Borrower's CHF loan challenge fails: appeal dismissed, abusive-clause claims rejected and imprevision theory barred by 1864 Civil Code

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – secţia a II-a Civilă la 27.12.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la restituirea sumei de 9.478 franci elveţieni, achitată cu titlu de comision de acordare, precum şi a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision pentru modificarea contractului de credit nr. x/28.05.2007, la care se adaugă dobânda legală; a mai solicitat eliminarea din contract a clauzelor de la art. 1.3 lit. a) şi c), referitoare la comisionul de acordare şi comisionul pentru modificarea valutei, duratei sau altor condiţii ale creditului, precum şi a celor de la art. 5.1, art. 7.1 lit. k) şi art. 7.2 din contract, să dispună îngheţarea cursului de schimb franc elveţian-leu la valoarea de la data semnării contractului de credit şi restituirea tuturor sumelor de bani achitate de reclamant, reprezentând diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cel valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală; totodată, a solicitat modificarea clauzei de la art. 1.2 din contract, în sensul stabilirii unei dobânzi fixe în procent de 4.2 p.p./an şi restituirea diferenţelor încasate cu titlu de dobândă excedentară; reclamantul a mai solicitat să constate intervenită teoria impreviziunii, iar în subsidiar adaptarea contractului.

La 18.03.2019, reclamantul şi-a modificat acţiunea, solicitând constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 1.3 lit. a) şi c), art. 5.1, art. 6.3, art. 7.1 lit. k), art. 7.2 din contract, referitoare la comisionul de acordare, dobânda creditului, clauza de risc valutar, declararea exigibilităţii anticipate şi pactul comisoriu, de la art. 1 şi art. 2 din actul adiţional nr. x, art. 3 şi art. 4 din actul adiţional nr. x, art. 1 şi art. 2 din actul adiţional nr. x, art. 1 şi art. 2 din actul adiţional nr. x, art. 2 şi art. 3 din actul adiţional nr. x şi restituirea sumei de 9.478 franci elveţieni şi a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision pentru modificarea contractului de credit, la care se adaugă dobânda legală; să dispună îngheţarea cursului de schimb franc elveţian-leu la valoarea de la data semnării contractului de credit şi restituirea tuturor sumelor de bani achitate de reclamant, reprezentând diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cel valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală; să dispună modificarea art. 1.2 din contract, în sensul de a se reveni la dobânda fixă de 4.2 p.p./an şi să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate în plus faţă de dobânda stabilită iniţial în contract şi emiterea unui nou grafic de rambursare; a mai solicitat să constate intervenită teoria impreviziunii, iar în subsidiar adaptarea contractului, precum şi emiterea unui nou grafic de rambursare, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, reclamantul a solicitat completarea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a garanţilor ipotecari C. şi D., şi citarea acestora în calitate de reclamanţi, conform art. 70 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 63/31.05.2021, Tribunalul Gorj – secţia a II-a Civilă a respins excepţiile necompetenţei teritoriale, a lipsei coparticipării procesuale pasive, a netimbrării acţiunii şi a inadmisibilităţii acţiunii; a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin încheierea din 26.01.2022, Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă a respins cererea apelantului-reclamant de acordare a unui nou termen de judecată şi a amânat pronunţarea la o dată ulterioară.

Prin decizia nr. 86/09.02.2022, Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva încheierii şi a deciziei, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea acestora şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, a susţinut că încheierea atacată este nelegală deoarece cererea de amânare a judecării cauzei a fost temeinic motivată.

Sub acest aspect, a argumentat că reprezentantul convenţional era în imposibilitate de se prezenta la instanţă, fiind testat pozitiv cu virusul SARS-CoV2, şi că erau îndeplinite condiţiile pentru admiterea cererii. În acest context, a subliniat că apărătorul ales se afla şi în imposibilitate fizică de a formula concluzii scrise.

Evocând art. 222 C. proc. civ. şi concluzia ce decurge din acesta, conform căreia judecătorul nu poate respinge cererea de amânare în cazul unor motive temeinice şi neimputabile părţii sau reprezentantului său, recurentul a argumentat că refuzul instanţei de a acorda amânarea şi de a permite depunerea de concluzii scrise într-o astfel de situaţie constituie o încălcare a dreptului la apărare şi la un proces echitabil, ce a avut drept rezultat pierderea unui grad de jurisdicţie.

În continuare, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că aceasta cuprinde o motivare contradictorie în ceea ce priveşte soluţia dată asupra teoriei impreviziunii. În argumentare, a evidenţiat un paragraf din hotărâre în care instanţa de apel admite că, în cazul în care cursul franc elveţian-leu ar fi fost îngheţat la momentul încheierii contractului ar fi cauzat un dezechilibru în defavoarea băncii, însă a subliniat că în prezent există un dezechilibru suportat exclusiv de către împrumutat. Aşadar, deşi instanţa a constatat existenţa unui dezechilibru contractual în defavoarea reclamantului, care ar justifica adaptarea contractului, a respins incidenţa impreviziunii, motivând că aceasta nu era reglementată în vechiul C. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a dezvoltat următoarele critici:

Prima critică se referă la dispoziţia de respingere a cererii de adaptare a contractului, ca urmare a impreviziunii în cazul unei creşteri a cursului valutar într-un contract de împrumut în monedă străină, instanţa apreciind că împrumutatul ar fi putut anticipa această creştere.

Recurentul a contestat această apreciere a instanţei, subliniind considerentele expuse în decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, care confirmă constituţionalitatea Legii nr. 77/2016; în acest context, susţine că creşterea explozivă a cursului franc elveţian-leu, cauzată de criza economică, nu poate fi considerată o simplă fluctuaţie valutară, ci un eveniment exterior şi obiectiv pe care părţile nu l-au putut prevedea.

În continuare, recurentul a argumentat că analiza efectuată de instanţa de apel cu privire la impreviziune contravine dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale, ceea ce indică o evaluare superficială a impreviziunii şi, în acelaşi timp, o încălcare a prevederilor Legii nr. 52/2020, prin care a fost completată Legea nr. 77/2016, care instituie prezumţia de impreviziune.

A mai subliniat că atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă s-a stabilit că principiul nominalismului monetar nu elimină impreviziunea, atât timp cât condiţiile acesteia sunt îndeplinite. În acest context, a afirmat că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că nu ar fi incidentă în cauză instituţia impreviziunii.

De asemenea, a arătat că în cauză a fost făcută dovada îndeplinirii acestor condiţii, conform expunerii din decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale. În acest sens, a reiterat pe larg argumentele legate de îndeplinirea condiţiilor, evidenţiind că şi-a întemeiat capetele de cerere cu privire la intervenirea impreviziunii pe dispoziţiile vechiul C. civ.

Recurentul a mai afirmat că trimiterile făcute la Legea nr. 193/2000 au fost făcute cu scopul de a devoala clauzele abuzive din contract şi de a demonstra că banca nu şi-a respectat obligaţiile legale, pentru a evidenţia reaua-credinţă a băncii în relaţia cu consumatorul şi nu pentru a întemeia impreviziunea pe această lege.

Pornind de la aceste afirmaţii, a susţinut că impreviziunea se fundamentează pe art. 969 şi art. 970 C. civ., precum şi decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, deoarece principiile care o guvernau era buna-credinţă şi echitatea în relaţii contractuale. Mai mult, referirile la Legea nr. 77/2016, în forma sa modificată prin Legea nr. 52/2020, au constituit un argument în plus pentru a consolida argumentaţia în favoarea aplicării impreviziunii.

Având în vedere aceste observaţii, a susţinut că, în cazul în care legiuitorul a instituit o prezumţie de impreviziune atunci când devalorizarea monedei naţionale depăşeşte un anumit prag, se poate aprecia că în cazul recurentului obligaţia a devenit excesiv de oneroasă. Cu alte cuvinte, nu a solicitat aplicarea prezumţiei de impreviziune prin analogie, ci să se constate că obligaţia sa a devenit excesiv de oneroasă şi că toate condiţiile pentru aplicarea impreviziunii sunt îndeplinite în cazul său.

În plus, a subliniat că instanţa de apel a ignorat faptul că nu există nicio interdicţie legală împotriva aplicării impreviziunii în detrimentul principiului nominalismului monetar. Mai mult decât atât, instanţa de apel a exclus impreviziunea, reţinând că simplul fapt că împrumutul a fost contractat într-o monedă străină nu constituie un argument suficient pentru a demonstra existenţa impreviziunii.

Recurentul a susţinut că acest lucru contravine contextului socio-economic de la momentul încheierii contractului, când moneda străină a fost impusă de către bancă, folosind tehnici de marketing îndoielnice pentru a-şi vinde produsul. A mai evidenţiat că adevăratul motiv pentru care banca a acordat împrumutul în această monedă a fost pentru a evita restricţiile impuse de B.N.R. privind gradul de îndatorare, împrumutul în franci elveţieni fiind prezentat ca o opţiune mai avantajoasă.

Totodată, a menţionat că ignorarea dezechilibrului contractului ar fi absurdă, având în vedere evidenţa acestuia, şi a argumentat că instituţia impreviziunii ar trebui să primeze asupra principiului nominalismului monetar, deoarece buna-credinţă şi echitatea ar trebui să prevaleze într-o convenţie, iar principiul salvgardării unui act juridic ar trebui să garanteze ca acesta să producă efecte juridice şi să nu fie împovărător doar pentru împrumutaţi.

În continuare, recurentul a contestat decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte comisionul de acordare, afirmând că aceasta a greşit în aprecierea îndeplinirii condiţiilor pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă conform Legii nr. 193/2000.

Evocând art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi cerinţele pentru a fi declarată abuzivă o clauză contractuală, a susţinut că prima condiţie, care se referă la lipsa negocierii clauzei, este îndeplinită în cauză.

Astfel, potrivit recurentului, nu există dovezi că respectiva clauză a fost negociată direct cu împrumutatul, iar dezechilibrul semnificativ rezultă din lipsa informaţiilor referitoare la serviciile oferite de bancă în contrapartidă.

În al doilea rând, a afirmat că nu există dovezi că acest contract a fost negociat de către părţi, convenţia încadrându-se în sfera contractelor de adeziune; această caracteristică este evidenţiată atât prin lipsa negocierii clauzelor, cât şi prin formularea unilaterală a termenilor contractuali de către bancă. Totodată, a susţinut că folosirea termenilor ambigui şi formulările arbitrare în contract întăresc caracterul abuziv, încălcând principiul autonomiei de voinţă şi al solidarismului contractual.

Recurentul a mai subliniat că instanţa de apel a aplicat greşit norma de drept material, respectiv Legea nr. 193/2000, considerând că respectiva clauză este clară şi inteligibilă; argumentele sale se bazează pe faptul că serviciile pentru care se percepe comisionul de acordare nu sunt detaliate şi explicite în contract. Mai mult, nu se poate cunoaşte dacă aceste servicii au fost efectiv prestate, dată fiind lipsa de claritate din partea băncii în privinţa naturii şi extinderii obligaţiilor.

Totodată, recurentul a evidenţiat că în cazul său nu sunt respectate dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, iar în conexiune cu această critică, a evocat art. 35 pct. 1 lit. b) şi art. 36 din actul normativ invocat, argumentând că această clauză este abuzivă şi prin raportare la art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2.16 din O.G. nr. 21/1992.

De altfel, a subliniat că prestaţia furnizată de bancă implică o cheltuială standard, identică pentru fiecare împrumutat, însă contravaloarea comisionului este diferită, crescând într-o manieră mai împovărătoare odată cu creşterea valorii creditului acordat.

A mai menţionat că este uşor de observat reaua-credinţă manifestată de bancă prin includerea unui supliment de dobândă, ce constă în comisionul de acordare, evidenţiind relevanţa acestei constatări în practica instanţelor de judecată.

Contestând modul în care instanţa de apel a interpretat sintagma "clar şi inteligibil", recurentul a afirmat că instanţa s-a raportat exclusiv la cuantumul şi modalitatea de achitare a comisionului, ignorând esenţialul, şi anume că serviciile pentru care se percepe acest comision nu au fost clar indicate, enumerate şi explicate în contract.

În plus, recurentul a remarcat o contradicţie evidentă între argumentele sale şi poziţia instanţei de apel; astfel, deşi a invocat lipsa respectării obligaţiei de informare din partea băncii în toate etapele procesuale, instanţa de apel a reţinut că nu ar fi susţinut că nu a fost informat cu privire la comision.

În final, a arătat că semnarea contractului de credit nu implică automat acceptarea acestui comision, deoarece contractul este unul de adeziune, iar clauzele acestuia nu au fost negociate, ci impuse de către bancă.

La 06.06.2022, intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Prima critică se referă la respingerea cererii de amânare a judecăţii cauzei formulată de apărătorul reclamantului pentru termenul din 26.01.2022, în susţinerea căreia recurentul arată că cererea a fost temeinic motivată, având în vedere imposibilitatea de prezentare din motive medicale, justificată de infectarea cu virusul SARS-CoV2; de asemenea, a subliniat şi imposibilitatea de a formula concluzii scrise. În acest context, a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil, iar efectul a fost pierderea unui grad de jurisdicţie.

În prealabil, Înalta Curte notează că această critică poate fi încadrată în ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Articolul 222 C. proc. civ. prevede că amânarea judecăţii, pentru lipsă de apărare, poate fi dispusă numai în mod excepţional şi pentru motive temeinice, care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului acesteia. În cazul în care instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, se va amâna pronunţarea asupra cauzei, pentru a da posibilitatea depunerii de concluzii scrise. Astfel, în vederea garantării exercitării dreptului la apărare, textul de lege a prevăzut obligaţia instanţei de a amâna pronunţarea, în vederea depunerii de concluzii scrise, în cazul în care aceasta a refuzat amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare.

În concepţia legiuitorului, amânarea judecăţii cauzei conform art. 222 C. proc. civ. nu este reglementată ca o obligaţie, ci ca o posibilitate acordată judecătorului cauzei. Această decizie este luată în funcţie de temeinicia motivelor invocate, eventuala culpă a părţii în solicitarea amânării, precum şi caracterul excepţional al situaţiei. Dreptul de apreciere al judecătorului în acest sens nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie şi de art. 13 din C. proc. civ., ci dimpotrivă, asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen optim şi previzibil, conform art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşadar, în limitele stabilite de art. 222 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate reţine încălcarea normei de procedură, întrucât la momentul respingerii cererii de amânare, judecătorul fondului şi-a exercitat prerogativa legală de apreciere, oferind, totodată, reclamantului posibilitatea de a depune concluzii scrise la dosarul cauzei, în condiţiile art. 396 C. proc. civ., până la data de 09.02.2022, când a amânat pronunţarea, dată până la care recurentul nu şi-a exercitat acest drept. Într-o atare situaţie, dreptul la apărare al recurentului nu a fost încălcat şi nici nu echivalează cu lipsa unui grad de jurisdicţie.

Prin urmare, întrucât nu se poate reţine încălcarea regulilor de procedură privitoare la garantarea respectării dreptului la apărare, iar decizia atacată nu poate fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica recurentului nu poate fi primită.

În continuare, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., evocând motivarea contradictorie a hotărârii, iar argumentele se bazează pe constatarea unei aparente contradicţii în analiza instanţei de apel referitoare la adaptarea contractului; astfel, a arătat că deşi instanţa a constatat existenţa unui dezechilibru contractual în defavoarea lui, care ar justifica adaptarea contractului, totuşi a respins incidenţa impreviziunii, motivând că aceasta nu era reglementată în vechiul C. civ.

Înalta Curte notează că această ipoteză impune casarea unei hotărâri judecătoreşti în situaţia nemotivării ei, obiectivată printr-una din cele trei ipoteze normative – lipsa motivării, motivarea contradictorie sau care înglobează exclusiv motive străine de natura cauzei; în cazul celei de-a doua ipoteze, contradicţia trebuie să existe fie între considerente şi dispozitiv, fie între considerentele care se anulează reciproc, conturând soluţii diametral opuse.

Analiza deciziei recurate relevă că instanţa de apel în temeiul efectului devolutiv a respins susţinerile referitoare la aplicarea teoriei impreviziunii, cu motivarea că în cauză convenţia de credit a fost încheiată la 28.05.2007, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. – 01.10.2011; astfel, s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. din 1864, care nu conţin o reglementare specifică privind impreviziunea.

Totodată, instanţa de apel a subliniat că o eventuală interpretare a întregului contract din perspectiva configurată de reclamant ar conduce la însăşi ruperea echilibrului contractual, în condiţiile în care cauzele invocate privitoare la hipervalorizarea francului elveţian în raport cu moneda naţională sunt ulterioare momentului încheierii contractului, nicidecum anterioare sau concomitente încheierii acestuia.

Considerentele evocate anterior nu sunt, însă, contradictorii, în opinia instanţei de recurs, ci caracterizează argumente ale unui raţionament valid care sprijină soluţia de respingere a apelului, ce se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, critica subsumată acestei ipoteze de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

În dezvoltarea celui de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorul recursului aduce critici asupra modului în care instanţa de apel a analizat teoria impreviziunii şi adaptarea contractului, în argumentarea căruia a invocat încălcarea art. 969 şi art. 970 C. civ., deoarece erau îndeplinite condiţiile pentru a se dispune adaptarea contractului şi criteriile legale desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, având în vedere că obligaţia împrumutatului a devenit excesiv de oneroasă.

Înalta Curte va respinge această critică, întrucât, pe de-o parte, nu poate fi reţinută o încălcare a dispoziţiilor legale enunţate, iar pe de altă parte, considerentele deciziei recurate relevă că incidenţa teoriei impreviziunii a fost înlăturată motivat de faptul că prevederile art. 1.271 C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, nu se aplică contractului de credit încheiat în cauză la 28.05.2007, şi că sunt incidente cele ale C. civ. din 1864, care nu cuprind o reglementare a teoriei impreviziunii; de asemenea, nu au putut fi valorificate în apel argumentele legate de interpretarea contractului în lumină cu obligaţia de executare cu bună-credinţă, împărţirea riscurilor contractuale şi echitatea, cu luarea în considerare a jurisprudenţei Tribunalului Ilfov – secţia I Comercială, care viza îngheţarea cursului francului elveţian, deoarece o astfel de formă de adaptare ar fi condus ea însăşi la ruperea echilibrului contractual.

Trecând peste aceste observaţii, Înalta Curte subliniază că, în primul rând, trebuie remarcat că examinarea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii implică o analiză detaliată a unor circumstanţe de fapt, necesară pentru a stabili existenţa condiţiei riscului supra-adăugat; această reevaluare nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

În al doilea rând, trebuie observat că recurentul-reclamant nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei circumstanţe anterioare şi/sau concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb franc elveţian-leu de la momentul acordării creditului, aşa cum a solicitat recurentul.

În acest sens, răspunzând criticilor din recursul reclamantului, Înalta Curte reţine că soluţia de îngheţare a cursului valutar la nivelul de la data încheierii contractului nu putea fi adoptată prin revizuirea judiciară a contractului pentru impreviziune. Aceasta ar fi condus la o transferare inechitabilă, integrală a efectelor riscului valutar în patrimoniul creditorului, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel. Scopul teoriei impreviziunii este de a restabili echilibrul contractual, nu de a transfera riscurile schimbării împrejurărilor contractuale către cealaltă parte.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, nu există nicio bază legală sau vreo reglementare în Norma B.N.R. nr. 17/2003 care să impună băncilor să suporte toate riscurile asociate acordării unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON şi stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenţiei de credit.

În plus, solicitarea recurentului de a aplica cu prioritate teoria impreviziunii în detrimentul principiului nominalismului nu poate fi primită.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

A reţinut astfel că respectiva clauză de la art. 6.3 din contract, reclamată drept abuzivă, reflectă dispoziţiile supletive ale art. 1578 C. civ. din 1864, care consacră principiul nominalismului monetar şi care se aplică automat contractelor de împrumut, indiferent de moneda în care s-a încheiat, cu condiţia ca părţile, prin acordul lor, să nu deroge de la această regulă.

Pornind de la această premisă, în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care transpun art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE, curtea de apel a stabilit că prevederea contractuală contestată de reclamant nu poate fi supusă controlului din perspectiva caracterului abuziv.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb franc elveţian-leu, aşa cum se urmăreşte, nu rezolvă pretinsul dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, precum şi reglementarea de drept comun (C. civ. din 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, conform hotărârii pronunţate în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existenţa unei clauze abuzive instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia".

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, contrar cerinţei bunei-credinţe, susţinând în cadrul criticilor privind aplicarea teoriei impreviziunii că banca a acţionat cu rea-credinţă prin neîndeplinirea obligaţiei de informare cu privire la caracteristicile monedei străine, inducându-l în eroare şi creându-i falsa convingere că a încheiat în mod avantajos convenţia de împrumut.

Prin decizia recurată, instanţa de apel nu a primit criticile reclamantului şi a interpretat clauza de risc valutar în sensul că se rezuma la transpunerea principiului nominalismului monetar, conform căruia suma împrumutată trebuie returnată exact în aceiaşi monedă, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Astfel, instanţa de apel a confirmat valabilitatea clauzei valutare şi apărările formulate de pârât în sensul caracterului imprevizibil al aprecierii monedei elveţiene şi a imposibilităţii unei previzionări a amplitudinii aprecierii valorice faţă de leu, deci al respectării principiului bunei-credinţe.

Înalta Curte constată că nu poate primi nici criticile referitoare la modul în care a fost soluţionat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. a), care se referă la comisionul de acordare.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul a afirmat că acest comision este lipsit de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii din partea băncii, iar în cuprinsul contractului nu este arătată destinaţia sumei percepută cu acest titlu şi nici scopul pentru care se impun costuri suplimentare, pe lângă dobândă.

A mai relevat că, în cauză, contractul este unul de adeziune, deoarece clauzele nu au fost negociate.

Într-un prim considerent, se cuvine subliniat că motivarea recursului în acord cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare, comparativ cu cele statuate în apel, cu scopul de a evidenţia eventualele greşeli ale instanţei de prim control judiciar.

Instanţa de apel, prin examinarea conţinutului clauzei referitoare la comisionul de acordare, în raport cu legislaţia incidentă şi cu probatoriul administrat în cauză, a concluzionat că reclamantul a fost corect informat cu privire la caracteristicile produsului bancar. Astfel, instanţa a constatat că inserarea acestei clauze nu a impus reclamantului o obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională, iar reclamantul a avut posibilitatea să anticipeze consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare de 9.478 franci elveţieni.

Raportând criticile recurentului la considerentele deciziei recurate, instanţa supremă reţine că acesta nu a prezentat niciun argument de natură a combate statuările instanţei devolutive referitoare la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare. Astfel, deşi în considerentele hotărârii recurate s-a reţinut că perceperea acestui comision este prevăzută de lege, este exprimată clar şi inteligibil, într-o valoare fixă, iar motivul perceperii acestuia rezultă din denumirea sa, neexistând obligaţia legală de a justifica, explica şi menţiona în detaliu cuprinsul acestor servicii în cuprinsul contractului, recurentul nu arată în concret în ce ar consta nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect. Argumentele sale nu fac nicio referire la aceste motive invocate de instanţa de apel şi nici nu sunt de natură a evidenţia aplicarea greşită a textelor de lege de către instanţa de apel din această perspectivă.

Sub pretextul încălcării normelor de drept material indicate, autorul căii de atac expune, în realitate, propriul raţionament care, în opinia lui, relevă întrunirea celor două condiţii, a dezechilibrului semnificativ şi a relei-credinţe, fără ca acesta să fie raportat la raţionamentul expus de instanţa de prim control judiciar în justificarea soluţiei pronunţate.

În acest sens, recurentul aduce în discuţie o serie de argumente legate de lipsa negocierii contractului şi de absenţa justificării destinaţiei sau a serviciilor prestate de către bancă în contract în schimbul perceperii comisionului de acordare, pentru a se aprecia dacă au fost efectiv prestate, fapt ce în opinia lui creează un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Înalta Curte notează că, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare de credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa de apel a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil; sub acest aspect, a apreciat că respectiva clauză stabileşte în mod neîndoielnic scopul perceperii comisionului de acordare, fiind exprimată clar şi inteligibil, într-o valoare fixă, iar împrumutatul a fost informat, încă de la momentul acordării creditului, cu privire la cuantum şi momentul la care trebuie achitat.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta.

Aşadar, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare şi a reţinut că acesta este întrunit sub aspectul determinării naturii prestaţiilor – verificarea documentelor necesare încheierii contractului de credit, motivele perceperii comisionului rezultând cu uşurinţă din denumirea acestuia.

Prin urmare, constatând caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate şi faptul că respectivul comision a fost acceptat în cunoştinţă de cauză de către consumator, care a fost informat şi care a avut reprezentarea cuantumului ce urma a fi datorat, instanţa de apel a reţinut în mod corect că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Lipsa negocierii clauzei aflate în discuţie nu este suficientă prin ea însăşi pentru declararea caracterului abuziv al acesteia.

Critica recurentului privind nerespectarea art. 35 alin. (1) şi art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi primită. Acest act normativ a fost edictat în anul 2010, după încheierea contractului de credit în anul 2007, iar normele sale nu pot fi aplicate retroactiv pentru analizarea validităţii sau a caracterului abuziv al unor clauze din acest contract; la data încheierii convenţiei de credit, nu exista vreo dispoziţie legală care să interzică inserarea unui comision de acordare în cadrul contractelor de credit bancar.

De asemenea, este nefondată şi critica generică formulată de reclamant cu referire la art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2.16 din O.G. nr. 21/1992, care toate oferă, într-o manieră similară, aceeaşi definiţie a clauzei abuzive.

Recurentul susţine că pretinsul caracter abuziv al clauzei privind comisionul de acordare ar rezulta din cuantumul său ridicat, raportat la valoarea sumei împrumutate. Cu toate acestea, din textele de lege invocate de recurent nu rezultă că acest mod de determinare a comisionului generează în mod nemijlocit caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, în lipsa unei interdicţii legale explicite privind determinarea comisionului prin raportare la valoarea creditului, concluzia instanţei de apel este validă, câtă vreme cuantumul exact al comisionului a fost comunicat şi acceptat de reclamant, fiind achitat de acesta, iar clauza nu este considerată abuzivă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 26.01.2022 şi a deciziei nr. 86/09.02.2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2023.