Abusive variable interest and fee clauses in consumer credit: judicial fixating interest rates vs. assisted negotiation requirement

Şedinţa publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca – secţia Civilă la 04.06.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.2, art. 3.7, art. 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit nr. x/11.08.2008, să oblige pârâta la eliminarea acestora şi la restituirea către reclamant a sumelor de 6.719 franci elveţieni, reprezentând comision de procesare a creditului; de 12.679 franci elveţieni, reprezentând comision de administrare credit, calculat până la data introducerii acţiunii şi, în continuare, până la încetarea perceperii lui; de 25.692 franci elveţieni, reprezentând dobânda revizuită, achitată în plus peste procentul de 5,5%, calculată până în noiembrie 2017; de 4.136 franci elveţieni, reprezentând majorare credit începând cu 21.03.2011, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume de bani şi până la data plăţii efective; a mai solicitat stabilizarea cursului de schimb valutar franc elveţian-leu la valoarea celei de la data contractării, pentru întreaga perioadă de creditare şi, pe cale de consecinţă, plata ratelor la cursul de la momentul semnării contractului de credit, precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 313.851 RON, reprezentând diferenţa de curs valutar, cu cheltuieli de judecată.

La 25.07.2018, reclamantul a solicitat introducerea în cauză şi a numitei C., în calitate de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 7365/06.11.2018, Judecătoria Cluj-Napoca – secţia Civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1964/13.10.2021, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor de la art. 3.12, art. 3.14, art. 3.2 şi art. 3.7, inserate în contractul de credit nr. x/11.08.2008 şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele de 6.719,15 franci elveţieni, reprezentând comision de procesare şi de 15.236,61 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată până la 17.03.2021, precum şi la plata în continuare a acesteia până la data achitării efective, sumele de 12.682.38 franci elveţieni, reprezentând comision de administrare şi de 31.450,94 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată până la 17.03.2021, precum şi la plata în continuare până la data achitării efective, sumele de 23.905,87 franci elveţieni, reprezentând dobânda contractuală percepută peste cuantumul de 5,5%/an până în martie 2021 şi de 29.248,40 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată până la 18.04.2021, precum şi la plata în continuare până la data plăţii efective, suma de 4.135,52 franci elveţieni, reprezentând majorarea debitului principal, conform art. 1 din actul adiţional din 21.03.2011 la contractul de credit enunţat; a respins în rest acţiunea şi a obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 6.712,60 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 228/11.04.2022, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondate apelurile şi cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Motivând recursul, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 969 şi ale art. 970 C. civ. din 1864, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 36 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, atunci când a constatat ca fiind abuzive clauzele de la art. 3.2 şi art. 3.7, referitoare la dreptul de opţiune al împrumutatului în alegerea dobânzii contractuale, art. 3.12, privind comisionul de procesare şi de la art. 3.14, referitoare la comisionul de administrare, inserate în contractul de credit aflat în discuţie.

Recurenta-pârâtă a arătat că, fără să fi fost învestite cu un asemenea petit, instanţele de fond au schimbat obiectul contractului de împrumut, au modificat dobânda contractuală dintr-o dobândă variabilă într-una fixă, cu ignorarea dispoziţiilor art. 40 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora clauzele contractuale pot fi modificate doar urmare a încheierii unui act adiţional acceptat de consumator.

În continuare, a relevat că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că dobânda nu face parte din obiectul contractului de împrumut, sens în care a denaturat obiectul contractului de credit, aşa cum a fost el modificat prin actul adiţional încheiat la 21.03.2011, considerând că împrumutatul datorează băncii doar împrumutul contractat, nu şi spezele acestuia, cu încălcarea art. 1587 C. civ. din 1864 şi a art. 370 din Codul comercial.

Sub acest aspect, a mai susţinut că aprecierea instanţei de apel cu privire la dobândă, în sensul că nu este de esenţa contractului, deoarece obiectul prestaţiei împrumutatului ar fi doar rambursarea împrumutului, nu şi spezele acestuia, este contrară prevederilor art. 7 alin. (2) şi (4) din O.U.G. nr. 50/2010, care defineşte contractul de credit şi costul total al acestuia.

Potrivit recurentei, în mod nelegal şi cu ignorarea dispoziţiilor art. 40 şi ale art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, instanţele de fond au transformat dobânda variabilă într-una fixă, stabilind în sarcina băncii obligaţii de restituire a sumelor percepute cu titlu de dobândă. Mai mult, este nelegală decizia instanţei de prim-control judiciar de a ignora actul adiţional din 21.03.2011 (prin care a fost modificată dobânda contractuală) cu motivarea că apelul nu cuprinde critici sub acest aspect, în măsura în care susţinerile părţii în apel au privit modalitatea în care prima instanţă a interpretat prevederile contractuale privind dobânda, iar instanţa de apel avea obligaţia, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunţe asupra lor.

Mai mult, a apreciat că, în temeiul art. 476 C. proc. civ., analiza situaţiei dobânzii contractuale trebuia să aibă în vedere contextul juridic în care a fost încheiat contractul şi evoluţia dobânzii pe perioada de derulare a contractului, pe care a prezentat-o.

Totodată, a precizat că dobânda nu putea fi analizată din perspectiva caracterului adecvat al preţului sau al remuneraţiei faţă de prestaţia de împrumut acordată de către bancă şi nici din perspectiva avantajului economic mai favorabil consumatorului.

În opinia recurentei-pârâte, în mod eronat instanţele anterioare au analizat dobânda din perspectiva câtimii sale, apreciind că majorarea dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare/monetare este un termen ambiguu, cu ignorarea contextului juridic în care a fost încheiat şi modificat contractul de credit dintre părţi.

A mai relevat că instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 43, art. 56 şi ale art. 370-373 din Codul comercial, ale art. 1073 şi art. 1587 C. civ. din 1864 şi nici de Legea nr. 193/2000, în forma aflată în vigoare la data acordării împrumutului, care excludea din categoria clauzelor abuzive pe cele referitoare la modificarea dobânzii, dacă în contract era menţionat un motiv întemeiat în acest sens.

După o prezentare detaliată a evoluţiei pieţei financiare, a costurilor de finanţare, a indicatorilor pentru variaţia dobânzii şi a elementelor ce influenţează riscul de ţară, a subliniat că nici O.G. nr. 21/1992 şi nici Legea nr. 193/2000 nu cuprind reglementări cu privire la stabilirea dobânzii în funcţie de un indice verificabil, însă art. 370 alin. (3) din Codul Comercial prevedea posibilitatea comerciantului de a percepe dobânda pentru sumele trecute în contul curent, în debitul primitorului de la data înscrierii.

În continuare, a susţinut că a implementat O.U.G. nr. 50/2010 în cuprinsul contractului de credit şi că a procedat la schimbarea calculului dobânzii în funcţie de elemente obiective şi independente de voinţa băncii, astfel că dobânda variază în funcţie de indicele verificabil Libor 6 luni, criteriul evoluţiei pieţei financiare nemaifiind aplicabil contractului de credit, aspect ignorat total de către instanţa de apel.

Evocând jurisprudenţa C.J.U.E., cu referire la cauza C-602/10, a susţinut că în mod nelegal instanţele anterioare au intervenit în contractul de credit, sancţionând clauzele de la art. 3.2 şi art. 3.7 cu nulitatea absolută, în condiţiile în care au depăşit competenţa oferită de Legea nr. 193/2000.

Recurenta a mai relevat că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ cu privire la dobândă, deoarece diferenţa acesteia pentru primul an, comparativ cu cea aferentă celui de-al doilea an de creditare, este de 1%.

Totodată, a mai afirmat că au fost încălcate dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1864, art. 370-373 Codul comercial şi ale art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, atunci când au fost constatate ca fiind abuzive clauzele privind comisionul de procesare, inserat la art. 3.12 şi art. 1.1 lit. f) din contract şi comisionul de administrare, inserat la art. 3.14 din contract.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel s-a pronunţat asupra adecvării şi/sau inadecvării perceperii celor două comisioane, din perspectiva remuneraţiei, ignorând faptul că acestea erau clare şi inteligibile, cu respectarea art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 şi a art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi faptul că nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Evocând jurisprudenţa C.J.U.E. cu referire la cauza C-621/2017, a susţinut că inserarea în contract a cuantumului comisionului, a metodei de calcul şi a datei scadente, constituie cerinţe suficiente pentru a se aprecia că nu a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la contraprestaţia băncii în schimbul comisionului de administrare, recurenta a făcut trimitere la cauza C-621/2017 a C.J.U.E. şi a susţinut că, aceasta a fost interpretată eronat de către instanţa de apel, pentru a justifica constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, în condiţiile în care este clară şi inteligibilă.

Privitor la dispoziţia curţii de apel de restituire a sumelor percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, recurenta a afirmat că instanţa nu putea dispune restituirea lor, întrucât reprezintă o operaţiune interzisă de art. 6 din Legea nr. 193/2000, cu atât mai mult cu cât nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au constatat nulitatea clauzelor.

Totodată, a invocat decizia nr. 76/25.01.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă.

În ce priveşte soluţia dată de către instanţa de prim-control judiciar asupra capătului de cerere privind restituirea sumei de 4.135,52 franci elveţieni, capitalizată prin actul adiţional din 21.03.2011, recurenta a susţinut că, în mod nelegal instanţa de apel a apreciat "că probabil aceste sume au fost deja achitate de către intimaţi", în contextul în care, din raportul de expertiză contabilă a rezultat că sumele au fost restante (capital, dobânda şi dobânda penalizatoare) la data încheierii actului adiţional.

A mai precizat că în cauză nu este îndeplinită nici cerinţa lipsei negocierii, întrucât consumatorii şi-au exprimat opiniile şi punctele de vedere, începând chiar cu cererea de credit, în condiţiile în care puteau opta şi pentru un alt tip de credit, un alt produs, vândut de bancă la acea vreme, ori vândut de o altă bancă. Însă, din moment ce au ales să încheie două credite la aceeaşi bancă, înseamnă că oferta băncii corespundea necesitaţii lor financiare.

În continuare, a relevat că, potrivit legii, lipsa negocierii nu conduce de plano la concluzia că o clauză este abuzivă, în măsura în care condiţiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, trebuie îndeplinite cumulativ.

Evocând jurisprudenţa C.J.U.E, respectiv cauza C-449/13, a susţinut că împrumutaţii au fost informaţi despre costurile contractului de credit, inclusiv prin cererea de acordare a creditului, precum şi prin clauzele contractului de credit, iar analiza respectării obligaţiei de informare de către bancă trebuia analizată prin raportare la prevederile legale în vigoare la data încheierii acestui contract de credit, 27.10.2009, conform principiului tempus regit actum.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 10.10.2022 reclamanţii A. şi C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

În acord cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, care a fost comunicat părţilor.

La termenul din 29.03.2023, prin decizia 782, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a anulat recursul recurenţilor-reclamanţi A. şi C. şi a disjuns judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., formându-se un nou dosar în vederea soluţionării acestuia, nr. x/2023.

Prin încheierea din 29.03.2023, pronunţată în cauza nou înregistrată, instanţa supremă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul pârâtei şi a acordat termen în şedinţă publică pentru judecarea acestuia, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în limitele controlului de legalitate, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

Pentru facilitarea înţelegerii depline a considerentelor ce urmează a fi expuse, dar şi pentru stabilirea cadrului procesual în recurs, Înalta Curte apreciază necesară expunerea succintă a situaţiei de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită de instanţele devolutive.

Prin acţiunea introductivă, aşa cum aceasta a fost precizată, reclamanţii au învestit Tribunalul Specializat Cluj cu o cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la variaţia ratei anuale a dobânzii, precum şi al celor privind comisioanele de procesare şi de administrare, inserate în contractul de credit nr. x/11.08.2008, cu eliminarea acestora din contract. Totodată, reclamanţii au solicitat, ca efect al admiterii cererii lor, obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor contestate, precum şi a sumei de 4.136 CHF, reprezentând suma cu care debitul principal a fost majorat începând cu data de 21.03.2011, când creditul neachitat a fost restructurat, sume la care se va adăuga dobânda legală. Pe calea demersului judiciar iniţiat, reclamanţii au mai solicitat stabilizarea cursului de schimb valutar RON-CHF, la valoarea de la data contractării, pentru întreaga perioadă de creditare şi, pe cale de consecinţă, plata ratelor la cursul de la momentul semnării contractului de credit, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei de 313.851 RON, reprezentând diferenţa de curs valutar achitată în plus de către aceştia.

Prima instanţă, reţinând caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind variaţia dobânzii din contract şi comisioanele de procesare şi administrare, a constatat nulitatea lor, şi a obligat pârâta să restituie sumele încasate în temeiul acestor clauze, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare calculată până la 18.04.2021, respectiv 17.03.2021 pentru comisioane şi, în continuare, până la data restituirii efective a sumelor. În ceea ce priveşte dobânda, se cuvine subliniat că restituirea s-a dispus numai asupra diferenţei încasate peste cuantumul de 5,5%/an până în luna martie 2021. De asemenea, a admis capătul de cerere privind restituirea către reclamanţi a sumei de 4.135,52 CHF, reprezentând suma cu care debitul principal a fost majorat, potrivit art. 1 din actul adiţional din 21 martie 2011 la contractul de credit încheiat între părţi şi a respins în rest cererile reclamanţilor.

Împotriva acestei hotărâri ambele părţi litigante au declarat apel, reclamanţii solicitând reformarea hotărârii în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de respingere a cererilor acestora de stabilizare a cursului de schimb valutar RON-CHF la valoarea de la data încheierii contractului, iar pârâta cu privire la dispoziţia instanţei de constatare a caracterului abuziv al prevederilor contractuale sus-menţionate şi la soluţionarea cererilor accesorii, dar şi împotriva dispoziţiei primei instanţe de obligare a sa la restituirea sumei care s-a adăugat la valoarea creditului prin actul adiţional din martie 2011.

Confirmând soluţia tribunalului, instanţa de prim-control judiciar a respins ambele apeluri ca nefondate, păstrând în întregime sentinţa.

Apreciind că dispoziţia instanţei, de respingere a apelului său, este nelegală prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta B. S.A. a promovat demersul judiciar de faţă, în cadrul căruia a dedus verificării, pe de o parte, modul de soluţionare de către instanţa de apel a cererilor vizând caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă şi la comisioanele de procesare şi de administrare, precum şi pe cele privind consecinţele care ar decurge din această împrejurare, iar, pe de altă parte, ignorarea de către instanţa de apel a apărărilor sale privind actele adiţionale la contractul de credit, încheiate potrivit recurentei, în acord cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Analizând criticile circumscrise, pe de o parte, constatării caracterului abuziv al clauzelor privind variaţia dobânzii, respectiv incidenţa ipotezei de la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, neîndeplinirea condiţiilor legale pentru constatarea naturii abuzive a clauzelor, iar, pe de altă parte, neanalizarea apărărilor sale privind alinierea contractului la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru cele ce succed.

În etapa procesuală anterioară, instanţa de prim-control a respins apelul pârâtei cu consecinţa păstrării în întregime a dispoziţiei primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobândă. În argumentare, infirmând statuările primei instanţe cu privire la includerea dobânzii în obiectul contractului, ca urmare a reevaluării clauzelor contractuale prin raportare la reperele trasate în acest sens de jurisprudenţa consacrată în materia clauzelor abuzive, a reiterat lipsa caracterului clar, inteligibil, negociat şi transparent al clauzelor vizând dobânda, conchizând în sensul aptitudinii acestora de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Dând eficienţă principiului repunerii în situaţia anterioară, instanţa de prim-control judiciar, apreciind că acest contract poate continua şi în lipsa clauzelor contestate, a reţinut ca legală soluţia primei instanţe de înlăturare a acestora şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul lor. De asemenea, a reţinut că restituirea diferenţei dobânzii încasate în temeiul acestor prevederi contractuale nu reprezintă o intervenţie din partea instanţei în contract şi nicio modificare a contractului împotriva voinţei părţilor.

Luând în considerare cercetarea realizată de instanţele de fond, prin raportare la criteriile consacrate la nivel legislativ şi jurisprudenţial în domeniul analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobânda variabilă, Înalta Curte impune părţilor concluzia că acestea sunt susceptibile de a fi supuse mecanismului de control al unui eventual caracter abuziv, din perspectiva prevederilor art. 4 din legea-cadru în materie, în raport cu Directiva 93/13 şi cu reperele consacrate de jurisprudenţa comunitară.

Aceasta, întrucât, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază, pe de o parte, nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu aptitudinea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată şi nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Această dispoziţie legală transpune integral prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Cu referire la cerinţa unei redactări clare şi inteligibile, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că aceasta se aplică chiar şi în cazul în care o clauză intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului" sau a noţiunii de "caracter adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 68).

Aşadar, clauzele vizate de această dispoziţie sunt exceptate de la verificarea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanţa competentă consideră, în urma analizei efectuate, că acestea au fost redactate de profesionist în mod clar şi inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, EU:C:2010:309, punctul 32).

Referitor la cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale, astfel cum aceasta rezultă din articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că această cerinţă nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecţie pus în aplicare de directiva menţionată se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist, această cerinţă privind redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale şi, prin urmare, privind transparenţa, impusă de aceeaşi directivă, trebuie înţeleasă în mod extensiv (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctele 71 şi 72).

Faţă de acest cadru legislativ, a cărui interpretare şi aplicare se regăseşte în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme în materia clauzelor abuzive, Înalta Curte reţine că situaţia de excludere prevăzută de textul legal precitat nu este operantă în speţă.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este, într-adevăr, asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme acesta din urmă nu are titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia şi reprezentând echivalentul folosinţei banilor, precum şi una dintre raţiunile fundamentale ale activităţii bancare. Cu toate acestea, o concluzie contrară, cum este cea a instanţei de apel, nu este de natură să modifice soluţia dată asupra clauzelor privind dobânda, întrucât, în speţă, examenul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă, în ansamblul lor, nu este exclus de plano, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind posibil în considerarea tezei finale a aceluiaşi alineat, faţă de împrejurarea că acestea nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Aşa cum s-a arătat, în cazul convenţiilor, exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, adică morfologic, sintactic şi semantic. Într-o jurisprudenţă constantă, instanţa supremă a statuat, în acord cu practica C.J.U.E. în materie, anterior menţionată, în sensul că limbajul uşor inteligibil presupune ca, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi dobândite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a avantajelor şi contraprestaţiilor părţii adverse.

Pornind de la aceste elemente în aprecierea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor vizând dobânda variabilă în ansamblul lor, Înalta Curte notează că stabilirea ratei dobânzii începând cu al doilea an de creditare era condiţionată de exprimarea de către reclamanţii consumatori a unui drept de opţiune între mai multe variante de dobândă. Deşi acest drept de opţiune, în sine, nu este apreciat ca abuziv, în realitate, însă, această posibilitate de alegere este una pur formală, aparentă şi nu efectivă, întrucât maniera evazivă şi ambiguă de formulare, lipsită de o predictibilitate rezonabilă, nu a permis reclamanţilor, la momentul încheierii contractului, o evaluare realistă a repercusiunilor financiare ale unui mecanism de variabilitate a dobânzii, generat de factori aleatorii şi grefat pe evenimente insuficient explicitate, controlate de fapt de profesionist.

Referitor la criticile privind nenegocierea contractului, Înalta Curte reţine că, deşi în privinţa contractelor preformulate, de adeziune, nu există o prezumţie legală absolută referitoare la caracterul abuziv al clauzelor pe care acestea le cuprind, totuşi, în considerarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor, este evident faptul că legiuitorul naţional, ca şi cel european, au în vedere existenţa acestor contracte ca premisă în analiza caracterului abuziv al unora dintre clauzele pe care le cuprind, impunând profesioniştilor dovada caracterului negociat al clauzelor, ca garanţie a exprimării acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea lor în contract.

Această cerinţă vizează etapa anterioară celei a realizării acordului de voinţă, respectiv faza negocierii; din interpretarea logică şi gramaticală a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/200, rezultă că legiuitorul nu acordă preferinţă necondiţionată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

Din această perspectivă, este lipsit de relevanţă faptul că reclamanţii au semnat contractul de împrumut, câtă vreme legiuitorul nu consideră suficientă informarea ori aderarea la contract sau opţiunea între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune ferm dovada negocierii directe a contractului în întregul lui, sau a unora dintre clauzele acestuia, respectiv dovada acelor discuţii prealabile încheierii contractului din care să rezulte obţinerea acordului împrumutatului cu privire la conţinutul clauzei denunţate.

În acest context, chestiunea negocierii apare ataşată situaţiei de fapt şi probatoriului cauzei, care, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scapă cenzurii instanţei de recurs.

Mai mult, în speţă, în etapa devolutivă a apelului, caracterul nenegociat al clauzelor contractuale în discuţie a fost confirmat în lipsa unor critici din partea pârâtei cu privire la acest aspect, instanţa de apel apreciind că acceptarea fără rezerve de către intimaţi a ofertei prezentate nu este suficientă pentru existenţa unei negocieri cu privire la mecanismul variaţiei dobânzii sau la comisioanele în discuţie.

Or, în recurs, autoarea căii de atac nu a înţeles să combată acest raţionament al instanţei, ci a reluat, într-o manieră identică, motivele sale din apel, ignorând complet considerentele deciziei, în măsura în care recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, prin intermediul căreia se deduce controlului instanţei de recurs hotărârea instanţei inferioare, implicit considerentele acesteia, în limitele criticilor de nelegalitate invocate de recurent.

În continuare, cu privire la pretinsa ignorare de către instanţa de apel a celor două acte adiţionale, instanţa supremă constată că, în etapele procesuale anterioare, pârâta, în susţinerea neîndeplinirii cerinţelor legale pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, a invocat implementarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, opunând reclamanţilor actele adiţionale de conformare a contractului de credit în derulare la prevederile ordonanţei şi susţinând lipsa denunţării lor de către reclamanţii consumatori.

Aceste aspecte au fost examinate de către instanţele devolutive; astfel, la o analiză atentă a considerentelor deciziei recurate, se constată că aceste chestiuni au făcut obiect de preocupare pentru instanţa de apel în cadrul examenului realizat asupra soluţiei primei instanţe asupra clauzelor contractuale ce statuează dobânda variabilă, stabilindu-se că încheierea celor două acte adiţionale nu este de natură să valideze conduita pârâtei care nu a inserat în contractul iniţial clauze clare şi accesibile consumatorului, în condiţiile în care această obligaţie era prevăzută în sarcina sa de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Împotriva considerentelor instanţei de apel, recurenta nu a formulat nicio critică de natură să combată raţionamentul avut în vedere de aceasta la soluţionarea criticilor dezvoltate sub acest aspect. Ignorând argumentele instanţei de prim-control judiciar care au stat la baza înlăturării lor, fără o analiză a acestora pe fond, autoarea căii de atac a reluat, şi de această dată, apărările sale din apel referitoare la aspectele factuale care au determinat încheierea şi derularea contractului, precum şi cu referire la cele privind variaţia dobânzii. Or, aceste chestiuni sunt incompatibile cu recursul, potrivit art. 488 C. proc. civ., în măsura în care ele nu privesc considerentele instanţei de apel şi nu indică greşelile de judecată săvârşite de aceasta sau normele legale încălcate.

Ceea ce se cuvine subliniat este faptul că, aşa cum rezultă chiar din memoriul de apel, apărările recurentei privind implementarea O.U.G. nr. 50/2010 au fost invocate în susţinerea caracterului legal al clauzelor privind dobânda, ca urmare a încheierii celor două acte adiţionale la contractul de credit, fără nicio referire la întinderea obligaţiei de restituire dedusă judecăţii prin cererea accesorie, aşa cum insinuează recurenta în prezenta etapă procesuală.

Din această perspectivă, instanţa de prim-control judiciar, în mod corect a arătat că susţinerile părţii referitoare la întinderea în timp a obligaţiei de restituire au fost invocate pentru prima dată prin concluziile formulate pe fondul cauzei în apel şi le-a exclus din analiză, de vreme ce până în momentul dezbaterilor pe fondul cauzei, recurenta a invocat alinierea contractului la O.U.G. nr. 50/2010 pentru demonstrarea lipsei caracterului abuziv şi nu în combaterea capătului de cerere ce viza efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, respectiv restituirea diferenţei dobânzii achitate peste valoarea de 5,5%/an.

Pe aceste premise, nu se poate imputa instanţei de apel nici nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la efectul devolutiv al apelului, de vreme ce, în baza art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., analiza instanţei de prim-control judiciar în apel a cuprins reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor cauzei, însă în limitele cererilor şi apărărilor formulate de părţi pe calea apelului şi a întâmpinării.

În aceste condiţii, dezlegarea instanţei de apel nu poate impune concluzia unei necercetări a apărărilor recurentei, în măsura în care chestiunile cu care a fost învestită instanţa în legătură cu acest capăt de cerere au fost analizate şi au primit un răspuns din partea acesteia.

Tot în acest cadru, Înalta Curte reţine că normele Codului Comercial, ale C. civ. de la 1864 şi a contextului legislativ de la data încheierii contractului, indicate pentru a demonstra conformitatea clauzelor în discuţie cu normele legale din acel moment, au fost invocate pentru prima dată în recurs, omisso medio, deşi, în faza apelului, acestea puteau fi deduse judecăţii instanţei de control devolutiv de către apelantă, în prezent recurentă. Prin urmare, ele vor fi înlăturate din examenul legalităţii realizat în recurs, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa fiind, confirmând caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea ratei anuale a dobânzii, Înalta Curte urmează a respinge criticile recurentei sub acest aspect, urmând a păşi la verificarea legalităţii soluţiei instanţei de apel în legătură cu stabilirea obligaţiei de restituire a sumelor încasate în temeiul acestora.

În speţă, restituirea dobânzii s-a dispus de către prima instanţă prin raportare la diferenţa încasată de recurentă peste nivelul de 5,5% dobândă/an, dobânda stabilită de părţi pentru primul an de creditare. În apel, instanţa de prim-control judiciar a validat această soluţie, apreciind că valoarea dobânzii în raport cu care s-a calculat suma achitată în plus cu acest titlu, după primul an de creditare, nu reprezintă o intervenţie din partea instanţei în contract şi nu este de natură să încalce voinţa părţilor.

În conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum şi a jurisprudenţei C.J.U.E. în materia clauzelor abuzive, atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, aceasta nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul acestei clauze (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Credito, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasch, C-125/18 pct. 59).

Cu privire la remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, din interpretarea articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Înalta Curte reţine că instanţa trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca.

Relevante în evaluarea conformităţii deciziei recurate cu normele legale şi jurisprudenta C.J.U.E. sub acest aspect, sunt şi statuările C.J.U.E. în cauzele C-269/19 şi C-566/21, în cuprinsul cărora a reiterat că instanţa naţională care constată nulitatea unei clauze abuzive nu poate să completeze contractul, modificând conţinutul clauzei; în caz contrar, s-ar aduce atingere obiectivului pe termen lung urmărit prin art. 7 din Directiva 93/13, cu consecinţa eliminării efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniştilor faptul că aceste clauze abuzive pur şi simplu nu sunt aplicate faţă de consumator; în măsura în care aceştia ar fi în continuare tentaţi să utilizeze clauzele menţionate, ştiind că, şi dacă acestea sunt invalidate, contractul va putea fi totuşi completat de instanţa naţională, ar fi garantat, practic, în acest mod, interesul respectivilor profesionişti; în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de credit şi atunci când acesta nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive respectiv, dacă anularea contractului ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului le-ar putea provoca; astfel, nimic nu se opune, printre altele, ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească impunerea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama, printre altele, de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13; Directiva 93/13 nu prevede posibilitatea consumatorului de a beneficia de un avantaj care să depăşească această protecţie.

Prin urmare, subsecvent constatării caracterului abuziv al unor clauze, instanţei naţionale îi revine numai obligaţia să adopte toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului, consecinţa fiind fie derularea contractului cu acordul acestuia din urmă, în ipoteza în care acesta poate continua, fie rezilierea lui, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acestuia. Contractul conţinând clauza anulată ca abuzivă trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea respectivei clauze, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În cauză, ulterior momentului constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la modificarea dobânzii anuale începând cu cel de-al doilea an de creditare, instanţa de apel a stabilit faptul că restituirea dobânzii încasate începând cu cel de-al doilea an, peste valoarea de 5,5%/an, care reprezintă dobânda stabilită de părţi pentru primul an de contract, nu este de natură să încalce voinţa acestora şi nici nu reprezintă o ingerinţă nepermisă a instanţei în contract.

Soluţia instanţei contravine, însă, statuărilor anterioare referitoare la interdicţia instanţei naţionale de a interveni în contractele de credit prin modificarea ratei dobânzii, în măsura în care formula de calcul adoptată la determinarea sumei încasate în mod nedatorat, în temeiul clauzelor abuzive, are la bază o altă statuare şi are drept rezultat fixarea dobânzii contractuale, începând cu cel de-l doilea an de creditare, la valoarea de 5,5%/an, suplinind practic acordul de voinţă al părţilor.

Aceasta, deoarece, prin înlăturarea clauzelor referitoare la modificarea dobânzii după primul an de creditare, contractul a rămas, practic, fără dobândă, iar stabilirea pe cale judiciară a ratei dobânzii la valoarea celei din primul an reprezintă o intervenţie efectivă a instanţei în contractul părţilor.

În acest context, singurul remediu compatibil cu jurisprudenţa CJUE ce se impunea în cauză era invitarea părţilor la negocieri asistate în vederea stabilirii dobânzii anuale începând cu cel de-al doilea an de creditare.

Înalta Curte nu neagă dreptul părţilor de a redobândi prestaţia executată în plus, în baza unei clauze declarate nule, însă apreciază că în privinţa clauzelor privind dobânda, instanţa nu are posibilitatea, la momentul pronunţării hotărârii, să determine cuantumul sumelor încasate necuvenit, de vreme ce nu există niciun element de referinţă privitor la cuantumul dobânzii datorat ulterior primului an de creditare şi nici la perioada pentru care modificarea operează. Aşadar, nu se poate determina împrejurarea dacă există sume încasate în plus şi, în caz afirmativ, care este cuantumul acestora.

În atare condiţii, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel asupra capătului accesoriu privind restituirea dobânzii încasate peste limita de 5,5%/an, contravine statuărilor anterioare referitoare la interdicţia instanţei naţionale de a interveni în contractele de credit, împrejurare de natură să producă recurentei o vătămare, constând în pronunţarea unei soluţii nefavorabile, care nu poate fi acoperită decât prin admiterea recursului acesteia şi casarea hotărârii recurate, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportate la cele ale art. 175 alin. (1) şi art. 179 C. proc. civ.

Referitor la criticile recurentei privind declararea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare şi administrare, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate pentru cele ce succed.

În prealabil, se reţine faptul că asupra caracterului nenegociat al clauzelor contractuale, instanţa supremă s-a pronunţat în cuprinsul considerentelor expuse în validarea soluţiei instanţei de apel de confirmare a dispoziţiei primei instanţe referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă, considerente care, pentru identitate de raţiune, sunt aplicabile şi pentru această ipoteză.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în conformitate cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În aprecierea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit în discuţie, cu efect obligatoriu se reţine interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din hotărârea preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), în cuprinsul căreia au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, în legătură cu criteriile ce trebuie avute în vedere de instanţele naţionale la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în sensul că: "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, în decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca banca să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le achită.

Transpunând aceste elemente în analiza cauzei de faţă, Înalta Curte reţine că în ceea ce priveşte comisionul de procesare, valoarea acestuia este clar determinată prin contract – 2,2 % din valoarea creditului – şi că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului, prin reţinere din suma împrumutată.

De asemenea, constată că valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, împrumutaţii fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice ce decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte, iar motivele impunerii acestuia sunt evidente, întrucât rezultă din însăşi denumirea sa. Prin urmare, şi această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Totodată, se reţine că obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii, tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare; în mod similar, având în vedere analiza documentaţiei de credit efectuată de către bancă, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii clare şi distincte din partea băncii.

Toate aceste elemente sunt de natură să atribuie prevederilor contractuale în discuţie, caracterul clar şi inteligibil, astfel încât cerinţele stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în acest sens sunt îndeplinite.

Întrucât, în cauză, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al acestor clauze fără a avea în vedere aceste elemente concrete, care, de altfel, conduc spre o concluzie de legalitate şi conformitate a clauzelor privind comisionul de procesare şi de administrare, Înalta Curte constată că vătămarea produsă recurentei nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii şi sub acest aspect, motiv care impune casarea deciziei recurate în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de prim-control judiciar de respingere a apelului pârâtei.

Cu referire la criticile recurentei privind efectele şi consecinţele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, momentul de la care curge dobânda legală penalizatoare, precum şi capătul de cerere privind restituirea sumei capitalizate prin actul adiţional din 21 martie 2011, instanţa supremă constată că acestea nu pot fi primite, întrucât prin intermediul lor se readuc în discuţie motivele de apel şi nu chestiuni care să justifice nelegalitatea considerentelor expuse de instanţa de apel sub acest aspect. Recurenta reia argumentele prezentate în faţa instanţei de apel, fără a ţine cont de răspunsul oferit de către aceasta şi fără a formula critici concrete împotriva raţionamentului instanţei de prim-control judiciar expus în justificarea soluţiei date asupra lor.

Mai mult, se remarcă că invocarea dispoziţiilor art. 1088 C. civ. s-a realizat direct în recurs, omisso medio, sens în care ele nu pot face obiect de analiză în această etapă procesuală, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, susţinerile părţii privind suma capitalizată sunt fundamentate pe aspecte de fapt şi elemente probatorii care scapă cenzurii instanţei de recurs, al cărei control este limitat în actualul context legislativ numai la chestiuni de legalitate, iar nu de netemeinicie, potrivit art. 488 alin. (3) C. proc. civ.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că măsura casării deciziei recurate se impune numai în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel dată capătului de cerere accesoriu constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda percepută începând cu cel de-al doilea an de creditare, precum şi celor referitoare la comisioanele de procesare şi administrare, cu ocazia judecării apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe.

În rejudecare, ca o consecinţă a confirmării caracterului abuziv al clauzelor privind modificarea ratei anuale a dobânzii, în raport cu statuările instanţei de casare, se va aprecia asupra posibilităţii continuării derulării contractului, precum şi cu privire la măsurile necesare în vederea protejării reclamanţilor consumatori, prin îndrumarea acestora spre negocieri asistate şi efective, susceptibile să genereze un acord de voinţă între părţi, cu precizarea că prezumtivul eşec al acestora nu va putea fi acoperit în prezentul cadru procesual.

În ipoteza în care părţile vor ajunge la un consens asupra dobânzii anuale după primul an de creditare, instanţa de apel urmează a reanaliza soluţia dată de prima instanţă capetelor de cerere privind restituirea dobânzii încasate peste limita de 5,5%/an începând cu cel de-al doilea an de creditare.

De asemenea, reevaluarea instanţei de trimitere va viza în rejudecare şi caracterul clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionul de administrare, în acord cu indicaţiile instanţei supreme din cuprinsul prezentei decizii, prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin deciza preliminară pronunţată în cauza C-621/17.

Subsecvent, instanţa de apel urmează a reexamina solicitarea reclamanţilor privind restituirea sumelor achitate în baza clauzelor ultim-enunţate, dar şi cea referitoare la restituirea sumei capitalizate cu care s-a majorat debitul în urma restructurării creditului în martie 2011, precum şi acordarea dobânzii legale, având în vedere că, la baza admiterii acestui ultim capăt de cerere, s-au avut în vedere atât sumele încasate cu titlu de dobândă, asupra cărora instanţa supremă a statuat anterior, cât şi cele achitate cu titlu de comision de procesare şi comision de administrare, care, de asemenea, au făcut obiectul examenului de legalitate în prezenta fază procesuală.

Totodată, reţinând că etapa devolutivă a avut ca obiect apelurile declarate de ambele părţi litigante, iar soluţia casării este justificată exclusiv din perspectiva aspectelor deduse judecăţii pe calea apelului declarat pârâtă, instanţa supremă urmează să caseze în parte decizia atacată şi să trimită cauza curţii de apel numai pentru rejudecarea apelului declarat de această parte împotriva hotărârii primei instanţe, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, care astfel intră în puterea lucrului judecat.

Aşa fiind, în conformitate cu art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi curţi de apel pentru o nouă judecată a apelului declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1964/13.10.2021, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate, ocazie cu care se va aprecia şi asupra cheltuielilor de judecată avansate de părţile litigante în prezenta fază procesuală. Vor fi avute în vedere prevederile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 228/11.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel pentru o nouă judecată a apelului promovat de B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1964/13.10.2021, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2023.