Cassation appeal in commercial lease rent dispute annulled for failure to establish statutory illegality regarding party capacity and statute of limitations

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galati, la data de 27.01.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A., obligarea acesteia din urmă la plata următoarelor sume: 1.5.000 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 şi 22.982,50 euro penalităţi de întârziere aferente debitului principal, calculate până la data de 25.01.2022; 2.17.254 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 şi 54.754,89 euro penalităţi de întârziere aferente debitului principal, calculate până la data de 25.01.2022; 3.18.909 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 şi 85.468,68 euro penalităţi de întârziere aferente debitului principal, calculate până la data de 25.01.2022; 4.penalităţi de întârziere calculate conform contractelor menţionate, până la achitarea contravalorii chiriilor.

Prin sentinţa civilă nr. 207/23.11.2022, pronunţată de Tribunalul Galaţi, au fost respinse ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive si excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtă.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată si a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 1.5000 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, calculată de la scadenţa fiecărei rate de chirie şi până la data de 09.10.2020; 2.17254 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, calculată de la scadenţa fiecărei rate de chirie şi până la data de 12.05.2020;3.18909 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, calculată de la scadenţa fiecărei rate de chirie şi până la data de 09.10.2020.

Au fost respinse pretenţiile reclamantei cu privire la plata penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiate.

A fost respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 207/23.11.2022 a declarat apel pârâta C. S.A., solicitând modificarea ei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 166/2023 din 24 mai 2023, Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a Civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 207/23.11.2022 pronunţată de Tribunalul Galaţi.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. (fostă C. S.R.L.) a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecarea cererii, respingerea sa.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei şi a situaţiei de fapt, recurenta a arătat că, în privinţa modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a debitorului, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe pe considerentul că din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic dedus judecăţii rezultă calitatea procesuală, cea activă necesitând a rezulta din calitatea de titular al dreptului, iar cea pasivă din subiectul pasiv al dreptului, obligaţia justificării calităţii revenind reclamantului. In speţă, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe contractele de inchiriere, pretenţiile fiind valorificate impotriva persoanei juridice ce a incheiat contractele în calitate de chiriaş. Din cap. I destinat părţilor rezultă care sunt acestea, pârâtul din cauză semnând prin administratorul de la 02.05.2018.

Instanţa de apel a mai reţinut că atributele de identificare au rolul de a individualiza persoanele juridice şi a le delimita de alte subiecte de drepturi şi obligaţii, ştampila nefiind un astfel de atribut, după cum din 30.07.2017 a fost eliminata obligativitatea aplicării sale.

Totodată valabilitatea consimţământului persoanei juridice nu depinde de aplicarea ştampilei, ci de semnătura persoanei ce reprezintă persoana juridică ale cărei date au fost complet menţionate în cuprinsul contractului.

A reţinut că nici înţelegerile anterioare cu privire la persoana juridică care ar fi trebuit să încheie contractele de închiriere şi nici faptul că bunurile au fost predate altei societăţi comerciale, nu schimbă părţile din raportul juridic, reţineri faţă de care, în mod întemeiat, instanţa de fond a respins excepţia.

In opinia recurentei, motivelele reţinute de instanţa de apel sunt străine naturii cauzei, incidentă în cauză fiind prevederea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cum rezultă indubitabil din procesele-verbale de predare-primire a bunurilor, acte în lipsa cărora nu se poate dovedi folosinţa efectivă a bunurilor şi, pe cale de consecinţă, datorarea de sume în contul folosinţei, sunt însuşite prin semnătura de C. S.R.L., persoana juridică care a şi folosit efectiv bunurile în perioada derulării contractelor.

Faptul că administrarea este asigurată de una şi aceeaşi persoană, semnatarul actului, nu poate conduce la concluzia angajării societăţii chemată să răspundă de către reclamant, câtă vreme faptul şi actul predării folosinţei, de esenţa contractului de închiriere, este între reclamant şi către C. S.R.L..

Insăşi reclamanta care a redactat contractele, dar şi procesele-verbale, în cele din urmă, indică partea ce primea spre folosinţă bunurile ca fiind C. S.R.L.; obligaţia de plată a chiriei, rezultând din folosinţa efectivă a acestora de cel ce a preluat bunurile, născându-se în sarcina C. S.R.L. şi nu a recurentei, instanţele motivând şi interpretând greşit actele juridice dintre părţi şi eludând norma de drept ce reglementează obiectul închirierii- motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce presupune a fi punerea la dispoziţie a bunului de către proprietar şi plata folosinţei de către chiriaş.

Or, cată vreme predarea spre folosinţă a bunurilor este făcută de reclamant către C. S.R.L., numai acesteia i se poate pretinde costul folosinţei.

In considerarea criticilor arătate, s-a solicitat casarea hotărârii şi, în rejudecarea excepţiei, admiterea acesteia cu consecinţa respingerii cererii formulate în contradictoriu cu recurenta.

Şi în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate in temeiul art. 2517 C. civ., instanţa de apel a considerat ca în mod judicios prima instanţă a reţinut irelevanţa obligativităţii emiterii facturii lunare aferente chiriei, cată vreme obligaţia civilă îşi are izvorul în contractul dintre părţi.

Motivarea este străină cauzei, raportat la cine a primit şi folosit bunurile, după cum însăşi instanţa de fond face referire expresă la facturi şi forţa lor obligatorie, incidente fiind motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, teza finala şi 8 C. proc. civ.

Insăşi contractele poartă data de 02.05.2018, astfel că, la data cererii, termenul imperativ şi limitativ prevăzut de lege este împlinit, prin raportare la cel ce a primit spre folosinţă şi a uzat în fapt de bunuri, căruia îi revenea obligaţia corelativă de a achita chiria, potrivit dispoziţiilor în materie de locaţiune oneroasă - art. 1777 şi următoarele C. civ.; aceasta fiind o altă persoană juridică, respectiv C. S.R.L., cum rezultă din actul de predare primire însuşit de părţi.

Instanţa nu a ţinut cont de înscrisuri, pornind tocmai de la interpretarea greşită că raportul juridic ar fi intre părţile în litigiu.

Instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea art. 1472 C. civ. în materie de stingere de obligaţii, normă străina cauzei, cată vreme, în opinia recurentei, a dovedit că a făcut plata pentru altul, la ordinul C. S.R.L., aceasta motivat de datoria pe care o avea către respectiva entitate, dar în nici un caz nu poate fi chemată în judecată pentru o folosinţă şi posesie a bunurilor încredinţate de reclamant unui terţ.

In privinţa precizării că soldul debitor este de 32.378,04 euro şi nu de 41163 euro, cât pretinde reclamanta, instanţa de apel eronat a apreciat că este vorba de o recunoaştere a datoriei, dar într-un cuantum mai mic. Recurenta a susţinut că nu a fost o recunoaştere personală a datoriei, ci a soldului unui raport comercial pe care îl gestiona.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului (calificată de instanţă, în şedinţa din 23.01.2024, ca fiind excepţia nulităţii recursului), iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a o admite şi, în consecinţă, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, argumentele prezentate în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece recurenta în argumentarea acestui motiv de casare înţelege să procedeze la prezentarea stării de fapt reţinute, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie, şi la expunerea considerentelor hotărârii atacate, însă nu indică, în mod concret, în ce măsură instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării hotărârii pronunţate, afirmând la modul general aspecte legate de ipoteza unor motive străine naturii cauzei, raportat la cine a primit şi folosit bunurile.

Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei, adică atunci când nu cuprinde decât motive străine de cauză. Or, în cuprinsul cererii formulate, recurenta nu a indicat argumente care să susţină această ipoteză şi nici în ce modalitate hotărârea instanţei de judecată nu este conformă legii.

Din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivelor de casare invocate, ci, dimpotrivă, argumentele prezentate relevă doar nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, care a confirmat sentinţa primei instanţe referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta C. S.A.., la modalitatea în care tribunalul a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv la modalitatea de soluţionare a fondului cauzei.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Astfel, criticile recurentei care vizează probele administrate (procesele-verbale de predare-primire a bunurilor, dovezile prin care a demonstrat, în opinia sa, că a făcut plata pentru altul, la ordinul C. S.R.L., etc.), situaţia de fapt (conduita părţilor, chestiuni legate de valabilitatea consimţământului persoanei juridice, de stabilirea modului de formare a contractelor, de obligaţia de plată a chiriei, care ar rezulta din folosinţa efectivă a acestora de cel ce a preluat bunurile, etc.), sunt aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

În egală măsură, criticile recurentei vizând greşita apreciere a probelor (în acest sens subliniindu-se că instanţa nu a ţinut cont de înscrisuri, pornind tocmai de la interpretarea greşită că raportul juridic ar fi intre părţile în litigiu; că instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea art. 1472 C. civ. în materie de stingere de obligaţii, normă străină cauzei, cată vreme, în opinia recurentei, a dovedit că a făcut plata pentru altul, la ordinul C. S.R.L., aceasta motivat de datoria pe care o avea către respectiva entitate, etc.) şi, implicit, în directă legătură cu acestea, deducţia că, în nici un caz, nu poate fi chemată în judecată pentru o folosinţă şi posesie a bunurilor încredinţate de reclamant unui terţ, precum şi reţinerea eronată a situaţiei de fapt rezultată din probe, reprezintă, aşa cum s-a arătat în precedent, o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerinţelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, susţinerea recurentei în sensul că nu a fost vorba în cauză de o recunoaştere personală a datoriei, ci a soldului unui raport comercial pe care îl gestiona, este o chestiune de fapt, apreciere care aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Afirmaţiile recurentei ce au în vedere normele referitoare la regimul locaţiunii (art. 1777 şi următoarele C. civ.) nu se pot constitui în critici de nelegalitate, câtă vreme prin acestea se susţine, în realitate, o greşită aplicare a legii prin raportare la actul de predare primire însuşit de părţi, urmărind, astfel, să schimbe situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Or, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă C. S.R.L.) împotriva deciziei nr. 166/2023 din 24 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2024.