Contractual penalty interpretation and judicial fee allocation excluded from cassation review for lack of legal grounds

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 26.04.2021 pe rolul Tribunalului Brăila sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. Însurăţei a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând constatarea rezoluţiunii unilaterale a contractului nr. x/09.07.2020 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv plata sumei de 791.709,16 RON, conform facturii nr. x/15.10.2020 compusă din suma de 360.000 RON reprezentând penalitatea conform contract diferenţă de preţ de achiziţie pentru cantitatea de floarea soarelui şi suma de 431.709,16 RON reprezentând câştiguri nerealizate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civila nr. 15 din data de 18.01.2023, Tribunalul Brăila a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a constatat rezoluţiunea unilaterală a contractului nr. x/09.07.2020; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 360.000 RON reprezentând penalitatea conform contract diferenţă de preţ de achiziţie pentru cantitatea de floarea soarelui; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 100.125 RON reprezentând câştiguri nerealizate; a respins restul pretenţiilor şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.522,09 RON reprezentând cheltuieli de judecată cu titlu de taxă de timbru.

Împotriva sentinţei menţionate mai sus a declarat apel pârâta B. S.R.L., considerând-o netemeinică şi nelegală şi solicitând admiterea apelului şi în rejudecare, respingerea, în tot, a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 158/2023 din 17 mai 2023, Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a Civilă a admis apelul declarat de B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 15 din 18.01.2023 pronunţată de Tribunalul Brăila – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L.: a sumei de 80.000 RON, în locul sumei de 360.000 RON, reprezentând penalitate conform contract; a sumei de 22.250 RON, în locul sumei de 100.125 RON, reprezentând câştiguri nerealizate şi a sumei de 2.560 RON, în locul sumei de 11.522,09 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei şi a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, din următoarele considerente:

Astfel, instanţa de apel a aplicat trunchiat norma de drept material prevăzută la art. 451 alin. (4) din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că suma de 11.522,09 RON a fost achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru la instanţa de fond, iar, în acest context, instanţa de apel a redus în mod nelegal cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, fiind încălcate normele de drept material prevăzute la art. 451 din C. proc. civ.

Instanţa de apel avea obligaţia să analizeze natura cheltuielilor de judecată înainte de a pronunţa o soluţie asupra acestora, fiind evidentă eroarea instanţei de apel în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, aceasta realizând o confuzie între cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat şi cele constând în taxa judiciară de timbru.

Instanţei îi revenea îndatorirea de a cerceta cu atenţie înscrisurile doveditoare depuse de părţi, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susţinerea acelui proces. În condiţiile art. 451 alin. (4) din C. proc. civ., judecătorii nu pot micşora cheltuielile privind taxa judiciară de timbru. O soluţie contrară ar putea fi apreciată ca fiind împotriva principiilor care guvernează dreptul la apărare.

Împrejurarea că cererea de apel formulată de către intimata-pârâtă a fost admisă în parte, nu atrage în niciun caz reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru achitată de către recurentă în raport de cererea de chemare în judecată, din fond.

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., numai în măsura în care recurenta ar fi solicitat obligarea intimatei-pârâte la achitarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat şi cererea de apel ar fi fost admisă în parte, instanţa ar fi avut, într-adevăr, posibilitatea reală de a reducere cuantumul cheltuielilor de judecată de această natură (onorariu de avocat) prin cenzurarea onorariului.

Or, nu ne aflăm în această ipoteză, a conchis recurenta.

Într-o altă critică, recurenta a susţinut că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a clauzelor contractuale prevăzute la art. 6.4 din contractul nr. GL332 cu privire la diferenţa de preţ, respectiv cu privire la câştigul nerealizat.

În ceea ce priveşte diferenţa de preţ, în raport de raţionamentul instanţei de apel, recurenta a arătat că are serioase critici faţă de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6.4 din Contractul nr. GL 332 prin raportare la prejudiciul încercat de aceasta ca urmare a nerespectării obligaţiei de livrare a mărfii contractate de către intimata-pârâtă; totodată, a susţinut şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1541 din C. civ., care reglementează reductibilitatea clauzei penale, în condiţiile în care, instanţa de apel a redus cuantumul penalităţilor (calculate în temeiul clauzei penale inserate la art. 6.4 din Contractul nr. GL 332).

S-a mai arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere la momentul deliberării: prevederile art. 1516 din C. civ., în raport cu care, în opinia recurentei, aceasta nu este nevoită să suporte diminuarea cuantumul penalităţilor, în condiţiile în care intimata-pârâtâ nu a înţeles să îşi execute în mod integral obligaţia de livrare a mărfii, respectiv 450 tone; prevederile art. 1.538 alin. (4) din C. civ., în raport cu care, în opinia recurentei, din analiza clauzei penale rezultă în mod clar că este îndreptăţită la repararea integrală a prejudiciului cauzat, respectiv nelivrarea a 450 tone.

Prin urmare, instanţa este ţinută de cuantumul penalităţilor în forma stipulată prin convenţia părţilor.

Pornind de la dispoziţiile art. 1.266 din C. civ., recurenta arată că voinţa concordantă a părţilor a fost aceea de instituire a unui mecanism de răspundere care să conducă la o penalizare efectivă a vânzătorului pentru toate tipurile de pagube încercate de către cumpărător în cazul în care vânzătorul nu va livra mărfurile contractate.

Interpretarea instanţei de apel lipseşte clauza de însuşi efectul proclamat prin denumirea marginală a art. 6.4 din Contract, neavând niciun impact asupra asigurării coeziunii contractuale din moment ce, în această interpretare, intimata-pârâtă poate fi interesată ca, în anumite împrejurări, să nu execute contractul, răspunderea fiind diminuată.

Prin interpretarea Curţii de Apel Galaţi s-au încălcat în mod nemijlocit prevederile art. 1266 din C. civ., întrucât s-a instituit implicit obligaţia pentru recurentă de a fi încheiat un contract de achiziţie de marfă de înlocuire cu unul sau mai mulţi terţi, iar incidenţa situaţiei de răspundere civilă contractuală să se realizeze numai în limita mărfii contractate de la terţi.

Părţile nu au intenţionat stipularea unei clauze penale inaplicabile. În realitate, conform uzanţelor şi raţiunii de instituire a clauzelor penale prin contracte de livrare de mărfuri, părţile au urmărit aplicarea unor sancţiuni suficient de energice cât să menţină interesul debitoarei de a proceda la executarea efectivă şi nu la repudierea contractului.

Sensul obligaţiei de acoperire integrală a prejudiciului ca urmare a mărfii nelivrate este independent de achiziţia sau nu a mărfii de înlocuire totală şi are consecinţe mult mai ample, respectiv perturbări ale activităţii şi relaţiilor contractuale proprii pe lanţul de furnizare al recurentei cu clienţii săi.

In plus, intimata-pârâtă nu a contestat cuantumul clauzei penale sub aspectul diferenţei de preţ şi nici modalitatea de determinare a acesteia.

Astfel, având în vedere faptul ca intimata-pârâtă nu şi-a onorat obligaţiile contractuale, recurenta a susţinut că este în drept să solicite executarea clauzei penale prevăzută la art. 6.4 din contract şi, implicit, să solicite diferenţa de preţ la achiziţie în cuantum de 360.000 RON, în conformitate cu prevederile contractuale.

În referire la câştigul nerealizat, în contextul în care există acelaşi suport contractual, iar raţionamentul instanţei de apel a fost aplicat la ambele "forme" de prejudiciu, respectiv diferenţa de preţ şi câştigul nerealizat, recurenta a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere argumentele teoretice prezentate mai sus şi prin raportare la câştigul nerealizat.

În concluzie, având în vedere faptul ca intimata-pârâtă nu şi-a onorat obligaţiile contractuale, recurenta a susţinut că este în drept să solicite executarea clauzei penale prevăzută la art. 6.4 din contract şi, implicit, să solicite câştigul nerealizat în cuantum de 431.709.16 RON, în conformitate cu prevederile contractuale.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a o admite şi, în consecinţă, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte susţinerea recurentei privind aplicarea trunchiată a normei prevăzută la art. 451 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aprecierea asupra proporţiei suportării cheltuielilor de judecată aparţine exclusiv instanţei care a decis asupra măsurii în discuţie, fiind un act subiectiv, necenzurabil prin prisma motivelor de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., din moment ce critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată vizează exclusiv un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate al deciziei atacate.

Dincolo de acest aspect, se impune precizarea că, în raport de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru la valoarea pretenţilor admise, în condiţiile în care soluţia primei instanţe a fost schimbată, în parte, în apel, nu reprezintă, nicidecum, o încălcare a art. 451 alin. (4) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, reflectă respectarea normelor care impun judecătorului determinarea, prin calcul matematic, a proporţiei taxei judiciare de timbru plătită aferentă pretenţiilor admise.

În referire la criticile recurentei aduse deciziei atacate prin raportare la clauzele contractuale prevăzute la art. 6.4 din contractul nr. GL332 cu privire la diferenţa de preţ, respectiv cu privire la câştigul nerealizat, Înalta Curte constată că acestea nu pot face obiect de analiză în recurs, câtă vreme cuprind numai critici de netemeinicie.

Astfel, criticile recurentei vizează probele administrate, situaţia de fapt, conduita contractuală a părţilor, modul cum au fost respectate obligaţiile asumate prin contract, etc.), aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitat invocat.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligaţiilor contractuale asumate prin convenţie, recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Or, interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, precum şi evaluarea relaţiilor dintre cele două entităţi juridice, constituie, de altfel, şi o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor, însă, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Aşa fiind, argumentele expuse de recurentă prin memoriul de recurs sunt chestiuni care privesc situaţia de fapt şi probele administrate, aspecte care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se reţine că, deşi recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu motivele de recurs şi indică normele de drept material pe care le consideră greşit interpretate şi aplicate (respectiv dispoziţiile art. 1541 din C. civ., dispoziţiile art. 1.266 din C. civ.), deşi susţine faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere la momentul deliberării prevederile art. 1516 din C. civ. şi art. 1.538 alin. (4) din acelaşi cod, criticile formulate aduc, în realitate, în discuţie doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, evaluarea comportamentului părţilor, natura şi conţinutul obligaţiilor contractuale şi modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În egală măsură, se observă că, deşi autoarea căii extraordinare de atac indică anumite dispoziţii legale în motivarea recursului, aceasta s-a rezumat la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la metoda de interpretare a contractului, susţinând că prin interpretarea instanţei de apel s-au încălcat în mod nemijlocit prevederile art. 1266 din C. civ., întrucât s-a instituit implicit obligaţia pentru recurentă de a fi încheiat un contract de achiziţie de marfă de înlocuire cu unul sau mai mulţi terţi, iar incidenţa situaţiei de răspundere civilă contractuală să se realizeze numai în limita mărfii contractate de la terţi, precum şi că aprecierea instanţei de apel lipseşte clauza penală de însuşi efectul proclamat prin denumirea marginală a clauzei prevăzută la art. 6.4 din Contract, neavând niciun impact asupra asigurării coeziunii contractuale din moment ce, în această interpretare, intimata-pârâtă poate fi interesată ca, în anumite împrejurări, să nu execute contractul, răspunderea fiind diminuată, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanţele cauzei, această chestiune.

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale, astfel cum s-a reţinut anterior, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ. şi simpla nemulţumire a părţii cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel, fără precizarea relevanţei pe care acestea le au faţă de fondul pricinii şi fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă şi legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, recurenta neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Afirmaţiile recurentei ce au în vedere normele referitoare la prejudiciul încercat de aceasta ca urmare a nerespectării obligaţiei de livrare a mărfii contractate de către intimata-pârâtă, la regimul juridic al clauzei penale prevăzute în convenţie, nu se pot constitui în critici de nelegalitate, câtă vreme prin acestea se susţine, în realitate, o greşită aplicare a legii prin raportare la valoarea probatorie a contractului, urmărind, astfel, să schimbe situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel.

Susţinerea recurentei în sensul că este îndreptăţită să solicite executarea clauzei penale prevăzută la art. 6.4 din contract şi, implicit, să solicite diferenţa de preţ la achiziţie în cuantum de 360.000 RON, este legată, în realitate, de modul în care instanţa de apel a interpretat prin prisma clauzelor contractuale îndeplinirea obligaţiilor de către intimata-pârâtă.

În referire la câştigul nerealizat, solicitat de recurentă, în condiţiile în care s-a făcut trimitere la argumentele prezentate în cadrul criticii privind diferenţa de preţ, instanţa supremă reţine existenţa aceloraşi aspecte de netemeinicie prezentate anterior, ce nu pot fi obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 158/2023 din 17 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2024.