Cassation of contractual debt action annulled for failure to state legal non-legality grounds beyond factual re-evaluation

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.12.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2018, reclamantul Municipiul Bucureşti a solicitat să se dispună obligarea pârâtei A. S.R.L.:

(1) la plata debitului aferent semestrului I 2017 - semestrul I 2018, (3 semestre), în cuantum de 597.755,17 RON, izvorât din executarea contractului de asociere din data de 12.07.1995, încheiat între părţi;

(2) la plata penalităţilor aferente perioadei 11.07.2017-25.09.2018, în cuantum de 8.998,48 RON, precum şi a celor datorate până la data efectuării plăţii debitului principal, cuantumul acestora urmând să fie calculat la o rată anuală egală cu rata de credit financiară a BNR;

(3) la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 25.11.2020, reclamantul Municipiul Bucureşti a formulat cerere de majorare a cuantumului pretenţiilor, de la suma de 606.753,65 RON, la suma de 695.892,77 RON, reprezentând totalul datoriei, incluzând TVA, respectiv diferenţa rămasă de achitat de către pârâtă, astfel cum rezultă din expertiza întocmită în prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 1457/26.05.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă:

- a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamantul Municipiul Bucureşti;

- a obligat pârâta la plata sumei de 428.795,29 RON şi 5.978,52 RON penalităţi de întârziere, precum şi la plata penalităţilor de întârziere calculate conform art. 4.9 din contractul de asociere din data de 12.07.1995, începând de la data de 26.09.2018 şi până la data achitării efective;

- a stabilit onorariu definitiv expert judiciar în sumă de 10.235 RON şi a dispus obligarea reclamantului la achitarea diferenţei de 8.735 RON;

- a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 10.235 RON şi 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată;

- a obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva sentinţei civile nr. 1457/26.05.2021, reclamantul Municipiul Bucureşti şi pârâta A. S.R.L. au declarat fiecare apel.

Prin decizia civilă nr. 25A/13.01.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă: a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1457/26.05.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1457/26.05.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 71.251,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată fond; a menţinut dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la stabilirea onorariului definitiv al expertului judiciar şi cele privind obligarea reclamantului la plata diferenţei rezultate; a obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.726,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1674/21.09.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 25A/13.01.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a casat decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleaşi instanţe.

În rejudecare după casare, dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 01.03.2023 sub numărul x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 993A din 9 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelul promovat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1457/26.05.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că: a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 71.251,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Totodată, a menţinut dispoziţiile sentinţei apelate privind stabilirea onorariului definitiv de expert judiciar la suma de 10.235 RON şi obligarea reclamantului Municipiul Bucureşti la achitarea diferenţei de 8.735 RON.

A obligat intimatul-reclamant Municipiul Bucureşti la plata către apelanta-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 4.726,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

De asemenea, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1457/26.05.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii, reclamantul MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate, admiterea apelului său, respingerea apelului pârâtei, iar pe fondul cauzei schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 1457/26.05.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în sensul admiterii cererii Municipiul Bucureşti de obligare a pârâtei şi la plata TVA.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei şi a situaţiei de fapt, recurentul a arătat că prima critică adusă hotărârii recurate este aceea că instanţa de apel nu a respectat limitele casării impuse de Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie prin decizia 1674/21.09.2022, şi anume de a analiza ambele apeluri, urmând să răspundă cu precădere criticilor referitoare la efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, inclusiv prin raportare la hotărârile pronunţate în dosarul x/2011

Or, instanţa de apel după casare, în expunerea motivării sale, a adunat toate hotărârile pronunţate in istoricul litigiilor fără să ţină cont de îndrumările fixate de instanţa supremă şi fără să dezvolte motivul pentru care a ales sau nu să dea curs efectului pozitiv al lucrului judecat pentru soluţiile diferit pronunţate, instanţa de apel a ales să respingă efectul pozitiv al lucrului judecat in dosarul nr. x/2011, deşi instanţa supremă a solicitat explicarea acesteia refuz, în mod expres.

S-a susţinut, totodată, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor legale cuprinse în art. 969 C. civ., cu încălcarea principiului disponibilităţii, respectiv art. 9 alin. (2) C. civ., în sensul că instanţa a modificat obiectul procesului faţă de cel formulat de reclamant.

Recurentul înţelege să critice menţiunea de la punctul 8 al dezvoltării motivelor instanţei din decizia recurată, prin care se reţine că "situaţia de fapt ce a determinat litigiul părţilor nu a fost contestat de către autorii apelurilor pendinte".

Or, întreaga susţinere a Municipiului Bucureşti, ca răspuns pentru apărările pârâtei, a fost dedicată faptulului că pârâta datorează sume de bani în baza clauzelor contractuale, nemodificate şi în vigoare la data prezentei şi datoria sa nu este calculată în baza unor suprafeţe de teren — cum a ales instanţa de apel să motiveze.

Toate argumentele aduse în faţa instanţelor de judecată, din perspectiva cererii de chemare în judecată formulată de Municipiul Bucureşti, au fost în sprijinul aplicării clauzelor contractuale, astfel cum ele sunt în vigoare şi agreate de către părţi.

Faptul că pârâta a fost nemulţumită de aspecte străine de sumele datorate în baza contractului, aspecte care nu ating în nici un fel obiectul cererii de chemare în judecată, nu poate avea ca suport respingerea cauzei. Se impune ca obiectul cererii să fie analizat, iar o eventuala respingere să fie argumentată şi demonstrată pe temeiuri legale şi nu pe criterii (morale) străine de natura cauzei.

Recurentul a susţinut, în sinteză, că a contestat în mod manifest şi elocvent faptul că nu suprafeţele de teren generează sumele de bani datorate, ci doar veniturile încasate de societatea pârâtă.

Pe parcursul cauzei, a susţinut recurentul, a contestat apărarea pârâtei şi afirmaţiile instanţelor care au preluat raţionamentul pârâtei şi a argumentat lipsa relaţiei şi a raporturilor dintre suma datorată şi terenul pe care se află locaţiile.

Alegaţia privind faptul că, pentru a putea folosi în continuare suprafeţele de teren în integralitate, pârâta ar fi fost nevoită să încheie contracte de închiriere sau contracte de vânzare cumpărare cu "actualii" proprietari, nu a fost niciodată dovedită în faţa instanţei de judecată cu probe care să indice că, ceea ce pârâta reţine din sumele datorate, corespunde cu sumele din contractele de închiriere încheiate pentru un preţ (care nu a fost arătat niciodată) sau cum aceste sume reţinute ar fi fost deduse din sumele rezultate din încheierea contractelor de vânzare cumpărare (vânzări care de altfel au fost încheiate cu decenii în urmă).

Recurentul a apreciat că instanţa de apel s-a lăsat convinsă de pârâtă pentru respingerea acţiunii, alegând un mod facil de a motiva decizia pronunţată, prin preluarea alegaţiilor pârâtei, refuzând judecata în fond şi în drept a cererii formulate.

În timp ce acţiunea Municipiului Bucureşti este întemeiată pe dispoziţiile financiare ale contractului, respectiv neplata sumelor datorate din venitul încasat, instanţa de apel îşi întemeiază respingerea acţiunii pe bunăvoinţa pârâtei, motivele acestei bunăvoinţe fiind legate de alte obligaţii din contract şi care nu au corespondenţă cu dispoziţiile financiare în nici un fel, s-a mai arătat.

Recurentul a menţionat că soluţiile pronunţate în dosarul nr. x/2011 se bucură de autoritate de lucru judecat, societatea pârâtă fiind obligată în acel dosar la achitarea sumelor ce reprezintă obligaţii financiare rezultate din contractul încheiat între cele două părţi.

Or, aşa cum o hotărâre care prezintă efect al autorităţii de lucru judecat a fost soluţionată în mod diferit anterior, (în sensul în care pârâta a fost obligată la plata sumelor datorate, după ce aceasta a fost scutită de obligaţiile de plată prin alte hotărâri), tot astfel, efectul autorităţii de lucru judecat al acestei hotărâri poate funcţiona cu efect în pronunţarea unei noi soluţii.

Critica recurentului constă în aceea că soluţia instanţei de apel citează motivările celorlalte instanţe, fără să cuprindă şi să expună propria părere cu privire la motivele invocate de către Municipiul Bucureşti şi la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat expus de instanţa de apel şi menţinut de Înalta Curte în dosarul x/2011, referitor la ceea ce a fost reţinut şi anume că nu poate fi vorba despre încălcarea puterii de lucru judecat.

A mai criticat recurentul faptul că nici în soluţia pronunţată prin decizia recurată şi nici în alte soluţii pronunţate prin care s-au respins cererile Municipiului Bucureşti, nu a fost probată valoarea pecuniară a sumelor pe care pârâta le-a cheltuit cu încheierea contractelor, aceasta în vederea identificării apărărilor şi susţinerilor pârâtei cu privire la diminuarea sumele datorate din venitul încasat.

Recurentul a arătat că înţelege să reitereze motivele recursului declarat împotriva deciziei casate nr. 25A/2022, având în vedere lipsa motivării propriei convingeri în soluţia pronunţată de instanţa de apel după casare, prin decizia nr. 993A/2023.

Recurentul susţine că instanţa de apel a omis să analizeze argumentele acestuia cu privire la efectul puterii de lucru judecat în raport de probele administrate la fond, respectiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigii având ca obiect pretenţii în baza aceluiaşi contract, desfăşurate între aceleaşi părţi şi care au fost soluţionate prin dezlegări diferite.

Astfel, recurentul-reclamant consideră că în cazul în care există două hotărâri contradictorii, prin care raportul juridic dintr-o cauză supusă unei judecăţi este interpretat în două sensuri, prin hotărâri diferite, instanţa are obligaţia de a-şi motiva propria convingere, luând în considerare toate probele şi argumentele aduse la dosarul cauzei. Or, susţine recurentul, instanţa de apel a valorificat doar soluţia favorabilă intimatei-pârâte, cu privire la efectul puterii de lucru judecat, invocat de aceasta, fără să motiveze respingerea susţinerilor Municipiului Bucureşti privind hotărârea invocată de către acesta care de asemenea susţinea efectul puterii de lucru judecat.

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel în mod eronat a constatat şi valorificat puterea de lucru judecat pentru excepţia de neexecutare, faţă de neîndeplinirea de către Municipiul Bucureşti a obligaţiilor esenţiale ce îi reveneau potrivit contractului. În continuare, recurentul-reclamant redă dispoziţii din contractul încheiat între părţi, prezentând situaţia de fapt cu privire la clauzele contractuale şi probele administrate de către instanţa de fond, respectiv concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Într-o altă critică recurentul susţine că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, ci motive străine de natura cauzei, cu privire la respingerea sumelor datorate. În acest sens, recurentul arată că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că suma datorată de către intimata-pârâtă reprezintă o sumă cuantificată pe metru pătrat din suprafaţa de teren, deşi prin contractul încheiat, părţile nu au menţionat vreo raportare a sumei datorate în funcţie de metru pătrat deţinut de intimată. Astfel, recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, respectiv art. 9 alin. (2) C. proc. civ., fiind modificat obiectul procesului faţă de cel formulat de reclamant. Totodată, autorul recursului susţine că prin motivarea sa, instanţa de apel a ignorat tipul de contract în baza căruia este supusă judecata cauzei, sens în care motivele deciziei atacate sunt contradictorii şi străine de natura cauzei.

O altă critică a recurentului-reclamant vizează cheltuielile de judecată acordate, respectiv obligarea Municipiului Bucureşti la plata către intimata-pârâtă a sumei de 42.250,95 RON, reprezentând onorariul expertului consilier parte.

Intimata–pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, în subsidiar a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a o admite şi, în consecinţă, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurent rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, argumentele prezentate în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece recurentul în argumentarea acestui motiv de casare înţelege să procedeze la prezentarea stării de fapt reţinute, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie, şi la expunerea considerentelor hotărârii atacate, însă nu indică, în mod concret, în ce măsură instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării hotărârii pronunţate, afirmând la modul general aspecte legate de ipoteza unor motive străine naturii cauzei, cu privire la respingerea sumelor datorate.

Înalta Curte reţine că nu orice pretinsă lipsă de motivare susţinută în privinţa hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, prima ipoteza a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) are în vedere o lipsă totală de motivare, care să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată.

În ceea ce priveşte ipoteza unor motive contradictorii sau a unor motive străine de natura pricinii, afirmată de recurent, Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când se are în vedere o contradicţie de amploare, respectiv când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei, adică atunci când nu cuprinde decât motive străine de cauză. Or, în cuprinsul cererii formulate, recurentul nu a indicat argumente care să susţină aceste ipoteze şi nici în ce modalitate hotărârea instanţei de judecată nu este conformă legii.

Din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivului de casare invocat, ci, dimpotrivă, argumentele prezentate relevă doar nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel.

Critica recurentului în sensul că instanţa de apel nu a respectat limitele casării impuse de Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie prin decizia 1674/21.09.2022, reprezintă o simplă afirmaţie nesusţinută juridic, titularul căii de atac nearătând, în concret, de ce apreciază că instanţa de prim control judiciar nu a respectat decizia de casare.

Susţinerile recurentului se constituie într-o înşiruire de aprecieri personale care nu au valenţa unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulţumirea acestuia faţă de soluţia dată de instanţa de apel.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului şi la stabilirea situaţiei de fapt.

Astfel, criticile recurentului care vizează probele administrate şi situaţia de fapt sunt aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Critica privind încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 C. civ. presupune analiza modului de interpretare clauzelor contractuale, or aceasta este o critică de netemeinicie.

Afirmaţiile recurentului privind încălcarea principiului disponibilităţii, a art. 9 alin. (2) C. proc. civ. sunt legate tot de aplicarea clauzelor contractuale, de maniera în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze convenţia, de faptul că obiectul cererii nu a fost analizat aşa cum doreşte recurentul, fără a se exprima, însă, critici concrete de nelegalitate.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligaţiilor contractuale asumate prin convenţie, recurentul tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Or, interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, precum şi evaluarea relaţiilor dintre cele două entităţi juridice, constituie, de altfel, o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor, însă, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel a omis să analizeze argumentele acestuia cu privire la efectul puterii de lucru judecat în raport de probele administrate la fond, respectiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigii având ca obiect pretenţii în baza aceluiaşi contract, desfăşurate între aceleaşi părţi şi care au fost soluţionate prin dezlegări diferite, vizează nemulţumirea recurentului referitor la examinarea probelor, or, acest tip de analiză este apanajul instanţelor devolutive.

De asemenea, susţinerile recurentului privind aspectele legate de dovedirea valorii pecuniare a sumelor pe care pârâta le-a cheltuit cu încheierea contractelor, cele privind concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, reprezintă chestiuni de fapt, iar aprecierea asupra acestora aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

Aşa fiind, criticile recurentului vizând greşita apreciere a probelor, precum şi reţinerea eronată a situaţiei de fapt rezultată din probe, reprezintă o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerinţelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În egală măsură, şi celelalte critici care vizează puterea/autoritatea de lucru judecat, preluarea în motivare a alegaţiilor pârâtei sunt tot simple afirmaţii nesusţinute juridic.

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Se reţine că, deşi recurentul prezintă în mod amplu motivele de recurs, acestea aduc, în realitate, în dezbatere doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, natura şi conţinutul obligaţiilor contractuale şi modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, evaluarea comportamentului părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte critica referitoare la cheltuielile de judecată, se reţine că aceasta nu poate fi valorificată în recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., deoarece presupune o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Or, constatând că recurentul nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr. 993A din 9 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2024.