Abusiveness of anticipatory maturity and penal interest clauses in consumer mortgage credit under Directive 93/13/CEE

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2023

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Timiş – secţia a II-a Civilă sub nr. x/2016 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzei abuzive privind dobânda de referinţă variabilă stipulată la pct. 5 din Contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. x/09.01.2008, începând cu data încasării sumelor şi până la data încetării practicării acestei clauze abuzive, constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei privind dobânda majorată penalizatoare prevăzută la art. 6-7 din contract, restituirea sumei plătite cu titlu de dobândă majorată, împreună cu dobânda legală aferentă, constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei de anatocism stipulată la art. 3-4 din actul adiţional încheiat la 30.09.2010, restituirea sumelor plătite cu acest titlu, împreună cu dobânda legală aferentă, constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei privind exigibilitatea anticipată a creditului prevăzute la art. 5.10, 5.11, 9.3 şi 8.2 din condiţiile generale de creditare, precum şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale de 20.000 RON.

Prin încheierea din 09 mai 2016 Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a respins excepţiile necompetenţei materiale a instanţei, netimbrării cererii şi nulităţii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 5 septembrie 2016 au fost unite cu fondul cauzei excepţiile tardivităţii solicitării daunelor morale, autorităţii de lucru judecat, inadmisibilităţii şi prescripţiei acţiunii, puse în discuţie la acel termen.

Prin sentinţa civilă nr. 1006 din 08 noiembrie 2016 Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia tardivităţii cererii de acordare a daunelor morale, a autorităţii de lucru judecat, a inadmisibilităţii şi a prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamant, fiind obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor la a căror restituire a fost obligată pârâta prin sentinţa civilă nr. 4296/28.03.2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 266/16.04.2016 a Curţii de Apel Timişoara, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008 şi art. 4.2-4.4 din condiţii generale referitoare la dobânda de referinţă variabilă, calculată de la data încasării acestor sume până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

A fost constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 6-7 din Convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008 referitoare la dobânda majorată.

Prin urmare, a fost obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor prevăzute la pct. 6-7 din Convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008 referitoare la dobânda majorată şi la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate abuziv, de la data încasării acestora şi până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

A fost constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 3-4 din Actul adiţional din 30.09.2010 la Convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008.

Prin urmare, a fost obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor prevăzute la pct. 3-4 din Actul adiţional din 30.09.2010 la Convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008 şi la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate abuziv de la data încasării acestora şi până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

A fost constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 5.11 şi 9.3 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit.

A fost respinsă în rest cererea.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor menţionate a declarat apel pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 557/A din 25 septembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1006 din 8 noiembrie 2016, a încheierii din 9 mai 2016 şi a încheierii din 5 septembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.

A fost obligată pârâta apelantă să-i plătească reclamantului intimat suma de 3.256 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs B. S.A.

Prin decizia nr. 890 din 7 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016*.

4. Prin decizia civilă nr. 423/A din 28 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de către pârâtă.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 1006 din 8 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş , secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în sensul că a fost respinsă cererea reclamantului privind declararea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la pct. 6 din Convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008 referitoare la dobânda majorată, pct. 5.11 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit, referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului şi pct. 3-4 din actul adiţional din 30.09.2010 la convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008, precum şi cererea privind restituirea către reclamant a sumelor încasate necuvenit în temeiul acestor clauze.

A fost menţinută în rest hotărârea prime instanţe.

Tototdată, a fost respinsă cererea reclamantului intimat privind cheltuielile de judecată.

5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A..

De asemenea, împotriva aceleiaşi decizii a formulat recurs şi pârâta B. S.A.

Recursul formulat de reclamant

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

De asemenea, s-a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul cererii de recurs s-a arătat că, în analiza celor trei clauze litigioase, motivele de casare indicate interferează între ele, unele fiind comune iar altele particulare, cu explicitarea lor la speţă.

Principala critică adusă deciziei recurate este nerespectarea de către instanţa de apel a reperelor obligatorii trasate de instanţa de casare, recurentul-reclamant invocând nelegalitatea hotărârii atacate raportat la aspectul dezlegărilor de drept din recurs conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, s-a invocat că au fost nesocotite exigenţele motivării hotărârii judecătoreşti, consacrate de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

S-a arătat că, în speţă, clauzele litigioase nu au fost contestate din perspectiva încălcării normelor de drept comun, aşa cum greşit a considerat instanţa de apel, ci exclusiv din perspectiva nesocotirii normelor speciale din materia protecţiei consumatorului.

Contrar statuărilor din apel, instanţa de casare nu a înlăturat acele considerente ale instanţelor de fond presupus clădite pe caracterul nelegal al clauzelor din perspectiva încălcării altor dispoziţii decât cele conţinute de Legea nr. 193/2000, ci a "criticat" soluţia instanţei de apel din perspectiva nemotivării hotărârii şi a necercetării fondului pricinii prin raportare la susţinerile/argumentele părţilor, fiind incident motivul de casare prevăzut la pct. 6 de la alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

În materia interpretării clauzelor dintr-un contract de consum prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator, astfel cum rezultă din art. 5 teza a II-a din Directiva 93/13CEE, transpus în dreptul intern la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Or, din acest unghi, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile legale interne şi europene deopotrivă, abandonând în mod nelegal rolul său activ de instanţă devolutivă.

Dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. se referă la dezlegările de drept ale instanţei de casare, numai acestea fiind obligatorii pentru instanţa de apel în rejudecarea fondului.

Aprecierile factuale ale instanţei de casare (interpretarea clauzelor contractuale) ce ţin de temeinicia soluţiei, trebuiau să rămână indiferente judecătorilor apelului, care aveau obligaţia legală de a interpreta clauzele prin raportare la exigenţele normative de protecţie a consumatorului.

S-a susţinut că nu este incidenţă norma de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza exigibilităţii anticipate a creditului intrând în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000. Astfel, soluţia instanţei de apel este nelegală şi intră sub incidenţa motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

S-a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, apreciind ca fiind incidenţă norma de excludere prevăzută la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa de apel nu a plecat de la premisa că excepţia instituită la art. 1 alin. (2) din directivă este de strictă interpretare, nesocotind jurisprudenţa CJUE în materie. Totodată, nu a răspuns argumentului reclamantului conform căruia dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 190/1999 sunt subordonate prevederilor art. 12 şi art. 231 din lege, omise din analiză de instanţa de apel, în sensul că dispoziţiile art. 20 din lege nu sunt obligatorii, atâta vreme cât părţile nu au convenit în contract clauza exigibilităţii anticipate a creditului şi condiţiile în care aceasta operează.

Or, instanţa de apel s-a referit în analiza sa exclusiv la ipoteza în care clauza scadenţei anticipate este stipulată în contract.

În procesul de evaluare a acestei clauze abuzive instanţa de apel nu a analizat legătura art. 20 cu art. 12 din Legea nr. 190/1999, încălcând prevederile imperative ale art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000.

În opinia recurentului, art. 20 din lege se aplică atunci când părţile au convenit în contract ca scadenţa anticipată a creditului să opereze pentru cazul în care nu se achită ratele de credit la scadenţă. Or, în caz de îndoială primează interpretarea mai favorabilă pentru consumator, instanţa de apel ignorând jurisprudenţa CJUE (Cauza C-125/18, Marc Gomez del Moral Guasch, pct. 37).

Instanţa de apel nu a răspuns susţinerii reclamantului potrivit căreia clauza de la art. 5.11. din Condiţiile generale, raportat la art. 5.10. din Condiţiile generale, derogă de la dispoziţiile Legii nr. 190/1999, existând deci un acord diferit al părţilor în această privinţă. Instanţa de apel a încălcat şi jurisprudenţa CJUE.

Constatând că, în absenţa prevederii în contract a confirmării de primire, clauza se completează de drept cu prevederile corespunzătoare din conţinutul art. 19 din Legea nr. 190/1999, instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa CJUE.

Aceeaşi este situaţia şi în cazul sancţiunii rezilierii de plin drept a contractului de credit ipotecar pentru neplata ratelor la scadenţă (art. 20 din Legea nr. 190/1999), legiuitorul neprevăzând expres că această prevedere normativă se aplică independent de acordul de voinţă al părţilor.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, deoarece a raportat lipsa din contract a sancţiunii rezilierii de plin drept a contractului (prevăzută de art. 20 din Legea nr. 199/2000) la nedovedirea aplicării dobânzii la tot împrumutul rămas de rambursat, pe parcursul derulării raporturilor contractuale, ulterior exigibilităţii anticipate a împrumutului.

Instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa CJUE (Cauza C-421/14, Banco Primus S.A., pct. 73, 75 şi 76.4; Cauza C-186/16, Andriciuc, pct. 54) prin care s-a statuat că examenul judiciar al unei clauze contractuale se raportează la momentul încheierii contractului, fiind relevantă activarea sau nu a clauzei de către profesionist pe parcursul executării convenţiei (aspect invocat la apel a nesocotit jurisprudenţa CJUE (Cauza C-266/18, Aqua Med).

Totodată, instanţa de apel a încălcat jurisprudenţa CJUE (Cauzele conexate C-776/19 şi C-782/19, BNPParisbas, pct. 84-85 şi 89) prin care s-a stabilit că efectivitatea exercitării drepturilor conferite de Directiva 93/13 nu ar putea fi asigurată dacă sarcina probei ar fi deplasată de la profesionist la consumator, cel din urmă fiind ţinut să producă dovada contrară.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a pus în discuţia prealabilă a părţilor această chestiune, încălcând principii fundamentale ale procesului civil, precum cel al contradictorialităţii şi rolului activ - art. 14 alin. (6), art. 224 şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ. respectiv dreptul la apărare - art. 13 C. proc. civ.

Instanţa de apel a ignorat jurisprudenţa CJUE, prin care s-a stabilit că exigenţa transparenţei clauzei trebuie înţeleasă în mod extensiv. În acest sens, instanţa de apel nu a analizat şi aplicat jurisprudenţa CJUE invocată cu privire la obligaţia de informare ce revine profesionistului pe linia transparenţei clauzei, relativ la conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 190/1999, în condiţiile în care condiţiile generale de creditare fac doar o referire generică la acest act normativ.

Instanţa de apel a decis că în cazul unei clauze contractuale care face doar o trimitere generală la o normă legală, trebuie să se aprecieze că respectiva clauză nu a preluat o dispoziţie naţională.

Chiar dacă s-ar admite că, în speţă, clauza exigibilităţii anticipate a creditului de la art. 5.11. se inspiră din art. 20 al Legii nr. 190/1999, instanţa poate constata caracterul său abuziv (CJUE, Cauzele conexate C-70/17 şi C-179/17, Abanca Corporation Bancaria Sa, pct. 60).

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a analizat cerinţele dezechilibrului semnificativ şi bunei-credinţe, cât priveşte clauza exigibilităţii anticipate a creditului de la art. 5.11. din contract prin prisma criteriilor furnizate de jurisprudenţa CJUE, încălcând şi aplicând greşit dispoziţiile normative interne şi unionale din materia protecţiei consumatorului.

Cât priveşte criteriul analizei comparative în vederea detectării situaţiei juridice nefavorabile în care este plasat consumatorul prin raportare la dispoziţiile dreptului comun, instanţa de apel a făcut o referire generică la dispoziţiile vechiului şi noului C. civ., fără a indica în concret textele normative pe care le consideră incidente şi afectând astfel motivarea în drept a hotărârii.

Clauza contractuală în dispută se apreciază prin raportare la dreptul naţional aplicabil contractului şi normele procedurale aflate în vigoare la momentul încheierii contractului, conform jurisprudenţei CJUE. Prin urmare, referirea instanţei de apel la prevederile noului C. civ. este nelegală şi contrară Directivei 93/13 în interpretarea dată de CJUE.

Cât priveşte comparaţia cu vechiul C. civ. (în vigoare la data încheierii contractului de credit litigios), instanţa de apel nu a arătat în motivare de ce înlătură argumentele/susţinerile reclamantului pe această linie.

Instanţa de apel nu a făcut aplicarea jurisprudenţei CJUE în procedura de verificare a efectelor negative în ceea ce priveşte consumatorul, ce decurg din stipularea acestei clauze în contract.

Deşi exigibilitatea anticipată a creditului are drept consecinţă executarea silită a locuinţei familiale, instanţa de apel nu a analizat jurisprudenţa CJUE şi CEDO, invocată, cât priveşte punerea în balanţă a dreptului creditorului cu dreptul consumatorului la locuinţă/domiciliu şi aplicarea principiului proporţionalităţii măsurii.

Judecătorii apelului nu au analizat situaţia comparativă prin raportare la regimul creditelor de consum (Legea nr. 289/2004 în vigoare la data încheierii contractului dedus judecăţii), pentru a observa în ce măsură legiuitorul a conferit furnizorilor de servicii financiare dreptul la declararea scadenţei anticipate a creditului în cazul neexecutării obligaţiei de către consumatorul împrumutat.

Contractul de credit are natura unui contract de credit de consum, astfel că această natură specială a raportului juridic trebuia să primeze în analiza comparativă a instanţei de apel.

În pofida faptului că reclamantul a accentuat analiza dezechilibrului semnificativ în cazul particular al clauzelor de acest tip, conform jurisprudenţei CJUE, instanţa de apel nu a făcut aplicarea acestei jurisprudenţe, deoarece nu a analizat în ce măsură clauza exigibilităţii anticipate a creditului de la pct. 5.11. din Condiţiile generale este prevăzută în contract pentru un caracter suficient de grav de neexecutare în raport cu cele două elemente de referinţă (valoarea împrumutului şi perioada de creditare). De asemenea, nu a verificat în ce măsură dreptul naţional prevede mijloace adecvate şi eficiente care să permită consumatorului supus unei asemenea clauze să remedieze efectele respectivei exigibilităţi a împrumutului. Sub acest aspect, analiza efectuată de instanţa de apel este superficială, incompletă şi trunchiată.

Instanţa de apel nu a verificat dacă în contract activarea clauzei de la pct. 5.11. din Condiţiile generale este prevăzută pentru un grad suficient de grav de neexecutare în raport cu durata împrumutului (360 luni) şi suma împrumutată (59.800 Euro).

De asemenea, instanţa de apel nu a răspuns argumentului privind incompatibilitatea art. 20 din Legea nr. 190/1999 cu Directiva 93/13, astfel cum aceasta a fost interpretată de CJUE în Cauza C-415/11 şi, pe cale de consecinţă, înlăturarea de la aplicare a acestei norme interne în acord cu principiul consacrat de jurisprudenţa CJUE în Cauza C-689/13.

A mai invocat reclamantul că motivarea instanţei de apel este contradictorie, câtă vreme instanţa de apel a confirmat caracterul abuziv al clauzei scadenţei anticipate a împrumutului de la art. 9.3. din Condiţiile generale.

Instanţa de apel nu a mai analizat cerinţa bunei-credinţe a profesionistului din perspectiva clauzei scadenţei anticipate a împrumutului de la art. 5.11. din Condiţiile generale, deşi era obligatoriu să o facă.

Concluzionând, reclamantul a arătat că soluţia instanţei de apel cât priveşte clauza exigibilităţii/scadenţei anticipate a creditului prevăzută la art. 5.11. din contract este nelegală din perspectiva motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Într-o altă critică, s-a susţinut că instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa CJUE privind criteriile de analiză a cerinţelor dezechilibrului semnificativ şi bunei- credinţe, reglementate la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât priveşte clauza dobânzii majorate/penalizatoare stipulată la art. 6 din contractul de credit, încălcând şi aplicând greşit dispoziţiile normative imperative din materia protecţiei consumatorului.

Astfel, instanţa de apel a analizat izolat clauza dobânzii majorate de la art. 6 din contract, fără a se raporta la clauza dobânzii majorate instituită la art. 7 din contract, constatată ca fiind abuzivă şi anulată definitiv de prima instanţă, încălcând astfel prevederile art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000 şi hotărârile preliminare obligatorii adoptate de CJUE (Cauza C-51/17, OTP Bank Nyrt, pct. 83).

Instanţa de apel nu a analizat relaţia dintre mecanismul clauzei dobânzii majorate de la art. 6 din contract şi mecanismul clauzei dobânzii majorate prevăzut la art. 7 din contract, pentru a se putea decela consecinţele economice care rezultă din concursul celor două clauze vizând aceeaşi sancţiune contractuală - aplicarea penalităţilor de întârziere.

Instanţa de apel a reţinut contradictoriu că "dobânda majorată se aplică numai la principalul scadent", adică numai la ratele de credit restante, nerambursate la scadenţele prevăzute în grafic, fără a clarifica raportul şi diferenţele dintre clauzele de la art. 6 şi art. 7 din contractul de credit. Practic, instanţa de apel a examinat - în realitate - clauza de la art. 7 din contract şi nu pe cea de la art. 6.

Instanţa de apel nu a analizat susţinerea referitoare la inexistenţa unui prejudiciu în privinţa soldului creditului curent, nescadent, în cazul înregistrării unor rate de credit restante în ansamblul graficului de rambursare, în condiţiile în care executarea ratelor de credit nescadente (principalul nescadent) nu poate fi cerută înaintea scadenţei termenului de plată prevăzut în contract (art. 1.023 vechiul C. civ.).

În privinţa creditului nescadent nu se poate vorbi de prejudiciu, astfel că prevederea contractuală de la art. 6 din contract intră sub incidenţa alin. (1) lit. i) din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, contrar celor reţinute în apel.

Deşi a considerat că, în speţă, clauza dobânzii majorate are caracterul unei clauze penale, instanţa de apel nu a evaluat situaţia juridică mai puţin favorabilă a consumatorului în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare la data încheierii contractului de credit, fiind nesocotită jurisprudenţa obligatorie a CJUE invocată.

Apreciind incidenţa dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010 asupra raportului contractual dedus judecăţii, încheiat la 09.01.2008, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa CJUE (Cauza C-415/11, M. Aziz, pct. 71 şi 74; Cauza C-l 86/16, Andriciuc, pct. 53-54; Cauza C-472/11, Banif Plus Bank, pct. 40), care impun efectuarea analizei prin raportare la legislaţia existentă la epoca încheierii contractului.

Nu au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 289/2004 şi respectiv ale Legii nr. 190/1999, pentru a aprecia în ce măsură aceste dispoziţii speciale consacră dreptul furnizorului de servicii financiare la perceperea dobânzii penalizatoare. Or, instanţa de apel era datoare să cerceteze dispoziţiile dreptului comun în materia împrumuturilor băneşti.

Pentru consumator obligaţia are caracter civil, potrivit art. 14 din Legea nr. 193/2000, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Conform art. 1-2 din Legea nr. 313/1879, în contractele de împrumut în bani este interzisă stipularea de penalităţi de întârziere, fiind îngăduită doar dobânda remuneratorie sau dobânda legală (în lipsa stipulării în contract a unei convenţii sub acest aspect).

Limitându-se să constate inexistenţa disproporţiei prin raportare la surplusul de 1-2 p.p. faţă de nivelul dobânzii curente, instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa CJUE care a statuat că o astfel de împrejurare nu privează instanţa naţională de posibilitatea de a considera că o astfel de clauză este totuşi abuzivă (Cauzele conexate C-96/16 şi C-94/17, Banco Santander S.A., pct. 61). Prin urmare, instanţa de apel nu a analizat nivelul dobânzii penalizatoare prin comparaţie cu nivelul dobânzii legale.

Potrivit reclamantului, instanţa de apel nu a răspuns susţinerilor sale privind dezechilibrul semnificativ antrenat de clauza dobânzii majorate/penalizatoare. În acest sens, deşi banca are asumate propriile obligaţii în contract la art. 8.6. şi art. 5.10., contractul nu instituie penalităţi şi în sarcina băncii în cazul nerespectării acestora, clauza penalităţilor intrând astfel sub incidenţa prevederilor alin. (1) lit. r) din Lista-Anexă la Legea nr. 193/2000.

S-a mai invocat şi că instanţa de apel nu a mai verificat cerinţa bunei-credinţe a profesionistului.

În ceea ce priveşte dispoziţiile contractuale înscrise la art. 3-4 din actul adiţional la contract încheiat la data de 30.09.2010, s-a invocat că instanţa de apel nu a aplicat criteriile ce rezultă din jurisprudenţa CJUE, încălcând şi aplicând greşit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În mod nelegal a raportat instanţa de apel inexistenţa dezechilibrului semnificativ al acestei clauze la absenţa unei dispoziţii contractuale sau a unei norme legislative care să instituie preluarea unei părţi a riscului scăderii veniturilor reclamantului cauzată de evenimentele legislative din anul 2010 şi situaţiei dificile generate de aceste evenimente obiective.

Dimpotrivă, instanţa de apel trebuia să analizeze reglementările specifice în vigoare la momentul încheierii contractului (Legea nr. 289/2004 şi Legea nr. 190/1999 raportat la art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000) pentru a observa dacă acestea au instituit în sarcina consumatorilor obligaţia de a suporta anatocismul. Or, tocmai inexistenţa unor astfel de dispoziţii normative specifice conduce la situaţia juridică nefavorabilă în care contractul plasează consumatorul, banca arogându-şi un drept neprevăzut de lege, în contrapartidă cu instituirea unei sarcini oneroase pentru consumator.

Analiza comparativă aleatorie a instanţei de apel, prin raportare la dobânzile pe care consumatorul ar fi fost nevoit să le plătească pentru refinanţare în vederea evitării rescadenţării creditului, pe lângă faptul că este lipsită de orice bază normativă, este şi greşită, întrucât, într-o astfel de ipoteză, se achită doar dobânda curentă la creditul refinanţat.

S-a mai arătat că, ignorând legislaţia în materie, instanţa de apel a confundat şi distorsionat noţiunea de preţ al împrumutului în bani.

Instanţa de apel nu a observat că pentru operaţiunea de rescadenţare a creditului banca a prevăzut şi perceput un comision fix în cuantum de 30 Euro (art. 8 din actul adiţional din 30.09.2010), acesta fiind de fapt preţul amânării la plată a dobânzii (restructurării/rescadenţării creditului). Pentru aceeaşi operaţiune de rescadenţare banca a stipulat şi perceput două categorii de costuri suprapuse (comisionul şi dobânda curentă calculată la dobânda rescadenţată), aspect de natură să configureze dezechilibrul semnificativ al clauzei (CJUE, Cauza C-621/17, Gyula Kiss, pct. 56 raportat la pct. 54-55 şi pct. 45 raportat la pct. 43).

S-a mai invocat şi caracterul contradictoriu al soluţiei şi motivării instanţei de apel, întrucât, în analiza art. 6 din contract, instanţa a admis că dobânda majorată nu se aplică la ratele de dobândă neachitate la scadenţă, ci doar la capitalul/principalul scadent.

Prin urmare, dacă în viziunea judecătorilor apelului, pentru neachitarea dobânzilor curente la scadenţă conform graficului, banca nu suferă un prejudiciu, consumatorul nedatorând dobânzi penalizatoare (majorate), coerenţa şi consecvenţa raţionamentului instanţei impuneau ca şi în privinţa dobânzii rescadenţate să se aplice acelaşi tratament juridic.

Practic, clauza capitalizării dobânzii, care instituie în sarcina consumatorului o sarcină pecuniară profund disproporţionată, comparativ cu pretinsele prejudicii suferite de bancă), intră sub incidenţa abuzului descris exemplificativ la alin. (1) lit. i) din Lista-Anexă la Legea nr. 193/2000.

Instanţa de apel avea obligaţia sa analizeze condiţia bunei-credinţe prin raportare la cauzele obiective care au generat diminuarea capacităţii de rambursare, reclamantul fiind nevoit să accepte condiţiile actului adiţional extrem de oneroase în ceea ce îl priveşte, pentru a evita activarea de către bancă a mecanismului accelerării rambursării întregului credit.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de restituire a sumelor încasate necuvenit de bancă în temeiul clauzelor constatate ca fiind valide, reclamantul a invocat neconcordanţe între dispozitiv şi considerente, această deficienţă echivalând cu nemotivarea hotărârii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în dispozitivul hotărârii instanţa de apel a respins cererea privind restituirea sumelor încasate de bancă în temeiul celor trei clauze apreciate ca fiind valide (dobânda majorată, capitalizarea dobânzii şi scadenţa anticipată a creditului), însă, în considerentele hotărârii nu se regăsesc soluţia din dispozitiv şi motivele pe care aceasta se sprijină, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În final, reclamantul a invocat nelegalitatea soluţiei instanţei de apel pe latura soluţionării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, prin raportare la art. 453 C. proc. civ.

Pornind de la premisa că apelul pârâtei a fost admis, în anumite limite, instanţa de apel a apreciat greşit că reclamantul este în culpă procesuală, neacordându-i cheltuielile de judecată prin raportare la rezultatul final al procedurii şi aprecierea globală a cheltuielilor de judecată efectuate în toate etapele procesului.

Prin urmare, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

La data de a fost 29 septembrie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de pârâta B. S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul formulat de pârâtă

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte soluţia dată asupra clauzei de la pct. 9.3 din Contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x din 09.012008.

Totodată, a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

S-a invocat că soluţia instanţei de apel, de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la pct. 9.3 din Condiţiile generale de creditare, este dată cu aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, întrucât două din criteriile instituite de lege nu sunt îndeplinite, respectiv condiţia dezechilibrului semnificativ şi lipsa bunei-credinţe.

În pofida celor reţinute de instanţa de apel, clauza analizată nu produce niciun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, în detrimentul consumatorului, contrar cerinţei bunei-credinţe, caracterul său abuziv fiind constatat în mod greşit de instanţă.

S-a arătat că art. 9.3 face parte din art. 9 din Condiţiile generale de creditare, destinat a defini cazurile de culpă contractuală şi consecinţele nerespectării obligaţiilor asumate; art. 9.3 individualizează consecinţele săvârşirii de către împrumutat a unui caz de culpă, aşa cum acesta este definit în art. 9.1., prevederea contractuală nefacând altceva decât să releve principiul forţei obligatorii a contractului, expres reglementat atât prin art. 969 C. civ. Cuza, cât şi prin art. 1.270 din actualul C. civ.

În consecinţă, inserarea acesteia în contract reprezintă o preluare a dispoziţiilor legale care reglementează principiul pacta sunt servanda, fiind orientată către crearea unui cadru contractual clar pentru consumator.

Dat fiind natura ei, clauza este în mod cert valabilă, neputându-se admite că un principiu fundamental al dreptului civil, reglementat de dreptul comun şi preluat ca atare în contract, ar fi susceptibil să creeze abuzuri.

Potrivit pârâtei, susţinerea instanţei de apel, referitoare la pretinsa necircumstanţiere a cazurilor de neexecutare care pot conduce la declararea scadenţei anticipate este profund nelegală.

Astfel, în primul rând, instanţa trebuia să observe că, din definiţia oferită prin art. 9.1 din contract, nerespectarea, de către împrumutat, a oricăreia dintre obligaţiile asumate prin contract constituie un caz de culpă. Aşadar, posibilitatea creditorului de a declara scadenţa anticipată se naşte numai în cazul existenţei unui caz de culpă, acesta reprezentând un prim prag al individualizării cauzelor ce pot duce la exigibilitatea anticipată.

Ceea ce stabileşte, de fapt, art. 9.3 din Contract este că săvârşirea unui caz de culpă deschide calea creditorului de a declara scadenţa anticipată, drept condiţionat însă de notificarea prealabilă a împrumutatului cu privire la cazul de culpă constatat.

Aşadar, pct. 9.3 din Contract nu reprezintă altceva decât expresia pură a răspunderii contractuale, ca urmare directă a principiului forţei obligatorii a contractului.

În ceea ce priveşte al doilea prag al individualizării cazurilor de culpă, s-a arătat că instanţa de apel a stabilit complet eronat faptul că prevederea contractuala ar da dreptul băncii de a identifica oricând o ipoteză pentru a atrage rezilierea contractului.

Potrivit pârâtei, analiza reală a clauzelor contractuale ar fi relevat instanţei faptul că obligaţiile asumate de împrumutat sunt foarte clar determinate şi menţionate în contract, în art. 8.1 lit. a)-m) din Condiţiile generale, fiind precizate distinct şi într-o manieră uşor inteligibilă astfel încât consumatorul să-şi poată prefigura conduita ulterioară încheierii contractului.

S-a arătat că, în pofida constatărilor instanţei de apel, clauza este redactată într-o manieră clară, precisă, configurând regimul răspunderii contractuale a debitorului, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate, de altfel, expres menţionate în contract.

Este neîndoielnic faptul că părţile au convenit expres asupra obligaţiilor ce reveneau împrumutatului şi asupra faptului că nerespectarea acestora constituie un caz de culpă care dă dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată, drept condiţionat de notificarea prealabilă a împrumutatului, menită a-i aduce acestuia la cunoştinţă cazul de culpă şi a-i oferi timp pentru înlăturarea acestuia, prin executare.

Este, de asemenea, invalid argumentul utilizat de instanţa de apel, referitor la faptul că unul din cazurile de reziliere a contractului este grefat pe situaţia financiară a împrumutatului, în ipoteza în care aceasta nu mai asigură condiţiile de rambursare a creditului.

În cazul unor neexecutări contractuale, împrumutatul este înştiinţat de către bancă, având posibilitatea de a aduce la cunoştinţa acesteia eventualele cauze obiective ce fac dificilă plata ratelor.

Or, în situaţia în care debitorul nu dă curs notificării şi nici nu execută obligaţiile restante, este legitim a considera că neexecutarea este consecinţa unui refuz nejustificat din partea împrumutatului, refuz ce constituie un caz de culpă contractuală.

S-a concluzionat că prevederea de la pct. 9.3 din Contract nu este una abuzivă, aşa cum eronat a calificat-o instanţa de apel, soluţia pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În mod eronat a reţinut instanţa de apel şi că prevederile pct. 9.3 din Contract: "servesc doar intereselor băncii, încălcând principiile previzibilităţii, a bunei-credinţe şi corectei informări ce guvernează raporturile contractuale..."

În ceea ce priveşte condiţia bunei-credinţe, s-a solicitat a se constata că banca a acţionat cu bună-credinţă în raporturile cu intimatul, inserarea clauzei analizate fiind destinată a produce efecte doar în cazul unor neexecutări culpabile însemnate din partea debitorului, în vederea asigurării unui ultim remediu contractual pentru protejarea drepturilor legitim dobândite.

De asemenea, banca nu a ascuns această clauză, ci l-a informat pe debitor cu privire la existenţa ei, acesta semnând pagina din contract unde este prevăzută clauza în discuţie; totodată împrumutatul cunoştea şi, deci, se putea, în mod rezonabil aştepta ca, în cazul în care nu îşi respectă obligaţiile contractuale, să fie expus riscului de a avea întregul credit declarat scadent anticipat astfel încât nici din această perspectivă nu s-ar putea reţine că banca a nerespectat obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă.

La data de 26 septembrie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de reclamant, prin care s-a solicitat respingerea recursului pârâtei.

Prin rezoluţia din 18 octombrie 2002 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 8 februarie 2023, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 14 februarie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurentul-reclamant.

La data de 22 februarie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurenta-pârâta.

Prin încheierea de şedinţă din 26 aprilie 2023 au fost admise în principiu recursurile, acordându-se termen de judecată la 21 iunie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul reclamantului A.

Reclamantul invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se invocă, în esenţă, nelegalitatea hotărârii atacate raportat la dezlegările de drept obligatorii date de instanţa de casare conform art. 501 alin. (1) din acelaşi cod.

De asemenea, se impută instanţei de rejudecare faptul că a luat în considerare aprecierile factuale ale instanţei de casare (vizând interpretarea clauzelor contractuale), ce ţin de temeinicia soluţiei, instanţa de apel având obligaţia legală de a interpreta clauzele prin raportare la exigenţele normative de protecţie a consumatorului.

Subsumat motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susţine, în esenţă, nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva nerespectării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 131 alin. (3) teza finală din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

În dezvoltarea acestui motiv, se invocă omisiunea analizării criteriilor obligatorii stabilite de jurisprudenţa CJUE în interpretarea Directivei 93/13/CEE în ceea ce priveşte caracterul abuziv al unei clauze contractuale (cerinţa dezechilibrului semnificativ şi a bunei-credinţe), contrar îndrumărilor oferite de instanţa de casare.

Subsumat motivului de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă, în esenţă, nelegalitatea deciziei recurate prin prisma încălcării dispoziţiilor legale aplicabile în materia protecţiei consumatorilor.

Aceste motive au fost invocate prin raportare la analiza de către instanţa de apel a fiecăreia dintre clauzele contractuale contestate. Aşa cum a arătat însuşi reclamantul, în analiza celor trei clauze litigioase, motivele de casare invocate interferează între ele, unele fiind comune, altele particulare.

Prin urmare, criticile vor fi analizate cu privire la fiecare dintre clauzele contestate, în ordinea indicată prin cererea de recurs.

Cu privire la analiza clauzei art. 5.11. din Condiţiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar (exigibilitatea/scadenţa anticipată a creditului), reclamantul formulează o serie de critici, examinate după cum urmează.

Critica având ca obiect lipsa incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, subsumată motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinută.

Prin decizia de casare nr. 890 din 7 aprilie 2021, pronunţată în primul ciclu procesual, Înalta Curte a statuat că, în ceea ce priveşte contractul de credit încheiat între părţi, este incidentă Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru învestiţii, trasând instanţei de rejudecare obligaţia de a analiza clauzele art. 5.11 şi 9.3 şi din perspectiva acestei legi.

A fost îndrumată instanţa de apel să cerceteze dacă clauzele contractuale de la art. 5.11 şi 9.3 reprezintă sau nu o transpunere în contract a unor dispoziţii legale şi dacă acestea sunt exceptate sau nu din domeniul de aplicare a Directivei 93/13 şi a Legii nr. 193/2000.

Or, în rejudecare, instanţa de apel, respectând îndrumările obligatorii oferite de instanţa de recurs, a constatat, în esenţă, că legea prevede în mod expres rezilierea de plin drept a contractului de credit în cazul neîndeplinirii la termen a obligaţiei de plată, după notificarea prealabilă a împrumutatului, clauza art. 5.11 defăimată drept abuzivă reprezentând transpunerea în contract a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 190/1999.

Ca o consecinţă, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora sunt excluse de la analiza caracterului abuziv clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare, aceste prevederi fiind, la rândul lor, transpunerea în dreptul naţional a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Se impune astfel observaţia că instanţa de rejudecare a respectat întocmai dezlegările obligatorii ale instanţei de recurs. Prin urmare, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

În egală măsură, constatările instanţei de apel referitoare la incidenţa art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 sunt judicioase.

Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa CJUE, clauzele contractuale care reflectă prevederile care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi de la care nu pot deroga sau pe cele de natură supletivă nu pot fi supuse controlului judiciar din perspectiva caracterului abuziv (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Cauza C-186/16, Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti).

Prin urmare, instanţa de apel, reţinând cauza de excludere prevăzută la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, nu a încălcat jurisprudenţa CJUE, aşa cum în mod greşit susţine reclamantul, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit altor critici, reclamantul invocă, în esenţă, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 190/1999, întemeiat pe faptul că instanţa de apel nu a analizat legătura art. 20 cu art. 12 din Legea nr. 190/1999, fiind încălcate, totodată, prevederile imperative ale art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000.

Criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Instanţa de apel, contrar susţinerilor formulate, a răspuns susţinerilor acestuia privind interpretarea art. 20 din Legea nr. 190/1999, neputându-se reţine că hotărârea recurată ar fi nemotivată sub acest aspect, astfel încât să fie atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pretinsa obligaţie a instanţei de apel de a analiza legătura dintre art. 20 cu art. 12 din Legea nr. 190/1999 nu poate fi reţinută, această critică fiind întemeiată pe aprecierile subiective ale reclamantului, cu consecinţa că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Drept urmare, nu pot fi primite nici aserţiunile privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 190/1999.

De asemenea, instanţa de apel, constatând că prevederea contractuală reprezintă transpunerea în contract a art. 20 din Legea nr. 190/1999, a reţinut implicit că prevederea art. 5.11 din contractul de credit nu derogă de la dispoziţiile astfel transpuse. Aceasta întrucât, în caz contrar, nu ar fi putut constata operante dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Or, reţinând cauza de excludere prevăzută la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în mod corect instanţa de apel nu a mai procedat la analiza caracterului abuziv al clauzei din perspectiva dispoziţiilor acestei legi.

Nefăcând un examen al clauzei prin prisma cerinţelor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel nu putea încălca, aşadar, art. 4 alin. (5) lit. c) din aceeaşi lege, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Prin urmare, în mod greşit se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 190/1999 şi respectiv încălcarea prevederilor imperative ale art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000, nefiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, reclamantul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, deoarece instanţa de apel a raportat lipsa din contract a sancţiunii rezilierii de plin drept a contractului, prevăzute de art. 20 din Legea nr. 199/2000, la nedovedirea aplicării dobânzii la tot împrumutul rămas de rambursat, ulterior exigibilităţii anticipate a împrumutului.

Se susţine în acest sens încălcarea jurisprudenţei CJUE cu privire la momentul în raport cu care se realizează examenul judiciar al unei clauze contractuale, efectivitatea exercitării drepturilor conferite de Directiva 93/13 din perspectiva sarcinii probei şi în ceea ce priveşte exigenţele de transparenţă.

Totodată, se arată că, prin lipsa punerii acestei chestiuni în discuţia prealabilă a părţilor, instanţa de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil privind contradictorialitatea, rolul activ şi dreptul la apărare.

Criticile nu pot fi reţinute.

Reclamantul în mod neîntemeiat pretinde că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de toţi factorii care au determinat încheierea contractului, în condiţiile în care, în rejudecare, instanţa de apel nu a realizat un examen al clauzei art. 5.11 din contract din perspectiva caracterului abuziv.

Aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, acestea reglementând o cauză de excludere de la controlul pe fond din perspectiva caracterului abuziv.

Or, operând excluderea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel nu a mai păşit la analiza caracterului abuziv al clauzei contestate de reclamant din perspectiva criteriilor prevăzute de lege, astfel cum au fost acestea interpretate în jurisprudenţa CJUE.

Înalta Curte formulează astfel concluzia că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa CJUE, nefiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, reclamantul a invocat pur formal încălcarea principiilor procesului civil privind contradictorialitatea, rolul activ şi dreptul la apărare, întrucât, dezvoltând în concret critica, acesta nu a relevat aspecte de nelegalitate. Prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Într-o altă critică, reclamantul, admiţând că art. 5.11 ar reflecta art. 20 din Legea nr. 190/1999, susţine că instanţa avea posibilitatea să constate caracterul abuziv al acestei clauze, sens în care invocă jurisprudenţa CJUE, respectiv Cauzele conexate C-70/17 şi C-179/17, Abanca Corporation Bancaria Sa, pct. 60.

Prin urmare, reclamantul invocă, în esenţă, omisiunea analizării cerinţelor dezechilibrului semnificativ şi bunei-credinţei.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În raport cu incidenţa în cauză a clauzei de excludere prevăzute la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în temeiul căreia instanţa de rejudecare nu putea proceda la analiza pe fond, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a clauzei art. 5.11. din contract, rezultă, în consecinţă, că instanţa nu putea proceda nici la analiza criteriilor ce vizează dezechilibrul semnificativ şi buna-credinţă.

O clauză care transpune o normă legală din dreptul naţional excede domeniului de aplicare a Directivei nr. 93/13/CEE, conform art. 1 alin. (2) din Directivă, al cărui corespondent în dreptul intern este art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv, potrivit jurisprudenţei constante a CJUE.

Mai mult, instanţa sesizată de consumator este obligată să verifice dacă operează exceptarea de la aplicarea Directivei 93/13/CEE, respectiv dacă prevederea contractuală reclamată drept abuzivă reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor ori dispoziţii de natură supletivă, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb AG, C-92/11, ECLI:EU:C:2013:180 şi Hotărârea din 20 septembrie 2017, Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30, ECLI:EU:C:2017:703).

Prin urmare, criticile referitoare la neanalizarea criteriilor privind dezechilibrul semnificativ şi buna-credinţa vor fi înlăturate, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, reclamantul susţine caracterul contradictoriu al considerentelor instanţei de apel, sens în care evocă soluţia de anulare a clauzei art. 9.3. din contract, care reglementează aceeaşi cauză a exigibilităţii anticipate a creditului.

Înalta Curte formulează observaţia că ipoteza motivelor contradictorii este aceea în care considerentele unei hotărâri conţin argumente divergente, atât în sprijinul cât şi în defavoarea soluţiei date, de o asemenea manieră încât hotărârea apare, practic, nemotivată, întrucât îi lipseşte raţionamentul juridic coerent.

Or, reclamantul nu critică decizia recurată din perspectiva tezei vizate de legiuitor.

Nu mai puţin, se reţine caracterul nefondat al criticii în concret. Astfel, în mod judicios a reţinut precedenta instanţă că prevederea art. 5.11 nu depinde şi nu constituie un tot unitar cu dispoziţiile art. 9.3 ale aceleiaşi convenţii, constatarea caracterului abuziv al celor din urmă neafectând valabilitatea clauzelor art. 5.10 şi 5.11.

Prin urmare, decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la analiza clauzei dobânzii penalizatoare – art. 6 din contractul de credit, reclamantul a formulat o serie de critici, analizate în cele ce urmează.

Criticile privind analiza în mod izolat a art. 6 din contract, fără a fi raportată această prevedere la clauza art. 7, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Prin decizia de casare nr. 890 din 7 aprilie 2021, în raport cu limitele învestirii în recurs, instanţa supremă a dispus în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze susţinerile părţilor cu privire la clauzele art. 5.11, art. 6, art. 9.3 din contract şi art. 3-4 din actul adiţional datat 30.09.2010.

Respectând limitele casării, în rejudecare instanţa de apel a procedat la analiza prevederii art. 6 din contract având ca obiect dobânda penalizatoare din perspectiva cerinţelor prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Totodată, critica privind caracterul contradictoriu al constatării instanţei de apel, potrivit căreia dobânda majorată se aplica numai la principalul scadent", nu poate fi primită.

Înalta Curte reţine că, în realitate, reclamantul este cel care formulează susţineri contradictorii întrucât, pe de o parte, afirmă că analiza art. 6 se impunea a fi realizată prin raportare la art. 7, cu observarea raportului dintre acestea şi a diferenţelor existente iar, pe de altă parte, pretinde nejustificat că instanţa de apel ar fi analizat clauza de la art. 7, şi nu pe cea de la art. 6, în legătură cu care s-a dispus casarea hotărârii în primul ciclu procesual.

Nu pot fi reţinute nici alegaţiile referitoare la neanalizarea criticilor reclamantului privitoare la inexistenţa unui prejudiciu al băncii corelativ obligaţiei consumatorului de a achita dobânda penalizatoare.

Prin decizia de casare nr. 890 din 7 aprilie 2021 s-a reţinut că, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, dobânda penalizatoare este datorată în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituţiei de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligaţiei principale asumate de împrumutat, adică aceea de restituire a împrumutului la scadenţa convenită.

Astfel, conformându-se îndrumărilor oferite de instanţa supremă, instanţa de apel a reţinut că dobânda penalizatoare este destinată să acopere prejudiciul cauzat băncii ca urmare a neîncasării ratelor la scadenţă.

Criticile reclamantului, potrivit cărora instanţa de apel nu ar fi utilizat criteriul analizei comparative furnizat de CJUE pentru a evalua situaţia juridică mai puţin favorabilă a consumatorului în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare, la data încheierii contractului de credit, vor fi înlăturate.

În realitate, instanţa de apel, constatând că prevederea art. 6 privind dobânda penalizatoare este susceptibilă să intre sub incidenţa Anexei 1 alin. (1) lit. i) la Legea nr. 193/2000, în mod corect a procedat la cercetarea condiţiei dezechilibrului semnificativ prevăzute la art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, astfel cum s-a impus prin decizia de casare.

Or, analizând acest aspect, a concluzionat că art. 6 nu creează un dezechilibru juridic semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamantului, având în vedere şi faptul că activarea clauzei este antrenată de culpa reclamantului în executarea obligaţiilor asumate.

De asemenea, aplicând criteriul prevăzut în Anexa 1 alin. (1) lit. i) la Legea nr. 193/2000, a reţinut că sumele de plată în temeiul clauzei contestate nu sunt disproporţionate.

Nici susţinerile prin care se arată că instanţa de apel, apreciind incidenţa dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010 în ceea ce priveşte contractul dintre părţi, ar fi încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa CJUE (Cauza C-415/11, M. Aziz, pct. 71 şi 74; Cauza C-l 86/16, Andriciuc, pct. 53-54; Cauza C-472/11, Banif Plus Bank, pct. 40), care impun efectuarea analizei prin raportare la legislaţia existentă la epoca încheierii contractului, şi nu cea adoptată ulterior acestui moment, nu pot fi reţinute.

Contrar susţinerilor reclamantului, instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010.

Se reţine astfel că, în contextul examinării clauzei din perspectiva cerinţei dezechilibrului semnificativ prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aşa cum s-a dispus prin decizia de casare, instanţa de apel, în completarea raţionamentului deja expus, a arătat numai că, în ceea ce priveşte eventualul caracter disproporţionat al sumelor de plată antrenate de această clauză, art. 6 din contract este conform art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 52/2016.

În cele din urmă, faţă de considerentele expuse, vor fi înlăturate şi criticile privind omisiunea instanţei de apel de a analiza cerinţele privind dezechilibrul semnificativ şi buna-credinţă.

Prin urmare, criticile formulate de reclamant cu privire la analiza realizată de instanţa de apel asupra clauzei art. 6 din contract sunt neîntemeiate, nefiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la analiza dispoziţiilor art. 3-4 din actul adiţional la contract încheiat la data de 30.09.2010, reclamantul a formulat o serie de critici, examinate după cum urmează.

Criticile reclamantului potrivit cărora instanţa de rejudecare nu a procedat la analiza prevederilor art. 3-4 din perspectiva criteriilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu pot fi primite.

Prin decizia de casare nr. 890 din 7 aprilie 2021 instanţa supremă a reţinut că dispoziţiile art. 3-4 din actul adiţional datat 30.09.2010 sunt formulate în acord cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000 şi a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să cerceteze în mod efectiv clauzele contestate prin prisma susţinerilor şi apărărilor formulate de părţi.

În rejudecare, reţinându-se că reclamantul a contestat dispoziţiile art. 3-4 exclusiv din perspectiva capitalizării dobânzii, acesta considerând că este vorba, în sine, de o practică abuzivă şi că banca a profitat de starea de nevoie în care se afla, instanţa de apel a procedat la analiza clauzei din perspectiva criticilor formulate.

Ca urmare a examinării susţinerilor părţilor, instanţa de apel a concluzionat că banca a suferit un prejudiciu prin neîncasarea integrală a ratelor, precum şi că prevederea contractuală a fost formulată în mod clar, fiind îndeplinite astfel exigenţele transparenţei.

În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora, analizând cerinţa dezechilibrului semnificativ, instanţa de apel s-ar fi raportat în mod nelegal la absenţa unei dispoziţii contractuale sau a unei norme legislative care să instituie preluarea unei părţi a riscului scăderii veniturilor reclamantului, în contextul evenimentelor legislative din anul 2010, se reţine că, în realitate, aceste critici nu relevă nelegalitatea deciziei recurate.

Totodată, reclamantul impută instanţei de apel omisiunea de a analiza reglementările specifice în vigoare la momentul încheierii contractului, respectiv Legea nr. 289/2004 şi Legea nr. 190/1999, raportat la art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, în ceea ce priveşte obligaţia consumatorilor de a suporta anatocismul (capitalizarea dobânzii) în cazul restructurării unui credit bancar de consum.

Critica va fi înlăturată având în vedere că, prin decizia de casare, instanţa de recurs a statuat că prevederile art. 3-4 au fost formulate în acord cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000, precum şi că, urmare perfectării actului adiţional datat 30.09.2010, reclamantul a avut posibilitatea de a beneficia de o perioadă de graţie, în care să nu restituie din capitalul împrumutat şi respectiv în care să plătească doar o parte din dobânda datorată prin raportare la acest capital.

Potrivit altor susţineri, instanţa de apel, ignorând şi nesocotind legislaţia în materie, ar fi confundat şi distorsionat noţiunea de preţ al împrumutului în bani.

În dezvoltarea acestei critici, se invocă omisiunea instanţei de apel de a avea în vedere că, pentru operaţiunea de rescadenţare a creditului, banca a prevăzut şi perceput un comision fix în cuantum de 30 euro, acesta fiind de fapt preţul amânării la plată a dobânzii. De asemenea, pentru aceeaşi operaţiune banca a stipulat şi perceput două categorii de costuri suprapuse, comisionul şi dobânda curentă calculată la dobânda rescadenţată.

Înalta Curte reţine că acestea sunt chestiuni de fapt, ce nu pot fi reevaluate în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Vor fi înlăturate şi criticile privind caracterul contradictoriu al soluţiei şi motivării instanţei de apel asupra clauzelor 3-4 prin raportare la clauza art. 6, dat fiind lipsa de consistenţă din punct de vedere juridic a acestora, fiind simple aprecieri subiective ale reclamantului.

Nu în ultimul rând, va fi respinsă şi critica având ca obiect omisiunea instanţei de apel de a examina criteriul bunei-credinţe, având în vedere că, în considerentele sale, instanţa de apel a reţinut că operaţiunea de rescadenţare a creditului este clar exprimată, reclamantului nefiindu-i disimulate costurile sau efectele acesteia.

Prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de restituire a sumelor încasate necuvenit de bancă în temeiul clauzelor constatate ca fiind valide, reclamantul invocă neconcordanţa dintre dispozitiv şi considerente, deficienţă ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Se susţine că, prin dispozitivul hotărârii recurate, instanţa de apel a respins cererea privind restituirea sumelor încasate de bancă în temeiul celor trei clauze apreciate ca fiind valide (dobânda majorată, capitalizarea dobânzii şi scadenţa anticipată a creditului), însă, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 430 alin. (2) C. proc. civ., în considerentele hotărârii nu se regăsesc soluţia din dispozitiv şi motivele pe care aceasta se sprijină.

Criticile nu pot primite.

Cererea de restituire a sumelor încasate de bancă în temeiul clauzelor defăimate drept abuzive, fiind o cerere accesorie formulată de parte în dosar, se impunea să îşi găsească rezolvarea în dizpozitivul hotărârii.

Apoi, dat fiind raportul de accesorialitate dintre cererea principală, de constatare a caracterului abuziv a clauzelor contractuale contestate şi cererea de restituire a sumelor încasate de bancă în temeiul aceloraşi clauze, rezultă că analiza şi soluţionarea celei din urmă este dependentă de soluţia dată cererii principale.

Or, ca urmare a admiterii apelului băncii pârâte, cu consecinţa respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv în ceea ce priveşte clauzele privind dobânda majorată, capitalizarea dobânzii şi scadenţa anticipată a creditului, nu s-a mai impus, subsecvent, analiza cererii accesorii de restituire a sumelor încasate de bancă în temeiul clauzelor contestate. Practic, instanţa nu mai avea ce analiza, din moment ce cererea principală a fost respinsă, ca nefondată.

În consecinţă, în raport cu soluţia pronunţată asupra cererii principale, era de prisos ca instanţa de apel să mai evoce în mod explicit cererea de restituire a sumelor încasate de bancă în temeiul clauzelor contractuale contestate.

Prin urmare, nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În cele din urmă, reclamantul invocă nelegalitatea soluţiei instanţei de apel pe latura soluţionării cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată, prin raportare la art. 453 C. proc. civ.

Nici această critică finală, circumscrisă de parte motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinută.

Prioritar, se impune precizarea că susţinerile reclamantului referitoare la greşita soluţionarea a cererii accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată se subsumează numai dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Verificând decizia recurată, se reţine că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile de procedură prevăzute de art. 453 C. proc. civ., constatând că, în raport cu soluţia de admitere a apelului pârâtei, reclamantul, ca parte care a căzut în pretenţii, nu are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Totodată, critica ce vizează proporţionalitatea cheltuielilor de judecată nu relevă nelegalitatea deciziei recurate.

Concluzionând asupra recursului reclamantului, se impune a se arăta că, în rejudecare, instanţa de apel a respectat dezlegările de drept stabilite prin decizia de casare, neputând fi reţinute criticile potrivit cărora aceste dezlegări ar fi fost încălcate.

În egală măsură, decizia recurată îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pe de o parte, criticile formulate din această perspectivă nu susţin nemotivarea soluţiei ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să îşi argumenteze soluţia adoptată. Or, neînsuşirea de către instanţă a punctului de vedere exprimat de parte nu poate fi asimilată încălcării dispoziţiilor legale evocate.

Pe de altă parte, instanţa nu este ţinută să răspundă punctual fiecărui argument formulat, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză asupra susţinerilor părţii.

Nu în ultimul rând, se reţine că instanţa de apel a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor de drept material, precum şi a jurisprudenţei relevante în materie.

Aşa fiind, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. sunt nefondate, impunându-se respingerea recursului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 423/A din 28 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei B. S.A.

Obiectul recursului este reprezentat de soluţia dată de instanţa de apel cu privire la clauza de la pct. 9.3 din contractul de credit, prin care a fost menţinută sentinţa primei instanţe, prin care a fost constatat caracterul abuziv al acestei clauze.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât în cauză nu ar fi îndeplinite condiţiile dezechilibrului semnificativ şi bunei-credinţe, vor fi înlăturate.

Pârâta susţine, în esenţă, că prevederea contractuală în discuţie reflectă principiul forţei obligatorii a contractului, expres reglementat atât prin art. 969 C. civ. Cuza, cât şi prin art. 1.270 din actualul C. civ.

Este criticată astfel aprecierea instanţei de apel vizând pretinsa necircumstanţiere a cazurilor de neexecutare care pot conduce la declararea scadenţei anticipate.

Potrivit pârâtei, ceea ce stabileşte art. 9.3 din contract este că săvârşirea unui caz de culpă deschide calea creditorului de a declara scadenţa anticipată, sub condiţia notificării prealabile a împrumutatului cu privire la cazul de culpă constatat.

Prin urmare, concluzionează pârâta că în mod greşit instanţa de apel a stabilit faptul că prevederea contractuală anulată ar da dreptul băncii de a identifica oricând o ipoteză pentru a atrage rezilierea contractului.

Criticile nu pot fi reţinute.

Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel, în examinarea clauzei art. 9.3 din contract, a reţinut că această prevedere conferă băncii dreptul de a rezilia unilateral contractul în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii asumate prin contract, indiferent de gravitatea neîndeplinirii şi fără a indica expres cazurile care atrag rezilierea.

S-a apreciat că formularea este generică şi dă dreptul băncii de a identifica oricând o ipoteză care să se încadreze în aceste dispoziţii, pentru a atrage rezilierea contractului. Or, prin această clauză se aduce atingere solidarismului contractual, care impune concilierea intereselor părţilor şi presupune o justă repartiţie între părţi a sarcinilor, riscurilor şi profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual. Urmare acestei clauze, riscul este disproporţionat, considerabil mai mare pentru consumator, depinzând exclusiv de voinţa unilaterală a pârâtei.

Mai mult, unul dintre motivele pentru care banca poate declara scadenţa anticipată a soldului este reprezentat de situaţia financiară a împrumutatului, care nu mai asigură condiţiile de rambursare a creditului.

Prin urmare, a concluzionat instanţa de apel că, sub aspectul conţinutului şi efectelor, art. 9.3 din contract serveşte doar intereselor băncii, încălcând principiile previzibilităţii, bunei-credinţe şi corectei informări.

Înalta Curte constată caracterul judicios al constatărilor instanţei de apel.

Se impune astfel observaţia că, în evaluarea cerinţei dezechilibrului semnificativ pe care o clauză contractuală contestată din perspectiva caracterului abuziv îl creează între drepturile şi obligaţiile părţilor, trebuie avut în vedere caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate.

De altfel, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cerinţa de claritate şi inteligibilitate este esenţială în raporturile cu consumatorii, în privinţa tuturor clauzelor contractuale, asigurând exigenţele obligaţiei de transparenţă, aflate în sarcina profesioniştilor.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel, în speţă, clauza art. 9.3 este formulată în termeni generali şi vagi, reglementând dreptul unilateral şi potenţial discreţionar al băncii de a declara imediat scadenţa soldului, în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii asumate prin contract, indiferent de gravitatea neîndeplinirii şi fără a indica expres cazurile care atrag rezilierea.

Se impune astfel observaţia că, dat fiind modul în care a fost redactată, clauza art. 9.3 nu permite consumatorului prefigurarea, în mod clar şi inteligibil, a situaţiilor concrete în care banca are dreptul să declare anticipat scadenţa creditului.

Este corectă, aşadar, aprecierea instanţei de apel, potrivit căreia, clauza art. 9.3 conferă băncii dreptul de a identifica oricând o ipoteză, respectiv o neexecutare din partea consumatorului, indiferent de gravitatea acesteia în economia convenţiei de creditare, care să se încadreze în aceste dispoziţii, pentru a atrage încetarea contractului.

Prin urmare, prin efectul acestei clauze, consumatorul este supus în permanenţă riscului de a fi obligat, la latitudinea exclusivă a băncii, să restituie imediat împrumutul, fără posibilitatea de a cunoaşte în prealabil, în mod clar, situaţiile în care scadenţa anticipată poate interveni şi, în consecinţă, de a le preveni.

Or, în aceste condiţii, dezechilibrul juridic semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamantului consumator, antrenat de art. 9.3 este evident.

Totodată, clauza art. 9.3 încalcă şi cerinţa bunei-credinţe, neputându-se accepta ca toate aspectele vizând declararea anticipată a creditului să fie lăsate exclusiv la aprecierea băncii.

În raport cu aceste argumente, în mod greşit susţine pârâta că în cauză nu ar fi îndeplinite cerinţele privind dezechilibrul semnificativ şi lipsa bunei-credinţe, cu consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, şi recursul formulat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 423/A din 28 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 423/A din 28 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2023.