirea obligaţiei de plată atrage anularea cererii.

Articolul 242 C. proc. civ. – care interesează cercetarea procesului, când, potrivit art. 237 din cod, se îndeplinesc actele de procedură pentru pregătirea dezbaterii în fond a litigiului – sancţionează neîndeplinirea de către parte a obligaţiilor fixate în sarcina sa în cursul judecăţii.

Prin urmare, refuzul părţii de a-şi îndeplini obligaţiile a căror finalitate este stabilirea taxei judiciare de timbru poate atrage sancţiunea prevăzută de art. 242 C. proc. civ., numai dacă instanţa consideră că judecata procesului nu poate continua, faţă de imposibilitatea de a determina modalitatea de calcul sau cuantumul taxei judiciare de timbru.

Transpunând aceste considerente teoretice la recursul de faţă, Înalta Curte reţine, opus instanţei de control judiciar devolutiv, că indicarea de către pârâtă nu a valorii, ci a chiriei aferente bunurilor obiect al cererii, nu implica eo ipso suspendarea judecăţii în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Cele două obligaţii impuse pârâtei-reclamante prin rezoluţia comunicată la 20.07.2021 – cea dintâi, să indice valoarea obiectului cererii reconvenţionale, iar a doua, să achite taxa de timbru – erau sancţionabile distinct; prima cu suspendarea judecăţii, iar a doua cu anularea cererii.

Partea a îndeplinit prima obligaţie şi a indicat că datorează suma de 7.268,31 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru, însuşindu-şi calcularea ei în temeiul art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013; prin urmare, nu a împiedicat desfăşurarea normală a procesului, pentru a deveni incident art. 242 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme, în şedinţa din 15.10.2021, a indicat valoarea obiectului cererii, necontestată de partea adversă.

Neîndeplinită a rămas numai cea de-a doua îndatorire, de plată a taxei judiciare de timbru, care atrăgea sancţiunea anulării cererii, în temeiul art. 197 C. proc. civ., în mod just aplicată de instanţa de fond.

Instanţa supremă înlătură susţinerea recurentei-pârâte care identifică suprimarea dreptului său la reexaminare drept vătămare produsă de tribunal, notând că partea a achiesat la modalitatea de stabilire a taxei de timbru, a cuantificat-o prin cererea sa precizatoare şi, la expirarea termenului de trei zile, calculat de la 20.07.2021, era decăzută din contestarea timbrajului.

Statuările anterioare îndreptăţesc şi concluzia că demersul prin care, la primul termen de judecată, recurenta-pârâtă a urmărit să îşi procure un nou termen pentru formularea cererii de reexaminare este incompatibil cu art. 12 C. proc. civ., ce impune părţilor exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale, convergent finalităţii în vederea căreia sunt recunoscute de lege.

Este, aşadar, întemeiată şi critica prin care reclamantul-pârât relevă că instanţa de apel a validat exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale de către pârâta-reclamantă, neglijând că aceasta din urmă a reproşat practic primei instanţe sancţionarea unei situaţii pe care însăşi partea a creat-o, demers care contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Aşa fiind, sunt fondate criticile recurentului-reclamant, iar dispoziţia curţii de apel, de anulare în parte a încheierii tribunalului din 15.10.2021, este contrară art. 197 şi 242 alin. (1) C. proc. civ.

Această concluzie elimină premisa pe care acest recurent îşi construieşte prima critică şi afirmă că, în raport cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi subsecvent anulării încheierii din 15.10.2021, curtea de apel era chemată să reţină cauza pentru evocarea fondului; această susţinere este inutil a mai fi analizată.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa decizia instanţei de apel, va trimite cauza instanţei de apel pentru o nouă judecată şi va respinge ca inadmisibil recursul declarat de S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 26.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 873/30.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva încheierii din 26.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 ianuarie 2024.