Cassation appeal nullified for failing to formulate valid grounds for casation in dispute over suspensive condition in public service contract

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, sub număr de dosar x/2018, reclamanta Societatea Română de Televiziune S.A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate neîndeplinirea condiţiei suspensive prevăzută în Contractul nr. x/03.03.2017 de prestări servicii de radiocomunicaţii modificat prin Actul Adiţional nr. 1/25.05.2017 şi, pe cale de consecinţă, să se constate inexistenţa vreunei obligaţii de plată a unor sume suplimentare pentru serviciile prestate de SNR în perioada 9 iulie-31 decembrie 2017; să se dispună obligarea SNR la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub număr de dosar x/2019, la 8 noiembrie 2019, reclamanta Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune S.A., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata creanţei în cuantum de 40.756.419,79 RON reprezentând contravaloarea serviciilor de radiocomunicaţii de care a beneficiat în perioada august - decembrie 2017 conform contractului încheiat de părţi şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 8 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepţia conexităţii şi a fost conexat acest din urmă dosar la cel cu nr. x/2018

La 17 septembrie 2018 pârâta Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A.. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

A invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de prevederile art. 35 C. proc. civ., deoarece în temeiul acestor prevederi acţiunea în constatare este o acţiune subsidiară în raport de acţiunea în realizare, cale procedurală ce există la acest moment.

Prin sentinţa civilă nr. 1170 din 28 aprilie 2021 pronunţată de Tribunalul. Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Română de Televiziune S.A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A., înregistrată sub nr. x/2018; s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta; Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune S.A., înregistrată sub nr. x/2019, şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă; a sumei de 40.756.419,79 RON reprezentând contravaloare servicii de radiocomunicaţii şi 420.469,19 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta-pârâtă Societatea Română de Televiziune S.A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate, admiterea cererii de chemare în judecată formulată de aceasta şi respingerea cererii conexe, ca neîntemeiată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub numarul x/2022.

Prin decizia nr. 1270/2022 din 15 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta - |reclamantă - pârâtă Societatea Română de Televiziune S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1170 din 28 aprilie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata - pârâtă ~ reclamantă Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A., ca nefondat.

S-a respins cererea formulată de apelanta Societatea Română de Televiziune S.A. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei nr. 1270/2022 din 15 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta Societatea Română de Televiziune S.A. a declarat recurs.

Recurenta-reclamantă Societatea Română de Televiziune S.A. a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

In argumentarea cererii de recurs, reclamanta a susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, instanţa de apel reţinând o situaţie de fapt în lipsa unui probatoriu adecvat, care să fie apt a susţine concluziile sale.

Totodată, consideră că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte condiţia suspensivă prevăzută de art. 10.4 din Contractul de prestări servicii de radiocomunicaţii nr. x/03.03.2017 şi art. 5 din Actul adiţional nr. x/25.05.2017.

Precizează că prin acest motiv de recurs recurenta nu urmăreşte reanalizarea în recurs a situaţiei de fapt, ci critică faptul că instanţa de apel a făcut constatări în lipsa unui probatoriu adecvat care să fie apt să susţină concluziile sale, interpretarea dată prevederilor legii civile privind condiţia suspensivă fiind nelegală.

Contrar instanţei de apel, mai susţine recurenta, condiţia suspensivă prevăzută de art. 10.4 din Contractul de prestări servicii de radiocomunicaţii nr. x/03.03.2017 şi art. 5 din actul adiţional nr. x/25.05.2017 nu s-a împlinit prin alocaţiile de la bugetul de stat pentru anul 2017, acestea fiind insuficiente. Prin decizia recurată se reţine, în ciuda inexistenţei unor fonduri care să permită suplimentarea valorii înscrise în contract, că obligaţia de plată sub condiţie suspensivă ar fi devenit scadentă.

Or, cu privire la condiţia suspensivă inclusă în Contractul de prestări servicii radiocomunicaţii pe anul 2017, apreciază recurenta, probatoriul administrat în cauză (înscrisuri, expertiza, declaraţiile martorilor) nu poate susţine concluzia că pârâta ar fi împiedicat împlinirea condiţiei (prin neincluderea în proiectul de buget pentru anul 2017 a sumelor previzionate de SNR, dat fiind că semnarea actului adiţional corespunzător suplimentării neprevăzute iniţial, anterior eliminării taxei TV, s-a realizat abia la jumătatea anului 2017) sau că aceasta s-ar fi îndeplinit prin alocaţiile bugetare insuficiente obţinute pentru anul 2017 (inclusiv prin suplimentarea bugetului).

Decizia recurată reprezintă consecinţa neobservării fidele a regimului juridic al alocării bugetului de stat, instanţa de apel apreciind că imediat ce SRTV ar fi primit o rectificare bugetară pentru anul 2017, aceasta ar trebui alocată contractului sub condiţie suspensivă, indiferent de existenţa altor obligaţii.

Contrar interpretării date de instanţa de apel, în ipoteza inexistenţei unor fonduri care să permită suplimentarea valorii înscrise în contract, obligaţia de plată sub condiţie suspensivă nu produce niciun efect. Suma obţinută ca urmare a rectificării bugetului pentru anul 2017 nu putea acoperi necesarul de plată pentru serviciile SNR angajate sub condiţie.

Mai exact, prin O.U.G. nr. 83/15.11.2017 a fost acordată recurentei cu titlu general suma de 4.000.000 RON ca rezultat al rectificării bugetului pentru anul 2017, astfel cum s-a tranşat prin expertiza administrată. Din această sumă, astfel cum reţine inclusiv instanţa de apel, a fost alocată suma ele 334.000 RON în contul cheltuielilor cu serviciile de radiocomunicaţii.

Drept urmare, deşi nu a obţinut suma necesară pentru plata serviciilor SNR din perioada august - decembrie 2017, în ciuda eforturilor depuse, atunci când recurenta a beneficiat de alocaţii bugetare suplimentare, aceasta a dispus alocarea unei părţi din acestea cheltuielilor cu serviciile de radiocomunicaţii, astfel că nu poate fi reţinut, contrar deciziei atacate, că recurenta a împiedicat împlinirea condiţiei.

Aşadar, instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a textului de lege (referitor la împlinirea condiţiei suspensive, cât şi a regulilor de alocare) corespunzătoare situaţiei de fapt, prin aceea că, deşi pentru îndeplinirea condiţiei era necesară obţinerea unei alocaţii suplimentare de 40.756.419,79 RON, alocaţia bugetară obţinută ca rezultat al rectificării pentru anul 2017 a fost de doar 4.000.000 RON, vădit insuficientă.

Cât timp rectificările bugetare ar fi trebuit să acopere întreaga sumă necesară plăţilor serviciilor SNR, obţinerea a mai puţin de 10 % cu titlu de rectificare bugetară pentru anul 2017 (şi aceasta destinată susţinerii activităţii SRTV pentru anul respectiv, prin suportarea cheltuielilor cu diverse destinaţii, iar nu pentru acest Contract) nu poate fi calificată ca ducând la îndeplinirea condiţiei suspensive în discuţie.

Probele administrate în cauză nu pot susţine concluzia la care ajunge instanţa de apel, conform căreia SRTV ar fi împiedicat îndeplinirea condiţiei suspensive. Contrar instanţei de apel, condiţia suspensivă prevăzută de art. 10.4 din Contractul de prestări servicii de radiocomunicaţii şi art. 5 din Actul adiţional la acesta nu poate fi considerată îndeplinită, din probatoriul administrat în cauză nerezultând că SRTV ar fi împiedicat împlinirea condiţiei, ci dimpotrivă.

Contrar instanţei de apel, nu a devenit exigibilă nicio obligaţie de plată suplimentară în sarcina recurentei nefiind astfel îndeplinită condiţia suspensivă instituită contractual dat fiind faptul că: părţile nu au agreat încheierea unui act adiţional prin care valoarea Contractului să fie majorată până la concurenţa sumei de 101.547.386 RON (deci suplimentată cu valoarea de pretinsă în prezent de SNR) şî SRTV nu a beneficiat de o suplimentare a bugetului alocat serviciilor SNR cu suma de 40.756.419,79 RON.

De altfel, potrivit raportului de expertiză, SRTV nu a obţinut nici în anul 2017 si nici în anul 2018 alocaţii bugetare destinate în mod special acoperirii cheltuielilor derivate din Contractul încheiat cu SNR reprezentând contravaloarea facturilor emise de către SNR pentru serviciile de radiodifuziune prestate în perioada august - decembrie 2017.

Pe cale de consecinţă, concluzia la care ajunge instanţa de apel conform căreia recurenta a beneficiat pentru anul 2017 de alocări bugetare suplimentare de 4 milioane de RON pe care, însă nu le-ar fi distribuit plăţii serviciilor SNR, nu îşi regăseşte susţinere în probatoriul administrat în cauză.

Subliniază că şi această critică din etapa recursului nu vizează aprecierea instanţei de apel cu privire la probatoriul administrat, ci, în realitate, chiar lipsa unui probatoriu apt să îi susţină raţionamentul.

Apreciază că recurenta aduce în discuţie o eroare de procedură, iar nu una de netemeinicie.

Sub un ultim aspect, recurenta susţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1405 alin. (1) C. civ., condiţia suspensivă neputând fi considerată ca fiind îndeplinită când realizarea acesteia este împiedicată de o terţă persoană.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în raport cu prevederile art. 1405 alin. (1) C. civ., condiţia nu poate fi considerată îndeplinită când realizarea acesteia este împiedicată de o altă persoană decât debitorul aflat sub această condiţie.

Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte interpretarea contractului şi a dispoziţiilor de drept substanţial privind constatarea îndeplinirii condiţiei.

Critică modalitatea în care instanţa concluzionează că, peste prevederile clare ale Contractului prin care a fost instituită condiţia suspensivă, ar fi necesară interpretarea conform unor practici statornicite între părţi şi din care ar rezulta că plata serviciilor angajate într-un an se realizează din surse bugetare corespunzătoare anului următor.

In realitate, dacă voinţa părţilor este clar exprimată, cum, de altfel, este şi situaţia condiţiei suspensive incluse în Contractul de prestări servicii radiocomunicaţii pentru anul 2017, nu se pune problema interpretării, respectiv a aplicării unor uzanţe.

Drept urmare, în opinia recurentei, modalitatea în care instanţa aplică dispoziţiile art. 1266 C. civ. raportat la 1404 alin. (1) din acelaşi cod este profund eronată pentru simplul fapt că acea aşa-zisă practică statornicită între părţi nu (mai) există în condiţiile în care situaţia s-a schimbat.

Mai mult, nu pot fi invocate pretinse uzanţe dintre părţi atunci când acestea au agreat în mod expres, prin contract, condiţiile în care urma a fi executată plata serviciilor (respectiv, să fie alocate fondurile bugetare necesare acoperirii integrale a prestaţiei efective a SNR pe anul 2017 ca urmare a rectificării Bugetului de Stat din acel an, iar nu ca datoriile să fie reportate în anii următori). De altfel, uzanţele reprezintă strict un instrument de folosit în situaţia în care nu există un contract, părţile fiind ţinute în lipsa convenţiei să se ghideze după cum au procedat şi mai înainte.

Totodată, decizia recurată cuprinde motive contradictorii în condiţiile în care pe de o parte se reţine ca prin contractul încheiat în prima parte a anului 2017 ar fi fost introdusă condiţia suspensivă, iar, pe de altă parte, că SRTV ar fi trebuit să ia măsuri anterior, încă din anul 2016.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A.. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea de şedinţă din 21 iunie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; intimata a depus punct de vedere la raport, prin care a susţinut, în sinteză, că decizia atacată este temeinică şi legală, reţinându-se corect situaţia de fapt şi aplicându-se în mod corespunzător normele de drept material în materia condiţiei suspensive.

Prin încheierea de şedinţă din 31 octombrie 2023, Înalta Curte, constatând că raportul întocmit în cauză nu a analizat recursul şi prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a stabilit termen, în complet de filtru, la data de 14 noiembrie 2023, în vederea suplimentării raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea completării raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare; recurenta a depus punct de vedere susţinând, în sinteză, că recursul cuprinde motive de nelegalitate, inclusiv art. 488 alin. (1) pct. 6, pe lângă pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 23 ianuarie 2024.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Deşi recurenta-reclamantă a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi pct. 8 C. proc. civ., se constată că susţinerile sale nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare strict reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză şi de administrare a probatoriului.

Deşi recurenta a precizat în mod expres: "nu urmărim reanalizarea în recurs a situaţiei de fapt, ci criticăm faptul că instanţa de apel a făcut constatări în lipsa unui probatoriu adecvat care să fie apt să susţină concluziile sale, interpretarea dată prevederilor legii civile privind condiţia suspensivă fiind nelegală ", din expunerea argumentelor evocate în cererea de recurs rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

De asemenea, deşi recurenta aduce în dezbatere ipoteza nemotivării deciziei atacate şi existenţa unor motive contradictorii, Înalta Curte constată că nu orice pretinsă lipsă de motivare susţinută în privinţa hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, prima ipoteza a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) are în vedere o lipsă totală de motivare, care să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată. În ceea ce priveşte ipoteza unor motive contradictorii, afirmată de recurentă, Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când se are în vedere o contradicţie de amploare. Or, în cuprinsul cererii formulate, recurenta nu a indicat argumente care să susţină aceste ipoteze şi nici în ce modalitate hotărârea instanţei de judecată nu este conformă legii.

Din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivului de casare invocat, ci, dimpotrivă, argumentele prezentate relevă doar nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel.

Argumentele recurentei prin care se urmăreşte, în realitate, interpretarea clauzelor contractuale şi stabilirea situaţiei de fapt pe baza probelor de la dosar, vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea unei hotărâri, neputând face obiectul cercetării în calea de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Se constată că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate ale clauzelor contractuale, recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Or, interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, precum şi evaluarea relaţiilor dintre cele două entităţi juridice, constituie, de altfel, o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor, însă, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Marea majoritate a susţinerilor recurentei se constituie într-o înşiruire de aprecieri personale care nu au valenţa unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulţumirea acesteia faţă de soluţia dată de instanţa de apel.

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA ROMÂNĂ DE TELEVIZIUNE S.A. (SRTV) împotriva deciziei nr. 1270/2022 din 15 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2024.