Insufficiency of appellate reasoning and failure to examine delictual liability claims for moral damages regarding unauthorized billing and data transfer

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru la 15.10.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.R.L., B. S.A., C. S.R.L. şi D. S.R.L, solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 190.000 RON, aferentă perioadei 01.04.2018-24.04.2019, pe pârâta B. S.A. la plata sumei de 190.000 RON pentru perioada 01.09.2018-24.04.2019, pe pârâta C. S.R.L. la plata sumei de 60.000 RON pentru perioada 25.01.2019-24.04.2019 şi pe pârâta D. S.R.L. la plata sumei de 40.000 RON pentru perioada 06.07.2018-24.04.2019, reprezentând repararea prejudiciului cauzat pentru daune aduse cinstei, demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantului.

La 04.12.2020, reclamantul a înregistrat la dosar o cerere de majorare a cuantumului pretenţiilor, solicitând obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 245.000 euro, iar a pârâtei B. S.A. la plata sumei de 230.000 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 169/28.01.2021, Judecătoria Motru – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj – secţia a II-a Civilă.

Prin sentinţa nr. 124/21.11.2021, Tribunalul Gorj – secţia a II-a Civilă a admis în partea acţiunea precizată şi a obligat pârâtele B. S.R.L. şi B. S.A. la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON fiecare, pe pârâta C. S.R.L. la plata sumei de 30.000 RON şi pe pârâta D. S.R.L. la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamant.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtele D. S.R.L. şi C. S.R.L. au declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 441/2022/03.10.2022, Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă a respins apelurile.

Împotriva acestei decizii, pârâtele D. S.R.L. şi C. S.R.L. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În memoriul său de recurs, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a invocat ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs a susţinut că decizia recurată nu respectă exigenţele unei motivări de esenţă, fiind pronunţată fără analiza vreunei probe sau a vreunui înscris de la dosar; în acest sens, a evidenţiat nemotivarea deciziei în privinţa criticilor legate de cesiune şi de efectele acesteia în privinţa notificării de reziliere făcută de intimatul-reclamant la 14.03.2018.

În continuare, a evidenţiat cele două teze expuse în memoriul de apel, potrivit cărora dacă exista o soluţie cu caracter definitiv ce stabilea cesiunea de la furnizorul iniţial către B. aceasta nu a produs efecte în ceea ce-l priveşte pe reclamant, întrucât nu i-a fost comunicată, context în care prima instanţă nu putea să reţină valabilitatea pretinsei notificări de reziliere pe care reclamantul a făcut-o direct către B. la data de 14.03.2018. Potrivit recurentei, acest argument este esenţial, astfel că trebuia analizat pentru a putea stabili legalitatea tuturor demersurilor întreprinse în legătură cu creanţa, începând cu notificarea de reziliere.

Recurenta a mai relevat că legat de această situaţie, curtea de apel a apreciat că acest motiv de apel nu poate conduce la anularea sentinţei sau la schimbarea în tot sau în parte a acesteia, în măsura în care dispozitivul sentinţei se sprijină pe unele considerente; cu alte cuvinte, instanţa de apel nu a negat caracterul contradictoriu al concluziilor primei instanţe, însă simplul fapt că unele dintre ele au generat, în final, o soluţie în cauză, este suficient pentru a îi respinge criticile. Mai mult, instanţa de apel nu a precizat care sunt acele considerente pe care se sprijină dispozitivul şi care sunt criteriile de alegere a unora dintre ele, în detrimentul celorlalte.

În opinia recurentei, procedând astfel, instanţa de apel nu a făcut decât să preia şi să confirme considerentele deja divergente reţinute iniţial de tribunal.

În continuare, a subliniat că din analiza hotărârii recurate nu are posibilitatea de a înţelege ce argumente au format convingerea curţii de apel că soluţia dată de prima instanţă era întemeiată şi care raţionament a determinat înlăturarea caracterului potrivnic al concluziilor primei instanţe.

De asemenea, a subliniat că exista obligaţia legală ca argumentele sale invocate să îi fie analizate; contrar celor reţinute, nu era irelevant dacă inexistenţa dreptului de a factura are la bază inopozabilitatea cesiunii sau denunţarea contractului de către reclamant, însă pentru a se ajunge la o astfel de concluzie era necesară punerea în balanţă a susţinerilor părţilor, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

În subsecvenţa acestui motiv de recurs, a mai evidenţiat nemotivarea hotărârii în privinţa condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a criticilor sale referitoare la cuantumul despăgubirilor.

Sub acest aspect, a subliniat că instanţa de apel nu a propus nici măcar un singur exemplu prin care tribunalul ar fi amintit de condiţiile răspunderii civile delictuale, temei al cererii de chemare în judecată.

Subliniind că recursul său nu are în vedere o obligaţie absolută a instanţei de apel de a răspunde fiecărui aspect invocat de parte, recurenta a susţinut că nu au fost respectate exigenţele unei motivări temeinice situaţia în care instanţa a respins apelul, recunoscând, totodată, că motivarea primei instanţe "nu este una punctuală".

Recurenta a mai afirmat că, în considerarea argumentelor expuse, nu este argumentat nici raţionamentul privitor la modul de stabilire a cuantumului daunelor acordate. Mai mult, nici în privinţa valorilor pretins lezate ale reclamantului instanţele de fond nu au analizat vreo dispoziţie de drept material, nefiind suficientă înşiruirea unor articole din C. civ., în condiţiile în care niciunul dintre acestea nu face trimitere la izvorul pretenţiei din acţiune; de altfel, curtea de apel nu a preluat nici măcar aceste argumente.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reiterat argumentele expuse în faţa curţii de apel referitoare la neadministrarea vreunei probe în susţinerea existenţei şi întinderii prejudiciului moral suferit de reclamant, fiind invocată greşita aplicare a prevederilor art. 1.357 C. civ.

În continuare, a subliniat că nu sunt întrunite cumulativ criteriile în baza cărora poate fi atrasă răspunderea delictuală a sa, iar instanţa de apel în mod greşit a apreciat contrariul.

Sub acest aspect, a redat pe larg argumentele pentru care nu poate fi reţinută existenţa vreunei fapte ilicite, a prejudiciului, a legăturii dintre fapta ilicită şi prejudiciu, respectiv săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul.

Recurenta a mai afirmat că nici condiţiile pentru stabilirea unei ingerinţe în dreptul reclamantului nu sunt îndeplinite, context în care invocă greşita aplicare a art. 58 şi art. 72 C. civ.

Astfel, potrivit recurentei, pentru a stabili condiţiile angajării răspunderii pentru prejudiciul nepatrimonial adus demnităţii, prevederile art. 58, art. 72, art. 252 şi art. 253 alin. (4) C. civ. trebuie coroborate cu cele care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1.349 C. civ.

A mai afirmat că în privinţa prejudicierii imaginii sau afectarea integrităţii psihice, cauzarea unui prejudiciu moral presupune existenţa unei consecinţe negative majore pe plan psihic în ceea ce-l priveşte pe reclamant, de o astfel de intensitate şi durată care să justifice acordarea de daune morale.

Prezentând aspecte din practica judiciară şi doctrină, şi coroborându-le cu cerinţele de la art. 72 alin. (2) C. civ., recurenta a susţinut că instanţa a pronunţat o soluţie cu neobservarea faptului că revenea mai întâi reclamantului obligaţia de a dovedi că a suferit o atingere a personalităţii, în speţă o atingere a dreptului la demnitate, iar abia apoi autorilor atingerii sarcina de a dovedi un motiv justificativ.

Totodată, a mai evidenţiat că intimatul-reclamant nu a făcut dovada că acţiunile recurentei ar fi produs o consecinţă negativă majoră pe plan psihic, de o astfel intensitate şi durată, care să justifice acordarea de daune morale, în condiţiile în care notificările de plată nu au ajuns la cunoştinţa publică pentru a se susţine că ar fi adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei acestuia.

Concluzionând, recurenta a susţinut că simpla susţinere a unor pretinse atingeri aduse drepturilor personalităţii nu ar fi trebuit să poată influenţa instanţa de judecată, în condiţiile în care aceasta urma să pronunţe o soluţie exclusiv pe baza probelor administrate în cauză, iar nu pe simple afirmaţii ale părţilor nesusţinute de probe.

În final, a subliniat că respectivele concluzii ale instanţei cu privire la faptul că reclamantului i-a fost afectată liniştea, întrucât niciuna dintre pârâte nu ar fi efectuat verificări asupra debitului nu interesează prezenta cauză, faţă de obiectul cererii, daune morale pentru vătămarea onoarei, demnităţii, reputaţiei.

În memoriul său de recurs, recurenta D. S.R.L. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., argumentând că instanţa de apel nu a examinat apelul său, ci doar cel al celeilalte părţi.

Astfel, evocând art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat că în absenţa unei analize efective a criticilor sale face ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază, iar nemotivarea hotărârii echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

La 30.01.2023, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinări, prin care a invocat excepţiile tardivităţii recursului pârâtei C. S.R.L. şi a nulităţii ambelor recursuri; pe fond, a solicitat respingerea recursurilor.

La 23.03.2023, recurenta-pârâtă D. S.R.L. a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia tardivităţii recursului pârâtei C. S.R.L., urmând a o respinge, întrucât decizia atacată a fost comunicată autoarei căii de atac la 27.10.2022, iar recursul a fost declarat la 28.11.2022, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând excepţia nulităţii recursurilor, Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât din conţinutul celor două memorii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursurile, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum rezultă din etapele devolutive ale cauzei, reclamantul urmăreşte angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor pentru obţinerea de daune morale, în vederea reparării prejudiciului suferit ca urmare a daunelor aduse cinstei, demnităţii, onoare şi reputaţiei sale.

Disputa litigioasă a fost generată de emiterea unor facturi pentru servicii de internet şi televiziune după data de 01.04.2018, dată de la care reclamantul a solicitat rezilierea contractului nr. x-1/28.07.2017, încheiat iniţial între acesta şi E. S.R.L., ulterior cesionat către B. S.R.L., potrivit notificării transmise la 14.03.2018.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, obligând pârâtele la plata către reclamant a unor sume de bani cu titlu de daune morale, respectiv 10.000 RON fiecare în ce le priveşte pe pârâtele B. S.R.L. şi B. S.A., 30.000 RON referitor la pârâta C. S.R.L. şi 20.000 RON în privinţa pârâtei D. S.R.L., apreciind că, reclamantul a fost prejudiciat, deoarece, în lipsa unui contract cu B., aceasta a continuat să emită facturi în sarcina reclamantului şi a transmis datele personale ale acestuia către pârâta D. S.R.L., ulterior cedând creanţa către C. S.R.L.; hotărârea tribunalului s-a bazat pe înscrisurile depuse de reclamant şi pe presupusa achiesare a pârâtelor, ca urmare a nedepunerii întâmpinărilor, considerând că aceste acţiuni ar releva săvârşirea faptelor ilicite de către pârâte cu vinovăţie şi a legăturii de cauzalitate dintre fapte şi prejudiciu. De asemenea, tribunalul a subliniat că reclamantului i-a fost afectată liniştea, demnitatea, cinstea, onoarea şi reputaţia, deoarece pârâtele nu au verificat susţinerile acestuia referitoare la lipsa utilizării serviciilor de televiziune şi internet, ca urmare a încheierii contractului cu o altă societate.

Apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe au fost respinse prin decizia care formează obiect al recursurilor de faţă, în susţinerea cărora au fost invocate ipotezele de casare art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori greşita aplicare a normelor de drept material.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Procesul civil finalizat prin hotărârea asupra fondului, cu garanţiile oferite de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, înglobează dreptul părţilor de a fi "ascultate", adică examinate în mod real de către instanţa sesizată.

Motivarea unei decizii este un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părţi – desigur, nici ignorarea lor –, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conţinutul lor să influenţeze soluţia.

În calea ordinară de atac, apelanta D. S.R.L. (acum recurentă) a susţinut în esenţă că prima instanţă a greşit prin asimilarea lipsei depunerii întâmpinării la acţiune unei achiesări şi prin ignorarea calităţii sale de mandatar al B. S.R.L. în care a acţionat, în raport cu reclamantul; de asemenea, a criticat reţinerea eronată de către tribunal a îndeplinirii condiţiilor răspunderii delictuale, datorită calităţii în care a acţionat şi că transmiterea notificărilor s-a realizat în numele şi pentru B. S.R.L., precum şi faptul că suma imputată de 20.000 RON este nejustificată şi ar trebui redusă, dacă prin absurd s-ar admite că ar fi întrunite cerinţele răspunderii delictuale.

Niciuna dintre aceste critici nu a fost examinată de către instanţa de apel, care s-a rezumat la analiza apelului introdus de cealaltă pârâtă, aşa cum în mod just a observat şi recurenta.

O atare conduită echivalează lipsei complete a motivării, întrucât lipseşte nu doar un examen al afirmaţiilor prezentate de părţi în calea ordinară de atac, dar şi o cenzură a hotărârii primei instanţe; lipsesc, practic, propriile considerente ale curţii de apel, al cărei control judiciar asupra sentinţei apare ca fiind făcut doar formal.

De partea cealaltă, apelanta C. S.R.L. (acum recurentă) a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor referitoare la rezilierea contractului de furnizare a serviciilor încheiat cu E. S.R.L., deoarece, pe de o parte, tribunalul a reţinut că reclamantul a notificat pârâtei B. S.R.L. despre decizia sa de reziliere, iar, pe de altă parte, a făcut referire la sentinţa civilă nr. 901/24.04.2019 a Judecătoriei Motru – secţia civilă, care a stabilit lipsa de opozabilitate, faţă de reclamant, a cesiunii dintre E. S.R.L. şi B. S.R.L. De asemenea, a mai criticat sentinţa tribunalului din perspectiva lipsei analizei răspunderii civile delictuale şi a argumentaţiei privind modul în care ar fi fost lezate demnitatea, cinstea, onoarea şi reputaţia reclamantului, precum şi netemeinicia soluţiei primei instanţe, în raport cu lipsa oricăror criterii în stabilirea daunelor morale.

Examenul deciziei recurate permite instanţei supreme constatarea că aceste argumente şi apărări esenţiale nu au fost cercetate, deşi motivarea instanţei de apel debutează prin sublinierea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului.

În acest context, Înalta Curte observă că instanţa de apel a pornit de la premisa că nu poate conduce la anularea sau schimbarea în tot sau în parte a sentinţei în măsura în care dispozitivul sentinţei se sprijină pe unele dintre considerente, context în care a respins critica privind existenţa unei contradicţii în considerente referitoare la rezilierea contractului, fără a verifica însă afirmaţiile părţii sub acest aspect amplu detaliate în memoriul de apel.

La fel de real este că instanţa de apel nu a cercetat condiţiile răspunderii civile delictuale şi nici nu a analizat criticile referitoare la inexistenţa criteriilor pentru stabilirea daunelor morale, chestiuni pe care apelanta C. S.R.L. le-a sesizat.

De aceea, este corectă afirmaţia recurentei C. S.R.L. care a criticat decizia din perspectiva unei motivări inadecvate, astfel încât este de natură să semnifice lipsa cercetării propriu-zise a cauzei.

Înalta Curte arată că insuficienta explicare a raţionamentului judiciar nu doar că nu permite părţilor un acces concret la jurisdicţia la care au apelat, dar nu permite, mai departe, verificarea legalităţii soluţiei adoptate în sistemul căilor de atac deschise de lege.

În aceste condiţii, nu mai au relevanţă în cadrul de faţă celelalte critici subsumate motivului prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursurile pârâtelor D. S.R.L. şi C. S.R.L. şi, în baza art. 497 C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursurilor.

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte D. S.R.L. şi C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 441/2022/03.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimata-pârâtă F. S.A.

Casează decizia recurată şi trimite cauza. spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2023.