Cassation annulment for failure to distinguish factual proof evaluation from substantive legal error in creditor fraud (fraus creditorum) revocatory action

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/02.09.2014 pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C., declararea inopozabilităţii faţă de reclamant a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/24.07.2014 de Notar Public D. şi a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/30.07.2014 de Notar Public D., ambele încheiate între cele două pârâte, având ca obiect vânzarea dreptului de proprietate asupra imobilelor – teren şi construcţii – situate în sat Dărăşti Vlaşca, Comuna Adunaţii Copăceni, Judeţul Giurgiu, intabulate în cartea funciară nr. x a localităţii Adunaţii Copăceni.

Prin sentinţa civilă nr. 10 din data de 16.03.2022, Tribunalul a admis cererea şi a declarat inopozabile faţă de reclamant contractele încheiate între cele două pârâte, respectiv contractul de vânzare autentificat sub nr. x/24.07.2014 de E. şi D. şi contractul de vânzare autentificat sub nr. x/30.07.2014 de E. şi D..

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel pârâtele, solicitând schimbarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 524 din 28 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 524 din 28 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâtele B. S.R.L. şi C. au formulat recurs.

Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi 8 C. proc. civ., casarea în totalitate a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o noua judecată instanţei de apel cu admiterea apelului, astfel cum a fost formulat; obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu.

Într-un prim motiv de recurs, s-a susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1562 C. civ.

Recurentele au susţinut că instanţa de apel analizează cele doua contracte de vânzare-cumpărare ca un tot unitar, deşi ar fi trebuit să facă o analiză individuală a acestora şi să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1562 şi art. 1563 C. civ. pentru fiecare dintre cele doua înscrisuri, întrucât ele reprezintă două operaţiuni juridice distincte, fiecare încheiate la o dată diferită, având obiecte diferite şi preţuri diferite.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.07.2014 se vinde un teren intravilan şi construcţiile CI si C2 edificate pe acesta, terenul respectiv neavând nicio legătură cu obiectul contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/19.05.2008 de BNP F.; contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat anterior încheierii de încuviinţare a executării silite a contractului de ipotecă (încheierea nr. x/29.07.2014 pronunţată de Judecătoria Giurgiu), aspect reţinut greşit de instanţa de apel, ca fiind ulterior momentului indicat.

Preţul contractului de 139.710,80 RON (inclusiv tva) încasat pentru contravaloarea terenului în suprafaţa totala de 6.153 mp şi a construcţiei CI, se identifică cu valoarea evidenţiată la nivelul anului 2014 în raportul de expertiză judiciară, întocmit în cauză de dl expert G., precum şi în răspunsul la obiectiunile formulate la raport.

Aşadar, pentru acest imobil teren, ce se vinde prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.07.2014, nu se verifică concluzia reţinută de instanţa de apel în sensul că preţul este fictiv. Totodată, din acest preţ, contrar susţinerilor instanţei de apel, indiferent că nu s-a diminuat datoria creditorului, s-au achitat alte datorii ale societăţii către diverşi furnizori, conform expertizei contabile intocmite de dl expert H..

De asemenea, prin semnarea acestui contract, nu se poate reţine nici prejudiciul produs reclamantului, întrucât o presupusă stare de insolvabilitate a debitorului ar fi fost creată doar dacă vânzarea terenului ar fi avut loc după data de 29.07.2014, când s-a pronunţat încheierea de încuviinţare a executării silite, or, data contractului de vânzare cumpărare a fost 24.07.2014, deci anterioară acesteia.

Această susţinere se coroborează şi cu aceea că din balanţele depuse la dosarul cauzei reiese faptul că societatea făcea în mod curent diverse tranzacţii cu terenuri şi că deţinea şi alte imobile pe care le-a tranzacţionat anterior şi ulterior încheierii contractelor cu pârâta C., ceea ce înseamnă că tranzacţiile în discuţie nu au fost încheiate în scopul eludării executării începute de creditorul reclamant.

Câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.07.2014 a fost încheiat anterior încuviinţării silite a contractului de ipotecă şi, în plus, are ca obiect vânzarea unui teren ce nu este inclus în contractul de ipotecă, recurentele au apreciat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1562 şi art. 1563 C. civ., întrucât condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a putea fi admisă acţiunea revocatorie faţă de acest înscris, nu se verifică.

Instanţa de apel trebuia să analizeze fiecare contract de vânzare cumpărare în parte şi să verifice aplicarea dispoziţiilor legale pentru fiecare dintre ele, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat, concluziile enunţate în hotărârea atacată vizând ambele contracte, însă argumentele ce au condus la concluziile respective fac referire doar la imobilul clădire.

Referitor la valoarea construcţiei C3, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.07.2014, chiar dacă în raportul de expertiză şi în răspunsul la obiectiuni, întocmite de dl exp. G., aceasta este evaluată la suma de 1.749.040 RON la nivelul anului 2014, recurentele au susţinut, în esenţă, că metoda prin care s-a stabilit aceasta sumă este metoda costurilor şi nu a comparaţiei.

Nici împrejurarea că preţul a fost achitat în numerar, nu este de natură să creeze prezumţia unui preţ fictiv, întrucât nu exista nicio interdicţie în acest sens prevăzuta in legislaţia financiar contabila la acel moment.

Cât priveşte considerentele reţinute de instanţa de apel în sensul că îndeplinirea cerinţei fraudei debitorului reiese şi din împrejurarea că înstrăinările au avut loc în contextul existenţei obligaţiei de rambursare a împrumutului şi al încuviinţării executării silite a contractului de ipotecă, recurentele solicită a se observa că imobilul clădire C3 nu are legătură cu cele doua imobile asupra cărora a fost instituită ipoteca în favoarea reclamantului, ea nefiind edificată pe acestea. Cele doua terenuri ipotecate nici nu sunt alipite, iar imobilele înstrăinate către cumparatoarea C. au fost libere de sarcini, conform extraselor de CF.

Au mai arătat recurentele că susţinerea instanţei de apel în sensul că nu i se poate reproşa reclamantului că nu a îndeplinit formalităţile legale de publicitate în privinţa ipotecii convenţionale, întrucât intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire C3 a avut loc cu 2 zile înaintea înstrăinării sale, nu este conformă cu dispoziţiile legale în materie incidente.

De asemenea, referitor la susţinerea instanţei de apel cu privire la fictivitatea preţului contractelor, prin prisma unei chirii modice ce era încasată de I., recurentele au solicitat a se observa că preţul chiriei de 2000 RON lunar nu este de natură să demonstreze fictivitatea preţului. Această sumă se achită în baza unui contract de închiriere (nr. x/11.09.2015), cu obligaţia de a realiza investiţii in spaţiu, fapt care s-a si întâmplat; de la momentul de când recurenta C. a devenit proprietară, până la data efectuării raportului de expertiză din prezentul dosar, valoarea clădirii s-a dublat, conform raportului de expertiză G., ceea ce demonstrează şi faptul că s-a comportat ca un adevărat proprietar, nefiind vorba de o tranzacţie fictivă.

Totodată, s-a solicitat instanţei sa se constate că este dobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros al imobilelor in discuţie, că a acţionat cu prudenţă şi diligentă, având convingerea prin demersurile efectuate că vânzătoarea avea îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru a vinde valabil drepturile asupra bunurilor.

În continuare, s-a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, recurenţii au arătat că o altă eroare a deciziei atacate este aceea că, deşi face o analiză a prejudiciului produs de încheierea celor două contracte de vânzare cumpărare, prin raportare la data pronunţării încheierii de executare silită a contractului de ipotecă, totuşi instanţa consideră că acest contract nu are relevanţă în cauză şi înlătură ca nefondate susţinerile referitoare la inadvertenţa bunurilor imobile ipotecate, cu cele vândute.

Pe de o parte, menţionează că aceste contracte sunt încheiate ulterior datei de încuviinţare a executării silite a contractului de ipotecă şi de aici ar rezulta intenţia debitorului de a frauda creditorul, iar, pe de altă parte, se menţionează că nu are relevanţă existenta contractului de ipotecă, întrucât prezenta acţiune poate fi intentată de orice creditor, indiferent ca este chirografar, ipotecar sau privilegiat.

Considerentele instanţei de apel sunt corecte doar în parte, întrucât creditorul chirografar poate promova această cerere, în condiţiile în care creanţa este certă (1563 C. civ.) şi dacă prejudiciul este dovedit.

In speţă, creditorul chirografar nu are o creanţă certă, întrucât este vorba despre un contract de împrumut sub semnătura privată, nefiind un debit recunoscut, acordul de mediere şi actele adiţionale nefiind suficiente pentru devenirea acestor acte ca executorii, în contextul în care Legea medierii nr. 192/2006 nu prevedea acest aspect.

Ca atare, creditorul chirografar din prezenta cauză nu întruneşte condiţiile prezentate şi, prin urmare, nu se poate prevala de dispoziţiile reţinute în decizia atacată.

De asemenea, instanţa de apel reţine că obligaţia neexecutată de bună voie, se aduce la îndeplinire prin executare silită, iar obiectul vânzării îl constituia chiar obiectul ipotecii (fiind vorba despre construcţie clădire C3), concluzionând astfel că exista frauda debitorului. Se invoca, aşadar, contractul de ipotecă şi se fac anumite raţionamente juridice pentru ambele contracte de vânzare cumpărare prin raportare la acest înscris (contract de ipotecă), însă se omite faptul că doar unul dintre contractele de vânzare cumpărare vizează clădirea C3 de birouri, celalalt contract vizând un teren ce nu face obiectul contractului de ipotecă.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea de şedinţă din 31 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurentele au depus punct de vedere la raport, prin care au susţinut că recursul este admisbil.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 23 ianuarie 2024.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Întreaga construcţie a recursului pârâtelor vizează greşita interpretare a probelor de către instanţa de apel şi reconfigurarea situaţiei de fapt, motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate doar cu scopul de a repune în discuţie probele, respectiv situaţia de fapt, şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Nefiind necesară o redare exhaustivă a argumentelor recurentelor, acestea fiind deja evidenţiate anterior, Înalta Curte reţine, în esenţă, că, în speţă, criticile prin care se susţine că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1562 C. civ., sunt legate, în realitate, de nemulţumirea recurentelor cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat situaţia de fapt şi probele administrate.

Susţinerile recurentelor în sensul că cele două contracte de vânzare-cumpărare ar fi trebuit să fie analizate în mod separat unul de celălalt, întrucât reprezintă două operaţiuni juridice distincte, având obiecte diferite, nu pot face obiect de analiză în recurs, câtă vreme acestea presupun verificarea unor aspecte factuale, fiind, totodată, simple afirmaţii neargumentate juridic şi opinii personale asupra modului în care instanţa, după părerea recurentelor, ar fi trebuit să aprecieze asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1562 C. civ.

În egală măsură, susţinerile recurentelor referitoare la faptul că, în cauză, nu se verifică concluzia reţinută de instanţa de apel în sensul existenţei unui preţ fictiv cu privire la terenul de 6.153 mp şi construcţia C 1 sunt legate de valoarea evidenţiată în expertiza judiciară şi în răspunsul la obiecţiunile formulate la raport, ceea ce presupune o analiză a probatoriilor administrate.

Or, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condiţiile în care aprecierea lor este reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speţă, instanţa de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent şi util cauzei, apreciere cu privire la care instanţa este suverană.

Chestiunile legate de inexistenţa unui prejudiciu produs reclamantului, aşa cum susţin recurentele, au în vedere verificarea unor aspecte privind starea de insovabilitate a debitorului, respectiv mecanismul îndeplinirii tranzacţiilor cu terenuri efectuate de societatea pârâtă, ceea ce reprezintă o evaluare de netemeinicie, iar nu una de nelegalitate, aşa cum impun dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1- 8 C. proc. civ.

De asemenea, şi în ce priveşte afirmaţiile recurentelor cu privire la construcţia C3, precum şi în ce priveşte susţinerile legate de buna-credinţă a dobânditorului, de faptul că a acţionat cu prudenţă şi diligenţă, având convingerea prin demersurile efectuate că vânzătoarea îndeplinea toate condiţiile cerute de lege pentru a vinde valabil drepturile asupra bunurilor, se aduc în debatere tot chestiuni de netemeinicie, atâta timp cât se face referire la probele administrate, tinzându-se la schimbarea situaţiei de fapt.

Se observă, că, deşi invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele nu indică, în mod concret, în ce măsură instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării hotărârii pronunţate, faţă de dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., nu a arătat care sunt argumentele pentru care, în opinia sa, nu este legală soluţia instanţei de prim control judiciar raportat la argumentele reţinute de curtea de apel.

Susţinerile recurentelor privind existenţa unor motive contradictorii au în vedere aprecierea instanţei de apel cu privire la lipsa de identitate dintre terenul care face obiectul contractului de ipotecă şi cel din contractul de vânzare în sensul că aceasta nu este relevantă în analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1562 şi următoarele din C. civ., dar pe pe altă parte reţine existenţa contractului de ipotecă în analiza fraudei debitorului. Or, aceste argumente ale recurentelor aduc în dezbatere probele administrate, iar aprecierea asupra lor este apanajul instanţelor de fond.

În expunerea argumentelor, recurentele fac trimitere la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, la modul în care instanţa de apel a înţeles să procedeze la aprecierea caracterului pertinent, concludent şi util cauzei al unei probe, deşi această apreciere ţine de temeinicia deciziei recurate fiind reprezentată, de altfel, de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte.

Criticile recurentelor nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, de modalitatea de apreciere a utilităţii probelor, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Recurentele tind, în fapt, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

De altfel, aşa cum a observat şi intimatul-reclamant prin întâmpinarea depusă la dosar, în privinţa recursului dedus judecăţii ne aflăm în faţa unei duplicări a susţinerilor din etapa procesuală anterioară, mărturie fiind similitudinea dintre cererile de recurs şi de apel formulate de aceeaşi parte în cauză.

În fapt, s-a formulat un al doilea set de apel, faţă de respingerea celui dintâi. Aceleaşi motive care vizează netemeinicia au fost deduse Curţii de Apel Bucureşti spre judecată şi sunt acum readuse în discuţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ignorarea instituţiei recursului.

Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întruneşte cerinţa ce se cere a fi îndeplinită.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurenţilor cu privire la modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt şi de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurente rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., prin cererea de recurs, recurentele criticând decizia atacată din perspectiva unei motivări contradictorii, precum şi din perspectiva greşitei aplicări a legii raportat la probele administrate şi la situaţia de fapt.

Recurentele critică modul în care instanţa de apel a apreciat probele, tinzând, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 1562 şi art. 1563 C. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurentele-pârâte nu s-au conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentele-pârâte C. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 524 din 28 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2024.