Extraordinary appeal annulled for failing to articulate cassation grounds: mere dissatisfaction with evidentiary assessment and contract interpretation does not constitute violation of law.

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 20.12.2017 sub nr. x/2017 reclamanta A., a chemat în judecată pârâta B. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la: plata sumei de 2.408.705,1 RON la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate suplimentar faţă de cele agreate prin contract, potrivit solicitărilor şi aprobărilor beneficiarului, la care se adaugă şi contravaloarea costurilor suplimentare suportate pentru execuţia lucrărilor suplimentare, a dobânzii legale aferentă sumei menţionate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data efectivă a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-parate/paratei (in funcţie de cum îşi va preciza reclamanta-parata cererea/va soluţiona instanţa de judecata excepţia de la pct. -ul 1.1. din petit) la plata sumei de 2.130.000 RON reprezentând prejudiciu contractual, in temeiul art. 3 din Actul Adiţional nr. 2, la contractul de antrepriza nr. x/08.07.2016, respectiv in temeiul art. 19 din contractul de antrepriza nr. x/08.07.2016; obligarea reclamantei-parate/paratei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1586 din data de 09.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată în cauza privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.408.705,1 RON la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate suplimentar şi costuri suplimentare, a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferentă sumei de 2.408.705,1 RON de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a debitului principal, a respins cererea reconvenţională ca nefondată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.900 RON onorariu expert parte, 12.120 RON onorariu expertiză contabilă, 1500 RON onorariu expertiză tehnică construcţii şi a sumei de 28.204,05 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru, a încuviinţat cererea expertului contabil judiciar C. de majorare a onorariului de expert cu suma de 10.620,28 RON şi a obligat reclamanta la plata acestei sume către expertul desemnat în cauză.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din data de 22.06.2020 a formulat apel pârâta B. solicitând schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, admiterea cererii reconvenţionale şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin decizia civilă nr. 487 A din 27 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B., împotriva încheierii din 22.06.2020 şi sentinţei civile nr. 1586/09.06.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată şi a admis cererea reconvenţională astfel cum a fost formulată şi completată.

Totodată, a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 32543,80 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 487 A din 27 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a formulat recurs.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate, iar pe fond, menţinerea hotărârii tribunalului, ca fiind temeinică si legală, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Recurenta a subliniat că problema de drept supusă analizei instanţei prin cererea principală era de a stabili dacă lucrările suplimentare a căror contravaloare a fost solicitată de Antreprenor se încadrează în dispoziţiile Secţiunii 5 din contract, putând fi aşadar solicitate peste preţul pauşal agreat prin contract.

Astfel, deşi stabileşte corect ca fiind incidente în speţă prevederile art. 5.1, 5.2 şi 5.3 din contract, instanţa de apel reţine, în mod cu totul eronat, că nu au fost întocmite înscrisuri pentru stabilirea preţului pentru lucrările solicitate (...) pretenţiile reclamantei raportându-se la recunoaşterea apelantei, cuprinsă in minuta din data de 28.11.2017.

Această reţinere nu este numai fundamental eronată, ci şi in contradicţie cu reţinerea instanţei de apel din următorul paragraf, al doilea, al filei 17 din hotărârea recurată: "cele 21 de note de comandă în valoare de 877.538,85 RON, aprobate de către apelanta-pârâtă".

Reţinerea instanţei de apel privind neîntocmirea de înscrisuri pentru stabilirea preţulului denotă neanalizarea de către aceasta a înscrisurilor ataşate, potrivit Anexei 12 la cererea introductivă, aprobările emise de Beneficiar, anterior execuţiei, pentru pentru lucrările suplimentare.

Prin prisma exigenţelor art. 425 C. proc. civ., instanţa de apel avea posibilitatea de a înlătura motivat aceste înscrisuri, dacă ar fi apreciat că ele nu reprezintă aprobări de preţ emise de Beneficiar anterior execuţiei, însă in niciun caz nu putea reţine că ele nu există, justificând prin aceasta neaplicarea prevederilor art. 5 din contract, în ceea ce priveşte primul capăt al cererii principale, dar şi respingerea capătului al doilea al cererii principale.

Recurenta a subliniat că nu critică pe calea prezentului recurs modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel, ci omisiunea completă a instanţei de apel de a observa şi de a analiza probe esenţiale pentru cauză, precum şi de a se pronunţa asupra lor, cu consecinţa adoptării unei hotărâri fundamentată pe un raţionament juridic viciat.

Raportat la cele expuse, soluţia dată cererii principale apare ca nemotivată, hotărârea recurată fiind nulă absolut, faţă de încălcarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În speţă, simplul fapt că instanţa de fond a redat in extenso susţinerile părţilor nu putea să o scutească de obligaţia de a examina probele administrate şi de a se pronunţa motivat asupra lor. Or, instanţa se mărgineşte să reţină că nu au existat aprobări de preţ pentru lucrările suplimentare, emise de Beneficiar în timpul execuţiei, deşi acestea există şi au fost ataşate acţiunii introductive în Anexa 12.

Cu privire la notele de comandă suplimentară aprobate de Beneficiar, instanţa de apel mai reţine, cu totul eronat şi necontractual, că acestea au fost efectuate ca urmare a constatării unor inadvertenţe ale proiectului tehnic, iar potrivit art. 2.3 anexa 4 din contract, acesta nu poate emite pretenţii suplimentare cu privire la aceste neclarităţi.

Instanţa de apel se mărgineşte, în argumentarea acestei teze, să facă o trimitere generală la raportul de expertiză tehnică, fără nicio referinţă concretă, omiţând să arate de ce a înlăturat situaţia centralizată a lucrărilor suplimentare şi a cauzelor ce au generat execuţia lor, ataşată acţiunii introductive, care demonstrează existenţa, exclusiv, a ipotezei reglementată de Secţiunea 5 din anexa 4 la contract. Practic, considerentele hotărârii de apel sunt străine de obiectul dedus judecaţii, instanţa de apel raportându-se la o alta situaţie de fapt şi la o altă încadrare în drept decât cele deduse judecăţii.

Totodată, s-a arătat că cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că recurenta şi-a asumat costurile decurgând din eventualele neclarităţi ale documentaţiei contractuale este complet lipsită de relevanţă din perspectiva dreptului său contractual la contravaloarea lucrărilor modificate, suplimentare faţă de proiectul tehnic iniţial, potrivit celor menţionate de Beneficiar.

In aceeaşi manieră contradictorie reţine instanţa de apel lipsa acordului expres al Beneficiarului pentru lucrări suplimentare instructate prin Dispoziţii de Şantier emise la solicitarea Beneficiarului (notele de comandă suplimentară identificate la pct. 2.5-2.14 din cererea introductivă), arătând că acestea nu pot fi reţinute în sarcina apelantei, în lipsa acordului expres al Beneficiarului, indiferent dacă au fost solicitate sau nu prin dispoziţii de şantier. Or, solicitantul Dispoziţiilor de Şantier a fost chiar Beneficiarul, neputând fi reţinută lipsa acordului sau expres.

Situaţia este similară şi in ceea ce priveşte soluţia dată cererii reconvenţionale, motivarea fiind nu doar lacunară, ci şi contradictorie.

În acest sens se arată că, deşi face referire în considerente la timpul suplimentar de execuţie pentru lucrările suplimentare, instanţa de apel schimbă hotărârea primei instanţe, admiţând cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei la plata de penalităţi pentru depăşirea termenului contractual.

În alte cuvinte, instanţa de apel nu neagă că lucrările suplimentare instructate de Beneficiar au necesitat timp suplimentar de execuţie, însă concluzionează că termenul contractual a fost depăşit din culpa recurentei, pe care o apreciază ca prezumată.

Ceea ce instanţa de apel omite a observa este că prezumţia de culpă a cărei aplicare o face nu este o prezumţie absolută, ea putând fi răsturnată prin proba contrară. Or, în condiţiile în care chiar instanţa de apel admite că lucrările suplimentare instructate de beneficiar au necesitat timp suplimentar, prezumţia de culpă este răsturnată, soluţia de admitere a pretenţiilor Beneficiarului la plata de penalităţi de întârziere fiind rezultatul unei motivări defectuoase.

În plus, nu arată şi nu motivează instanţa de apel, nesocotind dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., de ce a înlăturat apărările recurentei grefate pe consemnările din Minuta şedinţei de conciliere din data de 28 noiembrie 2017, semnată de ambele părţi, în acord cu care magazinul a fost deschis publicului si funcţionează de la data de 5 aprilie 2017 - data agreată prin Actul adiţional nr. 2.

În privinţa soluţiei de admitere a capetelor 2 şi 3 din cererea reconvenţională, astfel cum a fost aceasta precizată, instanţa de apel nu arată şi nu motivează care este temeiul legal sau contractual al admiterii pretenţiilor pârâtei-reclamante de a deduce din preţul pauşal al contractului contravaloarea unor lucrări pretins neexecutate de recurentă (293.837,87 RON) şi respectiv a unor lucrări pretins executate de pârâta-reclamantă prin intermediul unor terţi (497.590 RON).

Dincolo de lipsa evidentă a unui temei de drept care să susţină pretenţia beneficiarului la diminuarea preţului fix al contractului, instanţa de apel inversează sarcina probei, realizând o motivare care nu poate fi apreciată ca răspunzând exigenţelor art. 425 C. proc. civ.

În continuare, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, s-a arătat că, prin respingerea pretenţiilor sale la contravaloarea lucrărilor suplimentare, recunoscute de Beneficiar, şi prin admiterea pretenţiilor părţii adverse la reducerea preţului pauşal, instanţa de apel a nesocotit în mod grav dispoziţiile art. 1867 C. civ.

A susţinut că textul art. 1867 C. civ. are o dublă aplicare, respectiv beneficiarul nu poate cere diminuarea preţului fix al contractului, iar antreprenorul nu poate cere majorarea acestuia, excepţie făcând situaţia în care părţile convin altfel.

Singurul aspect în privinţa căruia părţile au convenit altfel în cuprinsul contractului este cazul lucrărilor suplimentare, reglementate de Secţiunea 5 din Condiţiile Generale ale Contractului, astfel că soluţia la care s-a oprit instanţa de apel nesocoteşte prevederile art. 1270 C. civ.

Recurenta a subliniat că ceea ce înţelege să critice din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este greşita stabilire de către instanţa de apel a încadrării în drept a situaţiei de fapt reţinute, respectiv recunoaşterea unui drept al Beneficiarului la diminuarea preţului fix al contractului, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1867 C. civ. se opun unei asemenea diminuări.

Sub un al doilea aspect, a susţinut recurenta, prin admiterea pretenţiilor Beneficiarului la penalităţi de întârziere şi diminuări de preţ au fost încălcate de instanţa de apel dispoziţiile H.G. nr. 273/1994.

După redarea dispoziţiilor art. 30 din acest act normativ, recurenta a susţinut, în esenţă, că, potrivit Procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/22.06.2017, pârâta-reclamantă nu a menţionat în cuprinsul acestuia nici un fel de pretenţii la penalităţi de întârziere şi sau diminuări de valori, astfel încât orice asemenea pretenţii mult ulterioare recepţiei la terminarea lucrărilor sunt tardive, iar solicitarea lor pe calea cererii reconvenţionale se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, termenul prevăzut de art. 30 din H.G. nr. 273/1994, respectiv data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor reprezintă un termen de decădere de drept substanţial, în sensul dat acestei noţiuni de dispoziţiile art. 2545 C. civ.

Mai mult - instanţa de apel omite că inclusiv in contract (art. 19.5 din Condiţiile generale - anexa 4 la contract) părţile au stabilit un termen de decădere similar celui reglementat de art. 30 din Hg 273/1994.

Şi sub acest aspect, prin admiterea cererii reconventionale, au fost încălcate de instanţa de apel dispoziţiile art. 1270 C. civ.

Nu în ultimul rând, este lipsit de relevanţă, din perspectiva finalizării execuţiei lucrărilor, împrejurarea că recepţia lucrărilor a avut loc la data de 22.06.2017, dată la care a fost încheiat Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/22.06.2017.

Esenţial este că data finalizării, avută în vedere de părţi la încheierea Actului Adiţional nr. 2, este data deschiderii magazinului - 5 aprilie 2017, dată la care au demarat şi lucrările comisiei de recepţie, in acord cu prevederile art. 1878 C. civ.), iar nu data recepţiei lucrărilor de către Beneficiar.

În ceea ce priveşte amânarea recepţiei, dispusă prin Procesul-verbal din 6 aprilie 2017, şi respectiv efectuarea recepţiei la data de 22 iunie 2017, conform Procesului-verbal din data de 22 iunie 2017, recurenta solicită a se observa că, în dezacord cu cele reţinute de instanţa de apel, textul art. 1878 C. civ. nu pune semnul echivalenţei între data finalizării lucrărilor şi data recepţiei acestora.

Soluţia la care s-a oprit instanţa de apel este contrară nu doar principiului forţei obligatorii a contractului, statuat de art. 1270 C. civ., dar este contrară şi principiului bunei credinţe în executarea contractului, statuat de dispoziţiile art. 1170 C. civ.

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea de şedinţă din 31 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a susţinut că recursul este admisibil.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 23 ianuarie 2024.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Nefiind necesară o redare exhaustivă a argumentelor recurentei, acestea fiind deja evidenţiate anterior, Înalta Curte reţine, în esenţă, că, în speţă, deşi se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se indică, în mod concret, în ce măsură instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării hotărârii pronunţate, faţă de dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către curtea de apel (susţinându-se, de altfel, că instanţa se raportează la o altă situaţie de fapt şi la o altă încadrare în drept decât cele deduse judecăţii), la modul în care instanţa de prim control judiciar a înţeles să procedeze la administrarea probatoriului.

Or, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condiţiile în care aprecierea lor este reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speţă, instanţa de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent şi util cauzei, apreciere cu privire la care instanţa este suverană.

Ceea ce invocă recurenta este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile formulate nu susţin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să aprecieze probatoriul şi să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Astfel, deşi recurenta susţine că nu critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel, ci omisiunea completă a instanţei respective de a observa şi de a analiza probe esenţiale pentru cauză, precum şi de a se pronunţa asupra lor, prin aceasta instanţa justificând respingerea primelor două capete ale cererii principale, în realitate, tocmai spre o astfel de evaluare se tinde, în condiţiile în care toate afirmaţiile sale aduc în dezbatere neanalizarea, în opinia sa, a unor înscrisuri în modul dorit de aceasta, fără a se ţine cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea înscrisurilor este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanţei de recurs.

Trebuie subliniat că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt şi de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., prin cererea de recurs, recurenta criticând decizia atacată din perspectiva nemotivării, a unei motivări contradictorii, precum şi din perspectiva greşitei aplicări a legii raportat la probele administrate şi la situaţia de fapt.

Marea majoritate a susţinerilor recurentei se constituie într-o înşiruire de aprecieri personale care nu au valenţa unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulţumirea acesteia faţă de examinarea probelor şi faţă de soluţia dată de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că nu orice pretinsă lipsă de motivare susţinută în privinţa hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, prima ipoteza a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) are în vedere o lipsă totală de motivare, care să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată. În ceea ce priveşte ipoteza unor motive contradictorii, afirmată de recurentă, Înalta Curte constată că textul legal menţionat permite atacarea unei hotărâri atunci când se are în vedere o contradicţie de amploare. Or, în cuprinsul cererii formulate, recurenta nu a indicat argumente care să susţină aceste ipoteze şi nici în ce modalitate hotărârea instanţei de judecată nu este conformă legii.

Din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivului de casare invocat, ci, dimpotrivă, argumentele prezentate relevă doar nemulţumirea recurentei privind soluţia pronunţată de instanţa de apel cu referire la cererea principală şi cererea reconvenţională.

Trimiterile pe care recurenta le face cu privire la aspectele reţinute de instanţa de apel în referire la notele de comandă suplimentară aprobate de beneficiar aduc în discuţie concluziile la care a ajuns instanţa de apel având în vedere raportul de expertiză tehnică, fiind, aşadar, tot chestiuni care vizează conţinutul probelor şi care cuprind aspecte de netemeinicie. Aceasta întrucât, în fapt, recurenta este nemulţumită de interpretarea probelor dosarului, de modul în care instanţa a înţeles să dea relevanţă probelor administrate.

De asemenea, în referire la soluţia dată cererii reconvenţionale, recurenta aduce în discuţie aspectele reţinute de instanţa de apel privind timpul suplimentar de execuţie pentru lucrările suplimentare şi cele privind culpa recurentei, precum şi aspecte privitoare la diminuarea preţului contractului şi la inversarea sarcinii probei, ceea ce presupune evaluarea clauzelor contractuale; or, modul de interpretare a convenţiei reprezintă o chestiune de fapt, care aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

Orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului.

În fapt, aşa cum s-a arătat mai sus, prin invocarea ipotezei nemotivării, recurenta este nemulţumită de soluţia dată de instanţa de apel, or, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei, dacă nu se aduc critici de nelegalitate hotărârii atacate, aceasta nu poate fi casată.

Dincolo de faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (aici avându-se în vedere, inclusiv, apărările recurentei grefate pe consemnările din Minuta şedinţei de conciliere din data de 28 noiembrie 2017), dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv, se reţine că, în speţă, criticile recurentei nu susţin nemotivarea sau contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel şi de modalitatea de apreciere a utilităţii probelor.

Recurenta tinde, în fapt, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Recurenta critică modul în care instanţa de apel a apreciat probele, tinzând, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 1867 C. civ., art. 1270, art. 2545, art. 1170 din acelaşi cod şi H.G. nr. 273/1994), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Astfel, criticile recurentei care vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ., în raport cu care se susţine că, deşi singurul aspect în privinţa căruia părţile au convenit altfel (faţă de art. 1867 C. civ.) în cuprinsul contractului, este cazul lucrărilor suplimentare, instanţa de apel a permis recunoaşterea unui drept al beneficiarului la diminuarea preţului fix al convenţiei, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1867 C. civ. se opun unei asemenea diminuări, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la evaluarea conduitei părţilor, la modul de interpretare a contractului, vizând, în realitate, aspecte de netemeinicie şi de stabilire a situaţiei de fapt.

Nici criticile recurentei prin care se arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2545 C. civ., art. 1170 din acelaşi cod şi H.G. nr. 273/1994, în condiţiile în care pârâta nu a menţionat în cuprinsul Procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/22.06.2017 nici un fel de pretenţii la penalităţi de întârziere şi/sau diminuări de valori, iar termenul prevăzut de art. 30 din H.G. nr. 273/1994, reprezintă un termen de decădere de drept substanţial, în sensul art. 2545 C. civ., fiind stabilit chiar, în contract un termen similar, nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, fiind aspecte de netemeinicie care au în vedere probele administrate şi care nu pot fi analizate în recurs, date fiind dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voinţă a părţilor, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Chestiunile legate de data finalizării lucrărilor şi data recepţiei acestora, precum şi cele care privesc principiul bunei credinţe în executarea contractului, sunt tot aspecte de netemeinicie, în condiţiile în care vizează situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra cărora nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Chiar dacă recurenta invocă greşita aplicare a principiului forţei obligatorii a contractului şi a dispoziţiilor legale privind buna-credinţă, în dezvoltarea acestor susţineri nu prezintă argumente de nelegalitate şi nu arată, în concret, în ce a constat greşita aplicare a dispoziţiilor legale, respectiv care sunt greşelile de judecată săvârşite de instanţă, ci îşi exprimă nemulţumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile anterior menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 487 A din 27 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2024.