Corporate debt set-off: implicit *ultra petita* of full claim vs. difference, and inadmissible *omisso medio* grounds on cassation

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – secţia a II-a Civilă la 09.07.2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 621.655,89 RON, reprezentând debit restant; cu cheltuieli de judecată.

La 10.09.2019, pârâta a formulat o cerere reconvenţională, solicitând stingerea prin compensaţie a creanţei pretinse de reclamantă în sumă de 621.655,89 RON cu creanţa proprie în sumă de 657.360,00 RON şi obligarea reclamantei la plata sumei de 35.784,11 RON, reprezentând diferenţa rămasă de achitat în urma compensaţiei; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 109/LP/21.07.2020, Tribunalul Bihor – secţia a II-a Civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 621.655,89 RON, cu titlu de debit restant; a admis cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 657.360 RON, cu titlu de pretenţii; a compensat cele două creanţe până la concurenţa sumei celei mai mici şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a diferenţei de 35.784,11 RON; a compensat cheltuielile de judecată şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a diferenţei în sumă de 58.063,73 RON.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin încheierea din 14.05.2021, Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă a suspendat judecata apelului până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Bihor – secţia a II-a Civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 278/2022–A/11.10.2022, Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 397 alin. (1) C. proc. civ., prin menţinerea dispoziţiei de admitere a unei solicitări implicite, acordând pârâtei mai mult decât a cerut, respectiv altceva decât s-a cerut.

Sub acest aspect, recurenta a adus în discuţie formularea pretenţiilor din cererea reconvenţională, afirmând că pârâta a solicitat stingerea prin compensaţie a unei creanţe şi plata unei diferenţe, respectiv suma de 35.784,11 RON. Cu toate acestea, prima instanţă a admis cererea reconvenţională, a obligat-o pe recurentă la plata sumei de 657.360,00 RON, cu titlu de pretenţii, deşi prin cererea reconvenţională nu a fost solicitată această sumă de bani.

Subliniind analiza efectuată de instanţa de apel în legătură cu acest motiv, în care s-a menţionat că solicitarea de obligare a reclamantei la plata diferenţei rămase de achitat de 35.784,11 RON nu putea fi examinată fără a se valorifica implicit debitul principal în sumă de 657.360 RON, recurenta a argumentat că decizia recurată este nelegală; aceasta susţine că încălcarea art. 397 C. proc. civ. este una vădită, deoarece solicitarea trebuie să fie explicită şi implicită.

Recurenta a mai evidenţiat importanţa adresei din 24.10.2018 emisă de intimată, prin care se comunica decizia de a deduce suma de 621.655,89 RON şi se menţiona că facturile din lista ataşată acesteia sunt plătite şi nu mai sunt datorate de către B. S.R.L.

În final, recurenta a argumentat că, prin coroborarea acestei adrese cu punctele 4 şi 5 din cererea reconvenţională şi invocarea art. 1.615 C. civ. raportată la secţiunea a doua a contractului, se poate concluziona că cererea reconvenţională se bazează pe ipoteza că compensaţia a operat în temeiul legii. Astfel, cererea reconvenţională formulată de pârâtă este de fapt o veritabilă acţiune în constatare şi nu o acţiune implicită în pretenţii.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a subliniat că în susţinerea apelului a invocat reţinerea greşită a faptului că, prin înscrisul semnat la 24.08.2018, şi-ar fi dat acordul pentru plata creanţei pârâtei şi predarea în proprietate a două maşini de sudură C.. În ciuda acestor argumente, curtea de apel a reţinut că valoarea daunelor ce trebuiau plătite şi asumarea obligaţiei de plată sunt expres stabilite în acordul semnat la data de 24.08.2018; astfel, instanţa a considerat că, în conformitate cu art. 1.270, art. 1.350, art. 1.503, art. 1.516 şi art. 1.616 C. civ., cererea reconvenţională a fost admisă corect.

În continuare, a invocat aplicarea greşită a normelor legale enunţate şi că nu au fost aplicate corect la interpretarea acordului din 24.08.2018 nici art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 şi art. 1.269 C. civ.; de asemenea, a indicat că normele privind monitorizarea datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar şi a pierderilor din economie, împreună cu Regulamentul de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice, aprobat prin H.G. nr. 685/1999, nu au fost aplicate corect.

În acest context, recurenta a redat conţinutul art. 1.616 C. civ., argumentând că există norme derogatorii pentru persoanele juridice aprobate prin H.G. nr. 685/1999, subliniind şi conţinutul art. 11 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 685/1999.

Recurenta a evidenţiat că admiterea operaţiunii de compensare în baza art. 1.616 C. civ. ar confirma, în realitate, o nelegalitate sancţionată contravenţional de art. 41 pct. 2 lit. c) din Legea nr. 82/1991.

În concluzie, a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat aplicarea art. 1.616 C. civ., în condiţiile în care erau aplicabile prevederile Regulamentului aprobat prin H.G nr. 685/1999.

Referindu-se la aplicarea greşită a prevederilor privind răspunderea civilă contractuală şi neaplicarea celor privind interpretarea contractelor, recurenta a solicitat să se aibă în vedere că acordul din 24.08.2018 nu poate crea în patrimoniul său obligaţia de plată în sumă de 165.000 dolari.

Recurenta a mai argumentat că în cadrul acordului s-a menţionat valoarea unor eventuale pretenţii ridicate de intimată, cu titlu de daune, în legătură cu presupusa neexecutare contractuală referitoare la nelivrarea unor seturi bune de piese din plastic. Prin semnarea înscrisului în 24.08.2018, recurenta a subliniat că nu şi-a exprimat intenţia de a accepta plata sumei de 165.000 de dolari; mai mult, reprezentanţii societăţii aveau reprezentarea faptului că semnează înscrisul doar pentru a lua cunoştinţă de pretenţiile intimatei şi pentru a urma stabilirea sumei exacte a prejudiciilor, dacă acestea se dovedesc a exista.

Din această perspectivă, recurenta a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 1.266 alin. (1) şi art. 1.269 alin. (1) C. civ.; de altfel, în cuprinsul înscrisului de menţionează că recurenta "este dispusă să soluţioneze (n.n. nu să plătească) creanţa solicitată de B. (...)", iar din discuţiile purtate ulterior rezultă că părţile intenţionau să semneze un contract de tranzacţie.

De asemenea, a susţinut că, în condiţiile art. 1.266 alin. (2) C. proc. civ., comportamentul ulterior încheierii contractului demonstrează că a refuzat la plată factura în valoare de 657.360,00 RON, respectiv 165.000 de dolari, iar aceasta nu este evidenţiată nici în situaţia sa contabilă.

Evocând art. 1.350 alin. (2) şi art. 1.531 alin. (2) C. civ., recurenta a argumentat că în preambulul înscrisului din 24.08.2018 se face referire la un prejudiciu de 265.096,00 de dolari, însă la capitolul destinat concluziilor, valoarea acestuia se diminuează la 165.000 de dolari.

În final, recurenta a evidenţiat că, în cadrul cererii reconvenţionale, pârâta a solicitat o sumă de bani indicată unilateral, fără să o probeze, în ciuda solicitărilor recurentei, potrivit corespondenţa purtate, că nu şi-a asumat plata unor pretenţii nedovedite.

La 10.02.2023, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţiile nulităţii parţiale a recursului şi a inadmisibilităţii unor motive de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivând că acestea au fost invocate omisso medio, în raport cu art. 488 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astăzi, în şedinţă publică, în considerarea argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a constatat că argumentele aduse în sprijinul celor două excepţii invocate nu constituie veritabile excepţii procesuale, ci mai degrabă apărări ce urmează a fi avute în vedere.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de recurs dedus în faţa instanţei supreme vizează încălcarea art. 397 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a menţinerii dispoziţiei date de tribunal prin care s-ar fi admis o solicitare implicită din cererea reconvenţională, conducând astfel la acordarea pârâtei mai mult decât a cerut, ceea ce reprezintă o pronunţare ultra petita; recurenta argumentează că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii, obligând-o să plătească suma de 657.360 RON, cu titlu de pretenţii, în afara solicitării iniţiale.

Principiul disponibilităţii constă în posibilitatea părţilor de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale de apărare.

Conform art. 29 alin. (1) C. proc. civ., obiectul procesului este determinat fie de pretenţiile exprimate prin acţiunea civilă, fie de situaţia juridică a cărei rezolvare în justiţie se urmăreşte. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Articolul 397 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale procesului presupune existenţa unor raporturi contractuale între părţi, în baza cărora fiecare parte litigantă a emis pretenţii reciproce. Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 621.655,89 RON, în timp ce pârâta a solicitat stingerea creanţei pretinse de reclamantă prin compensaţie cu o creanţă proprie în sumă de 657.360,00 RON şi obligarea reclamantei la plata diferenţei de 35.784,11 RON.

Înalta Curte notează că obiectul cererii reconvenţionale a implicat examinarea creanţei pretinse de către pârâtă pentru a evalua corect mecanismul de stingerea a celor două obligaţii reciproce prin compensaţie. Astfel, constatând dovedite pretenţiile în cauză, instanţa a dispus obligarea recurentei-reclamante – pârâta reconvenţională – la plata sumei de 657.360,00 RON, ca şi componentă intrinsecă a operaţiunii de stingere a obligaţiilor reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele şi obligarea la plata diferenţei de 35.784,11 RON, în aplicarea art. 1.616 şi art. 1.617 alin. (1) C. civ. În acest context, soluţia adoptată nu contravine prevederilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., deoarece suma acordată pârâtei o reprezintă doar diferenţa menţionată anterior, cu respectarea obiectului din cererea reconvenţională.

Prin al doilea set de argumente, autoarea recursului afirmă că intimata, prin cererea reconvenţională, a cerut instanţei să constate că compensaţia a operat în temeiul legii, sugerând astfel că instanţa ar fi fost învestită cu o acţiune în constatare, nu cu una implicită în pretenţii; recurenta îşi susţine interpretarea prin analiza conţinutului cererii reconvenţionale, care face referire la art. 1.615 C. civ., în coroborare cu prevederile secţiunii a doua din contractul cadru.

Aceste critici vor fi înlăturate, deoarece prin prisma lor se propune o analiză deplin ataşată stării de fapt fixată în apel, ca expresie a suveranităţii instanţelor de fond de a administra şi evalua probatoriul. Or, recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Următorul motiv de recurs – art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a mai multor norme de drept material, cu referire la art. 1.270, art. 1.350, art. 1.503, art. 1.516 şi art. 1.616 C. civ., respectiv a prevederilor art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 şi art. 1.269 C. civ., a normelor referitoare la monitorizarea datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar şi a pierderilor din economie, precum şi a Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice, aprobat prin H.G. nr. 685/1999.

Autoarea recursului aduce critici legate de interpretarea acordului din 24.08.2018, susţinând că o eventuală compensare între părţi ar fi trebuit să se realizeze în baza H.G. nr. 685/1999, nu conform art. 1.616 C. civ.; argumentează că aplicarea art. 1.616 C. civ. ar reprezenta o sancţiune contravenţională potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991.

Analiza memoriului de apel relevă însă că aceste critici nu au fost expuse şi în calea ordinară de atac.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Această regulă aplică în recurs principiul legalităţii căilor de atac, înscris în art. 459 alin. (1) C. proc. civ., care nu îngăduie ca o cale de atac extraordinară să poată fi exercitată ori motivată omisso medio, iar interdicţia instituită de textul citat sancţionează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o şi, în egală măsură, se constituie într-o dispoziţie de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care au rămas necriticate.

Aşadar, în considerarea argumentelor prezentate, Înalta Curte nu va primi motivul de recurs care aduce în dezbatere pronunţarea deciziei atacate cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1.266-1.270, art. 1.350, art. 1.503, art. 1.516 şi art. 1.616 C. civ., a normelor referitoare la monitorizarea datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar şi a pierderilor din economie, precum şi a Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice, aprobat prin H.G. nr. 685/1999, deoarece au fost invocate pentru prima dată în recurs, aşadar omisso medio.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziţii de casare, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurenta, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., să suporte onorariul de avocat avansat de intimată, în sumă de 8.786,69 RON, dovedit cu înscrisuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 278/2022–A/11.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 8.786,69 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2023.