Statute of limitations for compensation claim arising from defective property appraisal in restitution proceedings

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în 05.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 19.300 mp, situat în municipiul Craiova, Cartierul Bariera Vâlcii, jud. Dolj, şi valoarea de 4.226.700 RON, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/18.10.2010, respectiv suma de 3.016.734 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, solicităm obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-1.000 alin. (3) C. civ. din 1864 şi art. 35 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 31/1954.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie împotriva PFA A., B. şi C., prin care a solicitat introducerea în cauză a acestora şi obligarea lor la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

La termenul de judecată din data de 16.05.2022, tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie, ca tardiv formulată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1090/29.06.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1030A/05.07.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

- În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a precizat că prin sentinţa primei instanţe, tribunalul a dispus admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că "dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă s-a născut chiar din momentul emiterii titlurilor de conversie", în timp ce, prin decizia atacată s-a dispus respingerea apelului reclamantului, fără a se modifica sentinţa primei instanţe, reţinându-se că reclamantul putea să cunoască existenţa pagubei de la data adoptării Deciziei nr. 10/2013 a Curţii de Conturi.

Atât timp cât instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe, prin care se arăta, pe de o parte, că momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă ar fi momentul emiterii titlurilor de conversie, iar, pe de altă parte, aceeaşi instanţă de apel arată că momentul de început al termenului de început al prescripţiei extinctive este reprezentat de data emiterii deciziei Curţii de Conturi, rezultă că există o veritabilă contradicţie între dispozitivul deciziei pronunţate în apel (prin care este menţinută hotărârea primei instanţe) şi considerentele deciziei curţii de apel (prin care sunt contrazise considerentele sentinţei primei instanţe), situaţie care atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.528 C. civ.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe pârâta răspunzătoare este cel mai târziu la data emiterii, de către Curtea de Conturi, a Deciziei nr. 10/10.10.2013.

Argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei de la respectiva dată, nu satisfac cerinţele normei materiale, întrucât, de la momentul indicat de curtea de apel, nu se putea stabili existenţa pagubei, aceasta fiind conturată, ca urmare a executării, de către Preşedintele ANRP, a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare".

Aşadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa nr. 2767/17.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor iniţiale de evaluare la Standardele Internaţionale de Evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare, pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului.

Or, cum se poate constata, la data emiterii Deciziei nr. 10/2013 nu se putea afirma că raportul de evaluare iniţial, în dosarul administrativ x/FFCC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, astfel încât nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Precizează că argumentele aduse sunt confirmate prin chiar Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, în sensul că, la subcapitolul B - Abateri de la legalitate şi regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3, a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

A arătat şi că se poate observa că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/FFCC era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare.

În acelaşi sens, menţionează că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce, în mod necesar, la o supraevaluare a imobilului în discuţie, astfel încât, în absenţa unei supraevaluări, nu se poate stabili existenţa unui prejudiciu.

Mai mult, contrar concluziilor instanţei de apel, care a reţinut că "(...) statul nu poate susţine că nu a avut atribuţii să controleze o instituţie înfiinţată special chiar de el", a precizat că, şi în ipoteza în care ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Relevant este că, la momentul indicat de instanţa de apel, anume la data adoptării Deciziei nr. 10/2013 de către Curtea de Conturi, recurentul-reclamant nu cunoştea şi nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte nici existenţa prejudiciului (şi, cu atât mai puţin, întinderea acestuia).

Recurentul-reclamant era în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. D. S.R.L..

În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât cel de-al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenta pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

Precizează că nu a putut cunoaşte nici existenţa şi nici întinderea prejudiciului până la momentul la care a fost înştiinţaţ de către intimata-pârâtă.

De asemenea, din considerentele deciziei atacate rezultă şi interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

În consecinţă, rezultă că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că recurentul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte existenţa prejudiciului mai devreme de data înregistrări în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020, emisă de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înţelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, hotărâre prin care instanţa de recurs a menţinut sentinţa prin care s-a constatat ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părţile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (speţele fiind similare) cu soluţionarea acestuia din urmă.

Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că excepţia de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare, cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunţate soluţii similare, nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanţa de recurs nu este ţinută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudenţă, astfel încât exerciţiul căii de atac nu poate fi restricţionat din perspectiva invocată de către intimată.

- Critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează existenţa, în considerentele hotărârii recurate, a unei pretinse contradictorialităţi, determinată, în opinia recurentului, de faptul că instanţa de apel, deşi expune argumente diferite de cele ale tribunalului în ce priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie, totuşi respinge, ca nefondat, apelul reclamantului şi apreciază ca fiind temeinică şi legală hotărârea primei instanţe.

În concret, recurentul susţine ca fiind un aspect contradictoriu din perspectiva soluţiei pronunţate de către instanţa de apel, faptul că tribunalul a reţinut că dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă s-a născut la momentul emiterii titlurilor de conversie (respectiv în 23.05.2011 şi în 24.05.2011), iar instanţa de apel a reţinut că momentul de la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este acela al adoptării, de către Curtea de Conturi, a Deciziei nr. 10/10.10.2013.

Critica este nefondată.

Pronunţarea unei soluţii identice însă din perspectiva altor argumente decât cele ale primei instanţe nu reprezintă o motivare contradictorie, în sensul motivului de casare invocat de către recurent, ci un raţionament logico-juridic distinct cu aceaşi finalitate, în sensul respingerii acţiunii introductive de instanţă, ca prescrisă.

În acest context, menţinerea sentinţei tribunalului s-a impus ca efect al legalităţii soluţiei date, în sensul constatării dreptului material la acţiune ca fiind prescris.

Câtă vreme concluzia instanţei de apel s-a aflat în acord cu soluţia dată de prima instanţă, era imposibil, din punct de vedere procedural, ca instanţa de apel să se pronunţe altfel decât respingând apelul reclamantului şi, pe cale de consecinţă, să menţină, ca legală şi temeinică, hotărârea împotriva căreia a fost declarată calea ordinară de atac.

Aşadar, indiferent la care dintre momentele indicate de către instanţele de fond ca marcând data de la care a început să curgă termenul de prescripţie ne-am raporta (fie la nivelul anului 2011, fie la nivelul anului 2013, în condiţiile în care acţiunea a fost promovată în 2021), soluţia care se prefigurează este aceeaşi, în sensul că demersul judiciar al reclamantului se plasează în afara termenului de prescripţie prevăzut de lege.

- Nici critica de nelegalitate în sensul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, deşi subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. x/FF/28.10.2010 (titlul de despăgubiri), în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză nu se poate reţine, ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie, momentul indicat de către recurent, respectiv acela al comunicării adresei nr. x/18.02.2020, de informare a sa despre existenţa unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010 (referitor la care recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului, despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi intimatei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1030A din 5 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1030A din 5 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.