Defamation by public statements and the scope of cassation review regarding the classification of factual allegations versus value judgments

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă în data de 11.08.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea care se va pronunţa să oblige pârâtul la: publicarea hotărârii prin care se constată încălcarea dreptului reclamantului la viaţă privată, a dreptului la imagine şi a dreptului la demnitate într-un ziar de largă circulaţie din România, precum şi într-un ziar de largă circulaţie din Republica Moldova, pe cheltuiala pârâtului; prezentarea de scuze publice prin publicarea acestora în presa locală şi naţională din România şi din Republica Moldova, pentru declaraţiile şi afirmaţiile defăimătoare la adresa reclamantului; plata daunelor morale în cuantum de 100.000 (osutămii) euro pentru prejudiciile de imagine suferite; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în baza art. 453 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate prevederile art. 11 alin. (2), art. 20, art. 30, art. 54 din Constituţie, art. 15, art. 71-73, art. 75, art. 252-253, art. 1.349, art. 1.357 şi urm. C. civ., art. 8, art. 10 şi art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În data de 15.12.2020, reclamantul a formulat cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită inclusiv să se constate încălcarea, de către pârât, a prevederilor legale referitoare la dreptul reclamantului la viaţă privată, a dreptului la imagine şi a dreptului la demnitate.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1091 din 30.06.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1020A/2023 din 04.07.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a invocat greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1.349, art. 1.353, art. 1.357 C. civ. şi a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Modalitatea în care instanţa de apel a decis să tranşeze problema juridică care a făcut obiectul prezentei cauze denotă o aplicare defectuoasă a normelor de drept substanţial, fiind, în plus, nesocotită atât jurisprudenţa CEDO, decisivă în ceea ce priveşte prevalenta dreptului la demnitate asupra dreptului la liberă exprimare exercitat abuziv, cât şi jurisprudenţa naţională.

Prin aducerea unui număr considerabil de acuzaţii defăimătoare şi cu urmarea diseminării acestora într-un număr mare de emisiuni de televiziune şi articole de presă, toate menite să distrugă reputaţia, imaginea, stima de sine şi deciziile politice ale recurentului în faţa unui număr larg de persoane, respectiv alegători, intimatul a depăşit limitele impuse de dispoziţiile legale, conduita sa caiificându-se ca faptă ilicită, generatoare de prejudicii.

- Printr-o primă critică, recurentul susţine că instanţa de apel a stabilit în mod eronat că au fost respectate limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare şi nu a ţinut seama de exagerările vădite şi de denaturările diseminate publicului larg.

Menţionează că este de notorietate că un om politic îşi asumă în mod voluntar critici în legătură cu modalitatea în care acţionează, însă în niciun caz nu îşi asumă eventuale denigrări şi afirmaţii defăimătoare făcute în lipsa oricărui temei de fapt şi cu scopul unic de a-i prejudicia imaginea, astfel cum s-a întâmplat în cazul de faţă.

Dreptul la exprimare de care se prevalează intimatul nu este un drept absolut şi nu poate fi exercitat abuziv şi vădit contrar raţiunii în baza căruia acesta există.

Printre factorii care trebuie avuţi în vedere în momentul analizei compatibilităţii dintre dreptul la libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată şi demnitatea persoanei, prevăzute de art. 8 din Convenţie, sunt gravitatea şi amploarea acuzaţiilor aduse de către autorul afirmaţiilor părţii vătămate, existenţa unei verificări corespunzătoare realizate de către autor înaintea susţinerii afirmaţiilor, existenţa unor fapte reale pe care s-au bazat acuzaţiile aduse către acesta, buna-credinţă a autorului şi modul în care acesta a respectat regulile de etică profesională.

Dreptul la opinie şi la liberă exprimare, ca orice drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane, sens în care invocă prevederile art. 30 alin. (6) şi art. 54 din Constituţie.

Cel ce îşi exercită dreptul la liberă exprimare trebuie să respecte demnitatea şi onoarea unei persoane, independent de calitatea deţinută de persoana vizată în societate, fiind indiferent dacă este om politic sau nu.

Deşi persoanele publice, aşa cum sunt politicienii, trebuie să permită un grad mai mare de transparenţă, decât persoanele obişnuite, în ceea ce priveşte activitatea lor, relatarea unor evenimente de natură să stârnească reverberaţii negative trebuie sancţionată.

Menţionează că există sancţiune chiar şi dacă persoană vătămată este o persoană publică, în speţă, la acel moment, candidat pentru funcţia de primar general al Chişinăului.

Instanţele naţionale reţin că prin aducerea unor acuzaţii grave, fără ca acestea să se bazeze pe informaţii reale, se săvârşeşte o faptă ilicită de natură să lezeze demnitatea persoanei reclamantului, mai ales dacă aceste acuzaţii nu s-au dovedit a fi adevărate.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este dată de faptul că afirmaţiile intimatului sunt de natură a pune sub semnul întrebării moralitatea şi competenţa recurentului.

Uşurinţa cu care au fost comunicate afirmaţiile de către o persoană care are reprezentarea consecinţelor juridice ale unor afirmaţii nesusţinute de o baza factuală argumentată şi susţinută de probe depăşeşte limitele libertăţii de exprimare.

Comparând afirmaţiile intimatului cu informaţiile vehiculate anterior în presă, este evidentă disproporţia vădită şi conţinutul vătămător al afirmaţiilor acestuia.

Protecţia sporită acordată de art. 10 din Convenţie "câinilor de pază publici" şi, în special, presei este subordonată condiţiei de respectare a îndatoririlor şi responsabilităţilor corespunzătoare funcţiei de jurnalist, precum şi obligaţiei corolare, de a practica un "jurnalism responsabil".

În articolele de presă anterioare se vorbeşte pe larg despre voturile politice ale recurentului şi despre relaţia de prietenie cu familia C., făcându-se doar câteva speculaţii cu privire la sursele fondurilor financiare ale recurentului şi cu privire la o aşa-zisă atitudine pro-rusească.

Se observă că intimatul a făcut afirmaţii false, de o gravitate sporită, bazate pe o profundă antipatie personală.

De asemenea, aşa-zisele evenimente despre care vorbeşte intimatul sunt "cunoscute publicului larg" tocmai din cauza sa, care a ieşit în presă şi a povestit despre aceste evenimente, care, în realitate, nu s-au întâmplat niciodată, dar pe care le-a transformat în subiect de presă.

Precizează că este cu atât mai grav că aceste acuzaţii, de săvârşire a unor infracţiuni, au fost aduse public de către viceprimarul municipiului Bucureşti, om politic cu influenţă şi care ocupă o funcţie de conducere importantă, de la care opinia publică se aşteaptă să deţină informaţii verificate cu privire la acuzaţiile respective.

- Printr-o altă critică, recurentul invocă faptul că instanţa de apel a calificat în mod greşit informaţiile aduse de către intimat la cunoştinţa opiniei publice prin intermediul presei ca fiind simple "opinii personale" sau "judecăţi de valoare".

Instanţa de apel a calificat în mod greşit declaraţiile incriminate ca judecăţi de valoare, ceea ce a condus la o soluţie greşită, fiind nesocotite normele juridice care interzic abuzul de drept.

În contextul jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului se impune necesitatea unei distincţii clare între fapte, pe de o parte, şi judecăţi de valoare, pe de altă parte.

Potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru a face deosebirea între un fapt şi o judecată de valoare, este necesar să se ţină seama de circumstanţele cauzei şi de tonul general al afirmaţiilor.

Cu toate acestea, chiar şi în situaţia în care o afirmaţie este apreciată ca fiind o judecată de valoare, "trebuie să existe o bază factuală suficientă care să o susţină; în caz contrar, aceasta este excesivă."

În concret, instanţa a reţinut în mod eronat caracterul de judecăţi de valoare ale afirmaţiilor intimatului, din moment ce considerentele care înclină balanţa în favoarea libertăţii de exprimare nu sunt temeinice şi nici suficiente pentru a predomina în faţa reputaţiei recurentului.

Aprecierea instanţei, în acest sens, se bazează pe contextul existenţei unor articole de presă anterioare care ar constitui o bază factuală suficientă pentru a susţine afirmaţiile intimatului.

Astfel, instanţa face referire la articole de presă care ar trata subiecte precum: "legătura dintre reclamant şi fraţii C., existenţa unor transferuri de bani care au ajuns în atenţia anchetatorilor, votul dat de reclamant la APCE."

Cu toate acestea, este esenţial să se observe că intimatul nu s-a limitat la o simplă diseminare a unor informaţii cunoscute publicului larg, ci a transmis denaturări scandaloase ale realităţii, denaturări care aduc acuzaţii cu privire la săvârşirea unor fapte cu caracter penal, de o gravitate extremă, care nu se regăseau în articolele de presă (primirea sumei de 3.000.000 euro drept mită, apartenenţa la un grup infracţional organizat, desfăşurarea activităţilor infracţionale de contrabandă cu ţigări, folosirea unei identităţi conspirative, trădare, colaborarea cu servicii de spionaj contra intereselor statului).

Se observă că aceste afirmaţii nu se juxtapun conceptului de judecată de valoare, deoarece se folosesc termeni obiectivi cu caracter faptic, ce fac referire la săvârşirea unor fapte incriminate de lege, fapte care ar putea fi dovedite.

Ca urmare, nu se justifică dispensa probatorie acordată de instanţă prin calificarea acestora ca fiind simple judecăţi de valoare, ce nu pot fi supuse unei probări a exactităţii lor.

În sensul acesta s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Egill Einarsson vs. Islanda, respectiv în cauza Rata Monteiro Da Costa Nogueira şi Patricio Pereira vs. Portugalia.

Menţionează că şi instanţele naţionale au recunoscut necesitatea existenţei unei diferenţieri clare între judecăţi de valoare şi acuzaţii cu un pronunţat caracter obiectiv, sens în care a făcut referire, cu titlu de jurisprudenţă, la sentinţa nr. 4845/16.04.2019 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

Prin urmare, în acord cu deciziile pronunţate în respectivele cauze, acuzaţiile referitoare la săvârşirea unor infracţiuni au un pronunţat caracter obiectiv, acestea trebuind să fie probate, excedând simplei noţiuni de "judecată de valoare", ce înglobează mai degrabă o apreciere pur subiectivă.

Consideră că se impune calificarea acuzaţiilor intimatului ca fiind veritabile declaraţii de fapt, iar nu simple judecăţi de valoare, afirmaţiile denigratoare fiind circumscrise noţiunii de "abuz de drept".

În consecinţă, este evident că afirmaţiile nu sunt susţinute de o bază factuală concretă şi suficientă în raport cu gravitatea acestora.

Aşadar, orice acuzaţie ce implică săvârşirea unei infracţiuni trebuie să se supună unui standard probatoriu superior şi unei analize amănunţite a veridicităţii acestora.

În caz contrar, dreptul la liberă exprimare este exercitat abuziv, contrar exigenţelor bunei-credinţe, demersul acesta având ca unic scop discreditarea şi distrugerea credibilităţii.

- Prin altă critică, recurentul susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit acuzaţiile intimatului ca fiind aspecte prezentate cu titlul de teme de interes general, în virtutea calităţii de oameni politici a ambelor părţi, nesocotind, astfel, existenţa vădită a unui abuz de drept, sens în care a procedat la o aplicare eronată a normelor din materia răspunderii civile delictuale.

Prin răspândirea repetată a unor acuzaţii cu un vădit scop defăimător, care conţineau acuze grave şi denigratoare, prezentând informaţii neadevărate, dreptul la liberă exprimare al intimatului a fost dus în extrema abuzului de drept, sens în care face referire la prevederile art. 15 C. civ. şi la dispoziţiile art. 17 din Convenţie.

Atunci când în discuţie este exerciţiul dreptului la liberă exprimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului insistă asupra protecţiei pe care statele semnatare sunt obligate să o confere presei.

Curtea se referă la presă ca fiind "câinele de pază" al democraţiei, recunoscându-i-se contribuţia la semnalarea unor probleme de interes general şi chiar o obligaţie în acest sens (cauza Smolorz împotriva Poloniei).

Prin urmare, Curtea priveşte rezervat orice nerespectări ale dreptului la liberă exprimare a jurnaliştilor.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, jurnaliştii trebuie să dea dovadă de bună-credinţă în analizele realizate, să prezinte informaţii care au o bază factuală, să nu utilizeze expresii care sunt, de fapt, jigniri gratuite şi să respecte deontologia profesională.

Aşadar, libertatea de exprimare trebuie să respecte în aceste limite, chiar dacă în exercitarea ei s-ar aduce atingere drepturilor altor persoane, precum dreptul la viaţă privată.

În momentul depăşirii lor, se va putea discuta despre un abuz de drept.

Acest lucru este subliniat inclusiv de către Constituţie, care, la art. 30 alin. (6), subliniază că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În acest sens, se admit şi limitări ale dreptului la liberă exprimare, în măsura în care aceste limitări sunt necesare într-o societate democratică, iar măsurile luate sunt proporţionale în raport cu scopul urmărit, anume protecţia reputaţiei unei persoane (cauza Radio France şi alţii împotriva Franţei).

Mai trebuie precizat că, în principiu, poziţia Curţii Europene a Drepturilor Omului este că persoanele publice, în special cele cu funcţii politice înalte, trebuie să dea dovadă de un grad mai ridicat de toleranţă decât persoanele particulare, faţă de criticile expuse (cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei).

De asemenea, în cauzele Ojala şi Etukeno Oy împotriva Finlandei şi Ruusunen împotriva Finlandei, Curtea a observat că interesul publicului este mai ridicat în situaţia indivizilor care sunt persoane publice, iar prezentarea, în anumite limite, a aspectelor ce ţin de viaţa privată constituie o chestiune relativ normală într-o societate democratică.

Mai mult, în cauzele care privesc acuzaţii de comportament infracţional, cum este şi cazul de faţă, Curtea a luat în considerare, de asemenea, faptul că, în temeiul art. 6 şi art. 2 din Convenţie, persoanele beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la dovedirea acesteia.

Menţionează că, în cazul de faţă, nici nu s-a pus vreodată problema vinovăţiei recurentului de către autorităţile statului.

Totodată, Curtea a apreciat că libertatea de exprimare nu poate şi nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate absolută se transformă în contrariul ei.

Dreptul la libera opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, cu bună-credinţă, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane.

Aşadar, Convenţia nu poate fi interpretată în sensul că persoanele fizice trebuie să tolereze acuzaţii de săvârşire a unor infracţiuni, acuzaţii ce le sunt aduse public de către funcţionari publici, de la care opinia publică se aşteaptă să deţină informaţii verificate, fără ca astfel de declaraţii să fie susţinute de fapte.

În condiţiile în care imaginea recurentului a fost distorsionată şi conturată negativ în opinia publicului, în mod logic acest fapt a afectat alegerile situate în proximitatea acestor declaraţii.

Scopul intimatului a fost murdărirea imaginii recurentului cu activităţi infracţionale josnice şi mincinoase şi instigarea publicului la ură şi dispreţ, lucru care s-a şi întâmplat.

Declaraţiile defăimătoare au fost făcute de intimat tocmai în acest scop, nefiind o coincidenţă momentul difuzării acestora în spaţiul public, ci o practică politică recurentă, contrară legii.

Este deja un aspect comun faptul că informaţiile din mass-media au un rol covârşitor în formarea opiniei publice, cu atât mai mult cu cât s-au consacrat ca fiind mijlocul prin intermediul căruia este asigurată interfaţa legăturilor, conexiunilor, raportului dintre diversele structuri sociale, de la instituţii publice, instituţii comerciale, corporaţii, până la individul particular.

Televiziunile care au difuzat declaraţiile pârâtului sunt urmărite de majoritatea cetăţenilor alegători, informaţiile difuzate prin intermediul acestora având aptitudinea să influenţeze major opţiunea de vot.

În cazul de faţă, în mod evident influenţarea a fost una intenţionată şi directă, fiind indiscutabile aceste chestiuni probate prin toate circumstanţele cauzei, precum persoana vizată (candidat la alegerile organizate), momentul difuzării declaraţiilor (înainte de desfăşurarea acestor alegeri), precum şi scopul declaraţiilor (atingerea imaginii recurentului şi, în final, influenţarea rezultatului alegerilor).

Menţionează că aceste afirmaţii, extrem de grave şi denigratoare la adresa recurentului, au fost făcute în timpul sau în proximitatea campaniei electorale pentru alegerile locale la care a participat, fiind disponibile inclusiv pe platformele de social-media, fiind vizibile publicului larg.

Precizează că acţiunile intimatului l-au prejudiciat în mod grav, reducându-i în mod drastic şi total nejustificat şansele de a fi ales în funcţia de primar, la care a încercat să acceadă, deşi poziţia sa în sondaje era una de vârf, dar şi prin încălcarea dreptului la viaţă privată, la imagine şi la demnitate al recurentului.

Cu toate că intimatul nu a adus nicio probă care să îi susţină afirmaţiile, efectul pe care aceste acuzaţii l-au produs asupra persoanei recurentului a fost şi este deosebit de prejudicios, întrucât acestea au fost aduse la cunoştinţa populaţiei prin intermediul unei surse recunoscute de către cetăţeni ca fiind avizată.

Astfel, nici nu a fost necesară prezentarea de probe pentru a induce opiniei publice această pretinsă imagine de infractor, corupt sau de conspiraţionist a recurentului.

Atitudinea de rea-credinţă a intimatului reiese cu claritate din ceea ce a afirmat cu privire la recurent, însă această defăimare este lipsită de bază factuală.

Susţine că intimatul nu a păstrat limitele obiectivitătii, creându-i recurentului, în mod voit, o imagine nereală de infractor şi corupt.

Sunt nesocotite, astfel, exigenţele de bună-credinţă şi respectarea deontologiei profesionale.

Lipsa probelor care să susţină cele afirmate şi inexistenţa unei baze factuale suficiente constituie o premisă pentru constatarea abuzului (cauza Medzlis Islamske Zajednice Brcko şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei).

Precizează că, în acest mod, a fost lezat în mod grav şi ireversibil drepturile sale la viaţă privată, la demnitate şi la imagine.

Menţionează că au fost sancţionate de către instanţele naţionale afirmaţii precum "au furat de dimineaţa până seara, nu pentru a face vreun lucru bun pentru electorat", "pus pe căpătuială pentru el şi familia lui", "a venit la furat", "risipeşte banii publici", "la câte firme a fost în control, nu a plecat cu mâna goală", "este la furat, nu la condus Primăria", "este pus pe căpătuit".

De asemenea, invocă şi că, în practica instanţelor naţionale, s-a mai reţinut şi că "proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Astfel, dată fiind natura prejudiciului moral, nu era necesar a se proba fără dubiu şi fără echivoc împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputaţie a reclamantului - persoană publică, cu o anumită notorietate şi care se bucură de un anumit prestigiu - în contextul în care pârâtul, prin afirmaţiile sale cu caracter scandalos şi neadevărat, făcute în cadrul unei campanii de denigrare desfăşurată la un nivel foarte extins, pe posturi de televiziune şi în presă, a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitatea umană, "atacul" atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecinţe negative în plan moral victimei".

Susţine recurentul că este de netăgăduit că a avut loc o campanie agresivă de discreditare a recurentului, campanie strategic dozată temporal (cu puţin timp înainte de noile alegeri), astfel încât efectele sale să se producă cu certitudine.

Afirmaţiile făcute cu ocazia apariţiei în emisiuni şi cu ocazia intrării în direct în emisiune, prin telefon, conţin o serie de informaţii care dezinformează publicul, lăsând impresia că recurentul a realizat diverse activităţi infracţionale ce implică prejudicierea statului, fără a exista dovezi în acest sens, ci doar presupuneri şi acuze fără nicio bază factuală.

Aceleaşi afirmaţii induc publicului ideea că recurentul a săvârşit infracţiuni de corupţie şi de serviciu în mod constant, obţinând sume de bani exorbitante în mod ilegal (în realitate respectivele sume de bani şi activităţi infracţionale neexistând niciodată).

Având în vedere toate conduitele expuse pe larg şi prezentarea stării de fapt relevante, instanţa de apel ar fi trebuit să facă o aplicare corectă a regulilor de drept substanţial ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, în care fapta ilicită se materializează prin abuzul de drept.

Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii, are în vedere situaţia valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altuia un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de leguitor şi în limitele sale.

Caracterul excesiv al exercitării dreptului impune, per a contrario, necesitatea existenţei unui raport de proporţionalitate între exerciţiul dreptului de către titular şi prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terţe persoane pe această cale.

Depăşirea acestui raport de proporţionalitate şi, implicit, situarea dreptului subiectiv în afara limitelor sale, face ca exerciţiul dreptului să fie excesiv şi de natură să atragă răspunderea titularului.

De altfel, art. 1.353 C. civ. stabileşte, ca principiu general, că cel care cauzează altuia un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, decât în măsura în care exercită abuziv acest drept, fapt care a fost demonstrat prin probatoriul administrat în prezenta cauză.

Aşadar, instanţa de apel trebuia să facă o justă aplicare a normelor de drept substanţial care sancţionează abuzul de drept, ca formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, şi să constate că, în prezenta cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a intimatului pentru ampla acţiune de denigrare pe care a întreprins-o împotriva recurentului.

5. Apărări formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare de către intimat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.

Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.

Înalta Curte constată că, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederi legale care au în vedere situaţia în care instanţa a aplicat greşit normele de drept material, când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greşit, recurentul-reclamant nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate subsumabile motivului de casare invocat.

În realitate, memoriul de recurs, care se întinde pe mai multe pagini, şi în conţinutul căruia se fac referiri la texte de lege şi la principii ce decurg din jurisprudenţa în materie a curţii de contencios european, se bazează pe susţineri cu caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanţa de apel, recurentul-reclamant urmărind, de fapt, doar o reevaluare a elementelor de temeinicie ale cauzei, care să justifice, în acest mod, incidenţa aspectelor de drept material pretinse a fi încălcate.

- Cât priveşte cea dintâi critică dedusă judecăţii, prin care se pretinde reţinerea eronată, de către instanţa de apel, a respectării limitelor dreptului la liberă exprimare de către intimatul-pârât, se constată că recurentul-reclamant, deşi indică textele de lege pretins a fi greşit interpretate/aplicate de către instanţa de apel, art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 30 alin. (6) şi art. 54 din Constituţie, acestea au un caracter strict formal, nefiind în măsură să permită exercitarea controlului judiciar al instanţei de recurs, atât ca urmare a manierii generale în care au fost prezentate, cât mai ales că, prin susţinerile subsumate acestei critici, recurentul-reclamant tinde, în realitate, la obţinerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de instanţele de fond.

Astfel, după prezentarea respectivelor susţineri cu caracter general, recurentul-reclamant face trimitere la situaţia de fapt, respectiv la calitatea sa de "persoană publică, în speţă, la acel moment, candidat pentru funcţia de primar general al Chişinăului", pentru ca ulterior să aducă în discuţie chestiuni ce tind la o nouă apreciere a bazei factuale reţinute de către instanţa de apel, ca efect al interpretării probatoriului (în speţă, a declaraţiilor intimatului-pârât), prin afirmaţii precum "aceste acuzaţii nu s-au dovedit a fi adevărate", "afirmaţii nesusţinute de o bază factuală argumentată şi susţinută de probe".

Însă, în speţă, instanţa de apel, în cercetarea temeiniciei soluţiei primei instanţe, a stabilit, în legătură cu obligaţia de probă care îi incumbă autorului afirmaţiilor, că este necesară, în prealabil, calificarea acestora, după caz, ca fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, ca judecăţi de valoare, cu implicaţiile ce decurg din acest aspect, în acord cu principiile stabilite prin jurisprudenţa instanţei de contencios european (cauza Lingens c. Austriei), constând în aceea că doar persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească existenţa şi veridicitatea lor, pe când demonstrarea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată (pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situaţie, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie), unicul element a cărui cercetare se impune, în acest din urma caz, fiind atitudinea subiectivă a autorului afirmaţiilor denunţate ca fiind calomnioase.

Or, în legătură cu aceste aspecte, instanţa de apel a stabilit, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, că majoritatea afirmaţiilor intimatului-pârât reprezintă "judecăţi de valoare şi nu situaţii faptice".

A afirma, aşadar, la acest moment procesual, contrariul, constituie o nesocotire a limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu şi cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat (în temeiul căruia a fost stabilită existenţa bazei factuale, în funcţie de care s-au făcut apoi statuările în drept ale instanţei de prim control judiciar) - aspecte de temeinicie a căror existenţă şi apreciere aparţin exclusiv instanţelor fondului.

Prin urmare, cum criticile recurentului-reclamant vizează, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu, în legătură cu care solicită o nouă dezlegare - respectiv a afirmaţiilor intimatului-pârât - pentru ca acestea să capete valenţa unor situaţii faptice, contrar reţinerii instanţelor fondului (care nu mai pot fi supuse unei noi dezbateri în faţa instanţei de recurs), acestea nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac.

- În acest sens, se constată că însuşi recurentul-reclamant afirmă, în mod expres, în dezvoltarea celei de-a doua critici formulate prin memoriul de recurs, că "instanţa a calificat în mod greşit informaţiile aduse de către pârâtul-intimat la cunoştinţa opiniei publice, prin intermediul presei, ca fiind simple opinii personale sau judecăţi de valoare", susţinere formulată în scopul de a se obţine "calificarea acuzaţiilor pârâtului-intimat ca fiind veritabile declaraţii de fapt şi nu simple judecăţi de valoare".

Or, o atare atitudine procesuală nesocoteşte limitele în cadrul cărora are loc judecata în faţa instanţei de recurs, al cărei obiect este determinat strict de cercetarea conformităţii cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât şi în drept.

Prin urmare, exigenţele procedurale determinate de motivul de casare invocat de parte impuneau, aşadar, doar invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situaţia factuală reţinută.

Astfel, se constată că recurentul-reclamant tinde, în realitate, a obţine, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o atare eventuală împrejurare, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanţial şi a principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţei de contencios european, la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

Aşadar, în lipsa unei argumentaţii care să dovedească nelegalitatea deciziei atacate, nu sunt apte a declanşa controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora, urmare a reţinerii caracterului de judecăţi de valoare a afirmaţiilor intimatului-pârât, "considererentele ce înclină balanţa în favoarea libertăţii de exprimare nu sunt temeinice".

Suplimentar, nici modalitatea în care recurentul a înţeles să deducă, spre examinare, susţinerile formulate în cadrul celei de-a doua critici, referitoare la "greşita calificare a informaţiilor ca fiind judecăţi de valoare", care constituie reiterări ale susţinerilor în acelaşi sens invocate în cuprinsul cererii de apel, nu sunt în măsură să asigure legala învestire a instanţei de recurs cu examinarea lor, din moment ce acestea au primit deja dezlegare jurisdicţională în calea devolutivă de atac.

Or, o atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac, partea interesată poate invoca doar aspecte de nelegalitate care îşi au corespondent în considerentele deciziei atacate.

În egală măsură, nu poate forma obiect de analiză în recurs nici simpla afirmaţie a recurentului-reclamant referitoare la pretinsa reţinere, în mod eronat, de către instanţa de apel, a existenţei unei baze factuale suficiente, care să susţină afirmaţiile intimatului-pârât, din moment ce, în dezvoltarea acesteia, partea arată că "în articolele de presă anterioare se vorbeşte foarte pe larg" despre cele afirmate de intimat, respectiv că "pârâtul-intimat nu s-a limitat la o simplă diseminare a unor informaţii cunoscute publicului, ci a transmis denaturări (...) cu privire la săvârşirea unor fapte cu caracter penal (...) care nu se regăseau în articolele de presă", pentru ca ulterior să arate că "aceste afirmaţii nu se juxtapun conceptului de judecată de valoare".

În acelaşi sens, recurentul-reclamant a mai arătat şi că "afirmaţiile făcute cu ocazia apariţiei în emisiuni (...) conţin o serie de informaţii care dezinformează publicul (...), fără a exista dovezi în acest sens, ci doar presupuneri şi acuze fără nicio bază factuală", respectiv că "aşa-zisele evenimente despre care vorbeşte acesta sunt cunoscute publicului larg tocmai din cauza pârâtului-intimat, care a ieşit în presă şi a povestit aceste evenimente (...)".

Prin urmare, inclusiv maniera în care au fost formulate aceste susţineri denotă o pretinsă netemeinicie a reţinerilor curţii de apel în legătură cu modalitatea de interpretare, în cauză, a probatoriului (articolele anterioare care se refereau la subiectele cu privire la care au fost formulate afirmaţiile intimatului-pârât), care a justificat considerentele instanţei de apel.

Nu este permisă, aşadar, solicitarea adresată instanţei de recurs de a reveni asupra modalităţii de apreciere a unor mijloace probatorii de către instanţele fondului, câtă vreme o asemenea analiză este exclusă de scopul şi de limitele controlului judiciar al instanţei de recurs, de a supune instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., anterior menţionate.

Se constată, de asemenea, că recurentul-reclamant expune în continuare, în legătură cu pretinsa lipsă a unei baze factuale suficiente a afirmaţiilor intimatului-pârât, doar consideraţii generale reţinute în practica instanţei de contencios european în legătură cu acest aspect, care nu deduc judecăţii posibile nelegalităţi săvârşite de către instanţa de apel, motiv pentru care acestea nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Nici susţinerile recurentului-reclamant în legătură cu reţinerile instanţei de apel referitoare la atitudinea subiectivă a intimatului-pârât, la momentul formulării afirmaţiilor, nu sunt în măsură să învestească în mod legal instanţa de recurs cu critici de nelegalitate.

Astfel, fără a opune dezlegărilor curţii de apel (prin care s-a reţinut că judecăţile de valoare "nu au avut un caracter de noutate şi nu au determinat vreun impact negativ major asupra activităţii sale de om politic") critici subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege, partea s-a limitat doar la a susţine (suplimentar celor deja analizate în raport cu aspectul existenţei articolelor anterioare de presă) următoarele: "cu toate că intimatul nu a adus nicio probă care să îi susţină afirmaţiile, efectul pe care aceste acuzaţii l-au produs (...) a fost şi este deosebit de prejudicios, întrucât acestea au fost aduse la cunoştinţa populaţiei prin intermediul unei surse recunoscute de către cetăţeni ca avizată", pentru ca ulterior să arate, în mod contradictoriu, că, "astfel, nici nu a fost necesară prezentarea de probe pentru a induce opiniei publice această pretinsă imagine de infractor, corupt sau de conspiraţionist", iar în final să concluzioneze că "atitudinea de rea-credinţă a intimatului reiese cu claritate din ceea ce a afirmat (...), însă această defăimare este lipsită de o bază factuală."

Se constată, aşadar, că inclusiv aceste susţineri ale recurentului-reclamant vizează, în realitate, modalitatea de valorificare a probelor şi repun în discuţie, într-o manieră inadecvată procedural, calificarea dată afirmaţiilor de către instanţele de fond, singurele care au competenţa de administrare şi evaluare a probatoriului.

Concluzionând, se reţine că recurentul-reclamant este nemulţumit, în esenţă, de maniera în care au fost analizate articolele anterioare de presă (în legătură cu care s-a reţinut că reprezintă baza factuală a afirmaţiilor intimatului-pârât), precum şi că nu a fost dată o interpretare corectă unor expresii şi sintagme ale părţii adverse, afirmate ca fiind "denaturări scandaloase ale realităţii" şi ca fiind formulate cu depăşirea limitelor bazei factuale pe care se întemeiau.

Toate aceste susţineri se raportează, însă, aşa cum a fost arătat, în mod exclusiv, la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în dosar, astfel încât nu pot fi subsumate motivului de casare invocat.

De asemenea, se constată ca fiind formal invocată şi susţinerea recurentului-reclamant în legătură cu afirmaţiile privind activitatea acestuia de "contrabandă cu ţigări" - singurele stabilite de către instanţele de fond ca nereprezentând o judecată de valoare - din moment ce partea se rezumă la a arăta, în deplină concordanţă cu reţinerile instanţei de prim control judiciar, că "aceste afirmaţii nu se juxtapun conceptului de judecată de valoare".

Totodată, fără a contrapune critici de nelegalitate dezlegărilor instanţei de apel în legătură cu respectiva afirmaţie (calificată drept situaţie faptică), recurentul-reclamant se limitează, pe parcursul memoriului de recurs, doar la a formula aprecieri generale, referitoare la ansamblul afirmaţiilor intimatului, atunci când afirmă, dată fiind televizarea lor, că "declaraţiile pârâtului au aptitudinea să influenţeze major opţiunea de vot", luând în considerare şi momentul în care au fost făcute ("în timpul sau în proximitatea campaniei electorale"), că acţiunile intimatului l-au "prejudiciat în mod grav", prin "reducerea în mod drastic şi total nejustificat" a şanselor sale, în calitate de candidat, la funcţia de primar al oraşului Chişinău, precum şi că scăderea numărului cetăţenilor care îl simpatizau "se datorează în mod exclusiv acestei anticampanii susţinute de pârâtul-intimat".

Or, aceste susţineri nu pot forma obiectul examinării instanţei de recurs, fiind formulate cu ignorarea împrejurării că, în valorificarea echilibrului între dreptul la viaţă privată şi cel la libera exprimare, instanţa de apel a ţinut seama de însăşi baza factuală relevată de probele administrate (articolele anterioare de presă), ceea ce i-a permis concluzionarea în sensul că "doar această afirmaţie nu are greutatea pentru a produce un efect major în rândul publicului, de natură a afecta reputaţia reclamantului-apelant, având în vedere şi restul informaţiilor publicate de presă cu privire la acesta."

- Nici cea din urmă critică a recurentului-reclamant, referitoare la pretinsa nesocotire a existenţei unui abuz de drept al intimatului-pârât, ca efect al "răspândirii repetate a unor acuzaţii cu un vădit scop defăimător", respectiv a unei aşa-zise aplicări eronate a normelor de drept material care guvernează răspunderea civilă delictuală, nu constituie veritabile critici de nelegalitate.

În ceea ce priveşte aspectele relative la existenţa unui abuz de drept, se reţine că, deşi sunt indicate textele de lege pretins a fi greşit interpretate/aplicate de către instanţa de apel (art. 15 C. civ., art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 30 alin. (6) din Constituţie), respectiv se face referire la aspecte ce decurg din jurisprudenţa instanţei de contencios european, recurentul-reclamant realizează, similar cu modalitatea în care a formulat criticile anterioare, doar aprecieri de ordin general, trimiteri la probe ("cu toate că intimatul nu a adus nicio probă") şi referiri la situaţia de fapt ("această defăimare este lipsită de bază factuală"), ceea ce face critica nesusceptibilă de încadrare în drept, fiind de neprimit în cadrul procesual dat.

Astfel, prin modalitatea de redactare a memoriului de recurs, partea nu realizează o argumentaţie efectivă, prin care să arate, în mod efectiv, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel, ci doar redă, sub forma citării, şi menţionează cadrul general în care respectivele norme de drept şi principii jurisprudenţiale invocate îşi găsesc aplicabilitatea.

Or, astfel de susţineri, care nu îmbracă forma unor critici de nelegalitate, exclud posibilitatea încadrării lor în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, şi în cadrul acestei critici, se fac trimiteri nepermise de exigenţele procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, la probele dosarului, respectiv se reproşează neverificarea existenţei unei eventuale vinovăţii a recurentului-reclamant, stabilită de către organele de cercetare penală, în raport cu acuzaţiile care i-au fost aduse.

Această susţinere ignoră, însă, cadrul factual reţinut de instanţa de apel, care a stabilit, ca urmare a cercetării elementelor probatorii (articolele anterioare de presă), că "intimatul-pârât nu avea obligaţia de a stabili veridicitatea acestora, chiar şi în ipoteza prezentării unor situaţii faptice", dată fiind "preluarea" respectivelor informaţii din alte surse jurnalistice care se refereau la acest subiect - aspect de temeinicie nespus reexaminării în prezenta cale de atac.

În continuare, se constată că susţinerile expuse la par. 65-71 din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul cererii de apel, care au fost avute în vedere de către instanţa devolutivă de control judiciar în pronunţarea deciziei din apel, cu o argumentare identică, ce nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind în prezenţa unor veritabile critici de nelegalitate ale considerentelor prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, motiv pentru care nu pot fi primite.

Aceasta întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel în legătură cu aceste susţineri, se constată că recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Cât priveşte susţinerile referitoare la pretinsa nerespectare a normelor de drept material ce guvernează răspunderea civilă delictuală, se constată că nici de această dată recurentul-reclamant nu formulează, în mod efectiv, critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată, ci se rezumă la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la cadrul factual, sens în care arată, în mod expres că, "având în vedere conduitele expuse pe larg şi prezentarea stării de fapt relevante, instanţa de apel ar fi trebuit să facă o aplicare corectă a regulilor de drept substanţial ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale".

Or, dată fiind modalitatea prin care partea a înţeles să deducă, spre analiză, respectiva susţinere, se constată că acesta tinde, în realitate, să stabilească, în mod artificial, contextul factual al cauzei, într-o altă manieră decât cea stabilită de către instanţele fondului, şi să justifice, astfel, neprocedural, o eventuală încălcare a regulilor de drept şi a criteriilor jurisprudenţiale în raport cu cadrul factual afirmat ca fiind corect.

Această manieră nesocoteşte, însă, limitele de exercitare a controlului judiciar specific instanţei de recurs, circumscrise strict aspectelor de nelegalitate pe baza situaţiei determinate de instanţele de fond, singurele care au competenţa de administrare şi evaluare a probatoriului.

Prin urmare, nefiind formulate critici de nelegalitate conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., controlul judiciar specific instanţei de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1020A/2023 din 4 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1020 A/2023 din 4 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.