Territorial jurisdiction for severed labor claims: timely invocation of competence exception depends on legal citation of the specific claimant, not co-claimants.

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial la data de 04.05.2022 sub nr. x/2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au chemat în judecată pe pârâţii Institutul Naţional al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se dispună: recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 27.12.2018 şi până la 31.12.2020; obligarea pârâţilor la plata diferenţelor la care sunt îndreptăţiţi ca urmare a utilizării în cadrul algoritmului de calcul al drepturilor salariale a valorii VRS de 605,225 RON, diferenţe actualizate cu inflaţia şi cu acordarea dobânzii legale.

Prin sentinţa civilă nr. 4278/22.06.2022 s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Dolj.

Ca urmare a acestei soluţii cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 04.08.2022.

Prin încheierea din data de 31.03.2023 instanţa a dispus disjungerea cererii formulată de reclamanta F. şi formarea unui dosar distinct, respectiv dosarul de faţă având numărul 2040/63/2023.

Prin sentinţa civilă nr. 1783/15.09.2023 Tribunalul Dolj a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa s-a raportat la domiciliul reclamantei indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv un domiciliu aflat în circumscripţia Tribunalului Vrancea.

Ca urmare a acestei măsuri cauza a fost înregistrată la data de 16.10.2023 sub nr. x/2023 pe rolul Tribunalului Vrancea – secţia I Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 564/2023 din 14 noiembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Vrancea – secţia I Civilă, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vrancea, a declinat competenţa de solutionare a a cererii formulată de reclamanta F. în favoarea Tribunalului Dolj, a constatat ivit conflictul negativ de competenta şi a înaintat dosarul ICCJ in vederea soluţionării conflictului de competenta.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că litigiul de faţă face parte din categoria celor date de lege în competenţa jurisdicţiei muncii, precum şi că dispoziţiile legale relevante în soluţionarea excepţiei sunt: art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011 (în vigoare la data sesizării iniţiale a instanţei), art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de actele de procedură derulate până la acest moment procesual şi de dispoziţiile legale expuse mai sus, Tribunalul a constatat că nu este competent teritorial să soluţioneze dosarul de faţă, reţinând că primul termen la care părţile au fost legal citate şi au putut pune concluzii în faţa Tribunalului Dolj a fost un termen situat cronologic anterior datei de 15.09.2023.

În condiţiile în care Tribunalul Dolj nu a înţeles să invoce din oficiu excepţia necompetenţei la un astfel de termen (situat cronologic anterior datei de 15.09.2023), rezultă că această instanţă a devenit competentă teritorial să judece cauza de faţă, invocarea ulterioară a excepţiei respective neavând aptitudinea de a produce efectele juridice corespunzătoare, s-a mai reţinut.

În ceea ce priveşte termenul până la care se putea invoca excepţia necompetenţei teritoriale în faţa Tribunalului Dolj instanţa a reţinut că acesta îl reprezintă cel puţin unul dintre termenele de judecată din 31.03.2023 şi din 23.06.2023.

Astfel, "părţile" despre care face vorbire art. 130 alin. (2) C. proc. civ. sunt părţile angrenate în raportul juridic conflictual de drept substanţial dedus judecăţii, circumstanţe în care examinarea cerinţelor privind legalitatea procedurii de citare şi posibilitatea de a pune concluzii se examinează în raport cu acestea, iar nu în raport cu oricare persoane ce ar avea calitatea de "părţi" în dosar.

Concluzia rezultă din examinarea prevederilor art. 59 şi 60 C. proc. civ. care reglementează instituţia coparticipării procesuale şi din regula instituită la art. 60 alin. (1) care prevede că "actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu le pot profita celorlalţi şi nici nu îi pot prejudicia".

În aplicarea acestei reguli urmează a reţine că în cazul unei coparticipări procesuale facultative (iar nu obligatorii, necesare) un pârât nu poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale cu privire la cererea formulată de reclamant împotriva altui pârât, fiind libertatea decizională a acestuia din urmă de a decide dacă înţelege sau nu să invoce necompetenţa teritorială.

În condiţiile în care un pârât nu este îndreptăţit să invoce excepţia necompetenţei teritoriale în privinţa cererii formulate de reclamant împotriva altui pârât rezultă că eventuala nelegalitate a procedurii de citare cu acesta (pârâtul care nu este îndreptăţit să invoce necompetenţa) nu ar trebui să aibă nicio relevanţă cu privire la regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă, ceea ce înseamnă că noţiunea de "părţi" avută în vedere de art. 130 alin. (2) C. proc. civ. se referă doar la părţile raportului juridic conflictual în legătură cu care se pune în discuţie posibilitatea/dreptul de a invoca excepţia necompetenţei.

Dispoziţiile art. 160 alin. (3) C. proc. civ. nu constituie un argument pentru a reţine lipsa de validitate a concluziei de mai sus.

Prin urmare, pentru a verifica şi stabili regimul de invocare a excepţiei necompetenţei teritoriale este necesar să se verifice termenul la care reclamanta F. şi pârâţii au fost legal citaţi şi au putut pune concluzii cu privire la raportul conflictual în care erau angrenaţi, fiind irelevantă legalitatea procedurii de citare cu ceilalţi reclamanţi, fiecare dintre aceştia aflându-se într-un raport conflictual distinct cu pârâţii.

La termenul de judecată din data de 31.03.2023 atât reclamanta F., cât şi pârâţii au fost legal citaţi, putând pune concluzii cu privire la raportul conflictual în care erau angrenaţi, circumstanţe în care excepţia necompetenţei teritoriale putea fi invocată cel mai târziu la acest termen.

Neinvocându-se excepţia până la acest termen, rezultă că Tribunalul Dolj a devenit competent teritorial să soluţioneze cererea formulată de reclamanta F., circumstanţe în care competenţa aparţine acestuia, iar nu Tribunalului Vrancea.

Pentru ipoteza în care raţionamentul şi concluzia, prezentate anterior, nu ar fi valide juridic, Tribunalul a notat că a mai existat un alt termen anterior datei de 15.09.2023 la care părţile au fost legal citate şi au putut pune concluzii, şi anume, termenul din 23.06.2023.

Astfel, din cuprinsul încheierii de şedinţă din 23.06.2023 rezultă că părţile au fost legal citate pentru termenul respectiv, neidentificându-se niciun alt impediment legal care să le împiedice să "pună concluzii".

Adoptarea unei forme de protest de către instanţă prin refuzul de a efectua acte de procedură specifice la un termen de judecată ar putea fi considerată o împrejurare care să împiedice părţile să pună concluzii şi, prin urmare, să justifice dreptul acestora de a invoca necompetenţa la următorul termen de judecată ori, după caz, să invoce nulitatea actului de procedură al instanţei, act constând în refuzul de judecată şi de permitere a efectuării de către părţi a unor acte de procedură, cu consecinţa recunoaşterii dreptului de a invoca excepţia necompetenţei.

Însă, din perspectiva dreptului instanţei de a invoca din oficiu excepţia necompetenţei, o astfel de împrejurare nu poate genera o concluzie identică deoarece s-ar ajunge la situaţia ca instanţa, prin propria conduită, să încalce termene legale de decădere fără a opera niciun fel de "sancţiune", concluzie care nu poate fi acceptată prin raportare la rolul constituţional al instanţelor judecătoreşti din România.

Aşadar, optând la termenul de judecată din 23.06.2023 pentru o formă de protest, manifestată prin pronunţarea unei simple dispoziţii de amânare a judecăţii şi fără dispunerea vreunor alte măsuri sau efectuarea altor acte de procedură, instanţa şi-a asumat consecinţa decăderii din termenul în care putea invoca excepţia necompetenţei teritoriale deoarece la termenul respectiv erau întrunite cerinţele legale reglementate la art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., iar incidenţa termenului de decădere aplicabil instanţei nu poate fi evitată/înlăturată prin simpla voinţă/conduită a acesteia.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dolj – secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Faţă de cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, Înalta Curte constată că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Potrivit art. 269 din Codul Muncii, "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.", iar art. 59 din C. proc. civ. stipulează: "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Înalta Curte constată ca acţiunea înregistrată sub nr. x/2023, ce o priveşte pe reclamanta F., a fost disjunsă de Tribunalul Dolj din dosarul nr. x/2022, în care iniţial au fost mai mulţi reclamanţi.

La termenul de judecată acordat în dosarul iniţial nr. x/2022, prin încheierea din data de 31 martie 2023, Tribunalul Dolj, având în vedere lipsa de procedură cu reclamanţii A. şi G., a amânat judecarea cauzei şi a dispus repetarea procedurii de citare cu aceştia.

În egală măsură, pentru o mai bună administrare a pricinii, în temeiul dispoziţiilor art. 139 din C. proc. civ., având în vedere domiciliile reclamanţilor B., F. şi G., instanţa a apreciat, printre altele, că se impune disjungerea cauzei şi formarea unui dosar separat pentru fiecare dintre cei trei reclamanţi.

Cererea reclamantei F. a fost înregistrată sub dosar nr. x/2023.

Ulterior, în dosarul nou format nr. x/2023, la data de 15 septembrie 2023, instanţa a rămas în pronunţare asupra competenţei de soluţionare a pricinii şi, prin sentinţa civilă nr. 1783 din aceeaşi dată, Tribunalul Dolj, raportându-se la domiciliul reclamantei F. indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv un domiciliu aflat în circumscripţia Tribunalului Vrancea, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

Părţile despre care face vorbire art. 130 alin. (2) C. proc. civ. sunt părţile angrenate în raportul juridic conflictual de drept substanţial dedus judecăţii, circumstanţe în care examinarea cerinţelor privind legalitatea procedurii de citare şi posibilitatea de a pune concluzii se examinează în raport cu acestea, iar nu în raport cu oricare persoane ce ar avea calitatea de "părţi" în dosar, aspect ce rezultă şi din analiza prevederilor art. 59 şi 60 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, este irelevantă legalitatea procedurii de citare cu ceilalţi reclamanţi, fiecare dintre aceştia aflându-se într-un raport conflictual distinct cu pârâţii.

Aşadar, în condiţiile în care prin citarea părţilor nu se urmăreşte altceva decât asigurarea exercitării drepturilor procesuale de către acestea, iar, în cauză, s-a constatat lipsa de procedură doar cu reclamanţii A. şi G., rezultă că reclamanta F. şi pârâţii au fost citaţi pentru termenul de judecată din data de 31.03.2023 cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege şi, prin urmare, excepţia necompetenţei teritoriale putea fi invocată cel mai târziu la acest termen.

În consecinţă, în condiţiile în care Tribunalul Dolj nu a invocat până la acest termen excepţia necompetenţei teritoriale, rămâne competent să soluţioneze cauza.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Dolj – secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj – secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2024.