Cassation appeal dismissed: Social media posts deemed protected expression, no infringement of corporate reputation

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Analizând actele dosarului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 20.06.2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost modificată ulterior, la 14.10.2020, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C.., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul ilicit al postărilor de pe grupul de D. "E.", în legătură cu acuzaţiile aduse reclamantei, să oblige pârâţii să înceteze încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale şi să le interzică publicarea în viitor, în presa scrisă şi online, a unor materiale referitoare la activitatea reclamantei, să oblige pârâţii să publice într-un ziar de largă circulaţie hotărârea ce urmează a se pronunţa şi să plătească reclamantei suma de 334.861,33 RON, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului reputaţional, de business, produs acesteia ca urmare a faptelor ilicite săvârşite, precum şi cheltuielile de judecată.

Prin sentinţa nr. 812/30.09.2021, Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea şi cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, a obligat reclamanta să achite, pârâtului B. suma de 4.500 RON şi către pârâta C. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel, care, prin decizia nr. 77/03.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, a fost respins ca nefondat, apelanta fiind obligată la plata către intimatul B. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În susţinere, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat, în esenţă, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a stabilit că postările intimatului B. nu ar reprezenta o denigrare a imaginii recurentei, că postările pe internet ale intimaţilor nu au fost lipsite de orice bază factuală reală şi că intimatul B. era îndreptăţit să facă publică corespondenţa sa internă.

Mai arată că instanţa de apel nu a motivat de ce postările de pe grupul de D. moderat de intimatul B. au avut drept scop legitim informarea publicului cu privire la comportamente ce pot constitui practici ce tind la încălcarea legislaţiei din domeniul asigurărilor.

De asemenea, a afirmat că instanţa de prim-control judiciar a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.357 C. civ., în măsura în care nu a analizat toate condiţiile răspunderii civile delictuale, ci doar pe cea referitoare la fapta ilicită. Potrivit recurentei, numai după verificarea tuturor cerinţelor impuse de acest text de lege se putea stabili caracterul ilicit al faptei imputate.

În continuare, făcând trimitere la doctrina de specialitate, recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 8 şi ale art. 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, pe care le-a evocat, arătând că aceasta nu a analizat corect judecăţile de valoare emise şi publicate de intimatul B., verificarea bunei-credinţe, prin raportare la situaţia de fapt, lipsind cu desăvârşire din examenul instanţei învestite cu calea de atac devolutivă.

A precizat că afirmaţiile acestui intimat, calificate ca judecăţi de valoare, nu au o bază factuală rezonabilă, intenţia evidentă a autorului fiind de jignire, de denigrare a imaginii societăţii recurente, de subminare a încrederii asiguraţilor în aceasta.

A mai afirmat că neanalizarea intenţiei reale a autorului postărilor, a scopului real urmărit de acesta, a lipsit instanţa de posibilitatea verificării bunei-credinţe a intimatului, cu consecinţa imposibilităţii identificării faptei ilicite, împrejurarea ce a condus la încălcarea prevederilor art. 1.357 C. civ.

În final, a arătat că reaua-credinţă a intimatului rezulta din refuzul acestuia de a răspunde la întrebarea privind persoana care i-a furnizat corespondenţa internă a recurentei, precum şi din faptul că intimatul cunoştea că aceasta nu era destinată publicului. Pe cale de consecinţă, a apreciat că diseminarea ei a reprezentat o încălcare a dreptului recurentei la respectarea corespondenţei, recunoscut de art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

În drept, criticile recurentei au fost subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 12.01.2023 intimatul B. a depus note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Primul motiv deduce verificării nemotivarea deciziei recurate în ceea ce priveşte concluziile acesteia referitoare la postările intimaţilor în cadrul grupului D..

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Această ipoteză nu poate fi reţinută în cauză, întrucât instanţa de apel a răspuns motivat criticilor formulate de autoarea căii de atac în apel şi a expus într-o manieră clară şi convingătoare, în fapt şi în drept, elementele determinante pentru soluţia de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Astfel, în evaluarea unei posibile încălcări a libertăţii de exprimare şi a dreptului la imagine, instanţa de apel evocând jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, a enunţat standardele de protecţie stabilite de instanţa europeană şi a verificat respectarea lor în cauză prin raportare la situaţia de fapt, probatoriul administrat şi conduita intimatului B., indicând expres elementele care au condus instanţa de apel la concluzia că scopul postărilor intimatului pe pagina de D. a fost de informare a persoanelor păgubite şi că acestea nu au fost lipsite de orice bază factuală reală. De asemenea, instanţa de prim-control judiciar, în urma unui examen complex realizat al cauzei, a argumentat, făcând referire la contextul factual şi elementele relevante dezlegării chestiunii litigioase, că postările intimatului B. au avut drept scop legitim informarea publicului cu privire la comportamente ce pot constitui practici ce tind la încălcarea legislaţiei din domeniul asigurărilor şi că acea corespondenţă internă a recurentei a fost adusă la cunoştinţă de o persoană ce a avut acces la aceasta.

Problema identificării persoanei angajate care a devoalat informaţia din cadrul societăţii recurente, spre care tinde, de altfel, recurenta prin susţinerile sale, nu constituie obiectul litigiului de faţă, ci al unui eventual alt cadru procesual, această chestiune fiind lipsită de relevanţă în stabilirea caracterului ilicit al postărilor, de vreme ce conţinutul informaţiilor şi apartenenţa lor nu a fost contestată de către recurentă.

În fundamentarea raţionamentului expus, instanţa de apel a indicat explicit elementele probatorii care, contrapuse cu conţinutul mesajelor postate, au reliefat veridicitatea acestora din urmă, precum şi legitimitatea scopului afirmaţiilor de pe grup, de informare a persoanelor asigurate cu privire la activitatea recurentei-reclamante. Pe aceste premise, instanţa de apel, reţinând că postările intimatului B. respectă cerinţele impuse de art. 10 alin. (2) C. proc. civ. pentru ca acesta să se poată bucura de protecţia dreptului la libertatea de exprimare, şi, pe cale de consecinţă, faptul că ele nu un caracter ilicit, a stabilit că nici încălcarea dreptului la demnitate sau reputaţie nu poate fi imputată pârâţilor.

Mai mult, instanţa de apel, verificând scopul urmărit de intimat prin postarea mesajelor criticate şi constatând că acesta a fost unul legitim, de informare a publicului, a analizat şi dacă afirmaţiile sunt denigratoare, de natură a afecta imaginea societăţii.

În acest cadru, nu se poate imputa deciziei recurate un viciu de legalitate prin prisma criticilor de recurs subsumate motivului de casare invocat, de vreme ce instanţa de apel şi-a expus argumentat raţionamentul logico-juridic care a condus-o spre concluzia că postările în discuţie nu depăşesc limitele libertăţii de exprimare, şi, pe cale de consecinţă, nu au fost de natură să aducă atingere dreptului societăţii reclamante la imagine sau reputaţie.

Instanţa de prim-control judiciar a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale argumentele de fapt şi de drept care au justificat concluzia instanţei de prim-control judiciar în sensul că, postările reclamate respectă limitele libertăţii de exprimare şi ale dreptului de informare.

Motivele prezentate de aceasta au legătură directă şi susţin soluţia pronunţată de către instanţă, de menţinere a hotărârii apelate, astfel că nu se poate susţine cu temei faptul că motivarea deciziei recurate lipseşte sau este contradictorie.

Înalta Curte reaminteşte că subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.

De asemenea, obligaţia de motivare nu se confundă cu temeinicia argumentaţiei reţinute în sprijinul soluţiei, ci se rezumă la existenţa raţionamentului pentru care a fost adoptată soluţia. În acest context, raportat la limitele examenului de legalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., verificarea hotărârii nu poate viza corectitudinea acesteia, ci doar împrejurarea dacă în cuprinsul acesteia se regăseşte raţionamentul instanţei pentru care a fost adoptată hotărârea; împrejurarea că recurenta este în mod cert nemulţumită de soluţia instanţei de prim control judiciar, argumentând de ce, în opinia sa, este o soluţie greşită, nu o îndreptăţeşte să susţină faptul că decizia nu este motivată.

Mai mult, într-o jurisprudenţă constantă, instanţa europeană a statuat că art. 6 din Convenţie obligă tribunalele să îşi motiveze hotărârile lor, dar această obligaţie nu poate fi înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă fiecărui argument în parte, analiza putând să se realizeze şi grupat, respingerea unor anumite argumente putând rezulta chiar implicit din restul statuărilor sau prin raportare la acestea, cazul speţei de faţă.

Circumscris celui de-al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta impută instanţei de apel aplicarea greşită a prevederilor art. 1.357 C. proc. civ. dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, neexaminarea tuturor condiţiilor prevăzute de textul de lege pretins încălcat, iar, pe de altă parte, evaluarea greşită a cerinţelor impuse de art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, în concret, a bazei factuale a judecăţilor de valoare emise şi a bunei-credinţe a intimatului B..

Răspunzând acestor critici, instanţa supremă reţine că reclamanta a învestit Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, solicitând instanţei să constate caracterul ilicit al postărilor intimaţilor de pe grupul de D. E. la adresa reclamantei, să oblige intimaţii-pârâţi să înceteze încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale şi să le interzică publicarea în viitor, în presa scrisă şi online, a unor materiale privind activitatea reclamantei, să oblige pârâţii să publice într-un ziar de largă circulaţie hotărârea ce urmează a fi pronunţată în cauză şi să achite reclamantei suma de 334.861,33 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul încercat prin publicaţiile respective.

Fapta ilicită imputată pârâţilor a constat în utilizarea, în cadrul grupului de D., a unor afirmaţii pretins denigratoare care ar fi adus atingere reputaţiei reclamantei.

Încălcarea drepturilor la imagine şi la demnitate a fost reclamată din perspectiva depăşirii de către pârâţi a limitelor libertăţii de exprimare.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei.

În apel, instanţa de prim-control judiciar a confirmat soluţia primei instanţe, apreciind că drepturile reclamantei nu au fost încălcate, întrucât în cauză nu a avut loc o interferenţă a libertăţii de exprimare în drepturile pretins încălcate. Pentru a aprecia în acest sens, raportându-se la conţinutul concret al afirmaţiilor intimatului B. şi valorificând probatoriul cauzei, a reţinut că postările reclamate au avut un scop legitim, cel de informare a asiguraţilor reclamantei, iar reaua-credinţă nu a fost confirmată în cauză. A mai stabilit că judecăţile de valoare emise în cuprinsul mesajelor publicate au avut o bază factuală reală, limitele libertăţii de exprimare fiind astfel respectate.

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac apreciază că pentru stabilirea caracterului delictual al răspunderii intimaţilor se impuneau a fi analizate toate elementele prevăzute de art. 1.357 C. civ.

Aplicarea greşită a normelor legale europene anterior enunţate este susţinută de autoarea căii de atac prin prisma analizării incorecte a judecăţilor de valoare emise de intimatul B., în măsura în care acestea nu au o bază factuală reală, iar efectul postărilor a fost unul de a submina încrederea asiguraţilor în societatea recurentă, intenţia intimatului fiind una de jignire şi de denigrare a imaginii sale. În acest sens, a mai arătat că verificarea bunei-credinţe a aceluiaşi intimat a lipsit cu desăvârşire în apel, în condiţiile în care instanţa de prim-control judiciar nu a analizat intenţia reală a autorului postărilor, respectiv a scopului urmărit de acesta. În opinia recurentei, reaua-credinţă a intimatului rezultă din refuzul acestuia de a răspunde la interogatoriu, dar şi din faptul că acesta cunoştea faptul că acea corespondenţă internă nu era destinată publicului.

Instanţa supremă notează că libertatea de exprimare şi condiţiile exercitării acesteia sunt consacrate în dreptul intern prin prevederile art. 30 alin. (6) şi ale art. 31 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consfinţeşte dreptul la libertatea de exprimare, înglobând în cuprinsul acestuia şi libertatea de opinie, precum şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără implicarea autorităţilor publice.

Această libertate nu este însă una absolută, ci este supusă excepţiilor instituite de par. 2 al art. 10 din Convenţie, care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricţii trebuie stabilită în mod convingător (cauzele Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2002, Nilsen şi Johsen împotriva Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986), calificarea ingerinţei ca necesară, într-o societate democratică, implicând o nevoie socială imperioasă.

Potrivit acestei norme, ingerinţele trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, iar ingerinţa litigioasă trebuie să fie examinată "în lumina ansamblului problemei" şi cu luarea în considerare a contextului în care au fost utilizate (cauza Stângă şi Scultelnicu împotriva României).

Asupra limitărilor ce pot fi aduse libertăţii de exprimare, instanţa europeană a statuat că acestea sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 din Convenţie numai dacă îndeplinesc condiţiile anterior menţionate.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă primele se pot dovedi, ceea ce se impune a se proba reprezintă baza factuală rezonabilă pe care se întemeiază judecăţile de valoare, impunând necesitatea unei legături între cele două elemente, care pot să varieze de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei).

Conform art. 8 din Convenţie, " 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Altfel spus, obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie se va impune ori de câte ori afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la imagine şi a dreptului la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere printre altele, calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi circumstanţele mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a celui ce prezintă informaţia (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice.

Faţă de obiectul şi cadrul procesual al cauzei, Înalta Curte reţine că fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe încălcarea drepturilor la imagine şi la demnitate, examenul instanţelor de fond, în stabilirea caracterului ilicit al faptelor reclamate, impunea analizarea drepturilor aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare, respectiv a dreptului publicului la informare, cu drepturile reclamantei la imagine şi reputaţie.

Altfel spus, revenea instanţelor devolutive obligaţia de a verifica împrejurarea dacă dreptul la exprimare a fost exercitat în limitele sale, în acord cu art. 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, fără a aduce atingere drepturilor reclamantei.

Aceasta, în condiţiile în care, antrenarea răspunderii civile delictuale, spre care tinde reclamanta, presupune o ingerinţă în dreptul garantat de art. 10 din Convenţie, care, potrivit normelor europene anterior enunţate, nu se poate efectua decât restrictiv. Răspunderea nu poate fi antrenată decât în contextul stabilirii de către instanţă a depăşirii limitelor instituite de art. 10 par. 2 din Convenţie. Prin urmare, angajarea răspunderii pârâţilor în temeiul art. 72-73 C. civ. era strâns legată de constatarea unei acţiuni aparţinând acestora şi situată în afara limitelor libertăţii de exprimare prevăzute de art. 10 din Convenţie.

În cauza Handyside c. Marii Britanii, Curtea Europeanpă a Drepturilor Omului a reţinut că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

În analiza caracterului ilicit al faptei, instanţa de apel, expunând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, a procedat la verificarea limitelor acestui drept în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată şi, pe baza situaţiei de fapt şi a probelor administrate, a reţinut că informaţiile postate au o bază factuală reală şi că, din conduita intimatului B., desprinsă din probatoriul administrat, nu se poate reţine reaua-credinţă a acestuia, element care, coroborat cu intenţia sa – de informare a publicului –, a demonstrat că informaţiile publicate nu depăşesc limitele libertăţii de exprimare şi, în consecinţă, nu sunt de natură a aduce atingere imaginii reclamantei.

O astfel de dezlegare a cauzei reflectă respectarea normelor legale criticate în recurs, din moment ce probatoriul cauzei, care nu mai poate fi reevaluat în recurs, a relevat împrejurarea că judecăţile de valoare emise de intimat respectă cerinţa existenţei unui context factual real, că scopul postărilor a fost de informare a asiguraţilor recurentei şi că reaua-credinţă a intimatului nu se confirmă. Aşadar, în mod corect instanţa de apel a stabilit faptul că în cauză art. 10 din Convenţie nu a fost încălcat şi, în consecinţă, nici dreptul recurentei la imagine.

În acord cu instanţa de apel, faţă de situaţia de fapt statuată, de conţinutul mesajelor publicate şi de rezultatul valorificării probatoriului, astfel cum acestea au fost reţinute de instanţele devolutive, Înalta Curte apreciază că mesajele în discuţie au natura unei informări a publicului asupra activităţii şi situaţiei recurentei, fiind formulate în contextul unei dezbateri publice, de interes general în materia asigurărilor.

Astfel, în contextul în care societatea recurentă deţinea, conform susţinerilor sale, o cotă semnificativă din piaţa asigurărilor, înregistra un număr semnificativ de litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti, a fost sancţionată de A.S.F. de mai multe ori pentru încălcarea legislaţiei privind activitatea de asigurare, se justifica dreptul publicului la informare. Pe de altă parte, aspectele menţionate conturează o subminare a încrederii persoanelor în activitatea desfăşurată de societatea reclamantă, chiar şi în lipsa mesajelor intimatului, publicarea neavând aptitudinea de a schimba respectivele circumstanţe.

Asupra realităţii bazei factuale a judecăţilor de valoare, Înalta Curte reţine că aceasta este o chestiune ce ţine de probatoriul administrat în cauză şi care în recurs nu poate fi analizată, în cadrul acestei căi de atac extraordinare neputându-se cenzura aprecierea dată de instanţă mijloacelor de probă sau situaţiei de fapt, ci numai corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Şi chestiunea corectitudinii stabilirii scopului postărilor reprezintă un aspect ce ţine de apreciere, în măsura în care evaluarea ei este fundamentată pe rezultatul valorificării probelor administrate, prin raportare la elemente factuale, care, faţă de limitele controlului realizat de instanţa de recurs, excedează sferei motivelor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa supremă constată că, în mod corect s-a apreciat faptul că informarea asiguraţilor asupra activităţii recurentei nu este de natură să încalce limitele libertăţii de exprimare, publicarea unor astfel de informaţii fiind expresia exercitării acesteia în acord cu limitele şi scopul acestui drept, fără a afecta reputaţia sau imaginea societăţii recurente.

În ceea ce priveşte pretinsa legătură stabilită de intimatul B. cu o anumită persoană din interiorul societăţii, în scopul furnizării de informaţii, această chestiune factuală nu poate constitui, de asemenea, obiect de preocupare pentru instanţă în prezentul cadru şi stadiu procesual.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei prin care se reproşează instanţei de apel neanalizare cerinţei bunei-credinţe a intimatului B., Înalta Curte urmează a le înlătura, în măsura în care, pe de o parte, analiza cerinţei în discuţie se regăseşte în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate (pag. 14 din decizie), iar, pe de altă parte, concluzia curţii de apel, în sensul că reaua-credinţă nu se confirmă în speţă, are la bază aspecte ataşate probatoriului cauzei care, în această etapă procesuală, scapă cenzurii instanţei de recurs.

În consecinţă, reţinând inexistenţa faptei ilicite, instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 1.357 C. civ., a înlăturat în mod just din analiză celelalte condiţii necesare a fi întrunite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, se constată că împotriva argumentelor instanţei de prim-control judiciar, în sensul necesităţii întrunirii cumulative a cerinţelor legale ale răspunderii civile delictuale, autoarea căii de atac nu a formulat vreo critică de natură să combată această concluzie.

Aşa fiind, de vreme ce criticile subsumate celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale nu au făcut obiectul preocupării instanţei de apel, legalitatea aplicării textului de la art. 1.357 C. civ., sub acest aspect, nu poate fi realizată în recurs, motiv pentru care, aspectele invocate de recurentă referitoare la întrunirea condiţiilor privind prejudiciul, raportul de cauzalitate şi vinovăţia nu vor fi examinate.

În concluzie, constatând că motivele invocate nu sunt de natură să justifice măsura casării decizei recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei, ca parte căzută în pretenţii în recurs, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata către intimatul B. a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată avansate de acesta în prezenta fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 77/03.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2023.