Appeal annulled as unstamped; claimant ordered to pay 8,315.95 RON costs

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă în data de 25.06.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 3.925.367,97 RON, reprezentând sumele împrumutate de către aceasta din urmă, obligarea la plata sumelor datorate cu titlu de dobândă legală, de la data acordării împrumuturilor şi până la data efectivă a plăţii, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2.164 şi urm. C. civ.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 178/2021 din 04.02.2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescris dreptul la acţiune; a obligat reclamantul să plătească pârâtei sume de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 563 din 24.11.2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei, pe care a anulat-o, şi a trimis cauza spre rejudecare.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 1133/2022 din 12.05.2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, şi a respins cererea formulată de reclamant, ca fiind prescris dreptul la acţiune; a obligat reclamantul să plătească pârâtei sume de 34.320 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 262/2023 din 18.05.2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei, pe care a anulat-o, şi, rejudecând, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă; a respins acţiunea, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 7 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A., prin care a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.

- În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că iniţial completul învestit cu judecarea apelului avea o altă componenţă, acesta pronunţându-se anterior asupra unor cereri incidentale în cauză, respectiv cererea în interes alăturat formulată de către asociatul intimatei-pârâte.

A mai invocat că, în afara motivelor legale, s-a procedat la înlocuirea unui membru al completului de judecată, fapt care a afectat continuitatea completului de judecată iniţial, învestit în mod aleatoriu.

Totodată, a mai precizat şi că, deşi normele procedurale permit amânarea cauzei în situaţia în care urmează dezbaterile pe fond, cauza care a condus la respectiva schimbare fiind temporară şi uşor surmontabilă la un viitor termen de judecată, s-a decis ascultarea concluziilor părţilor de către completul de judecată, în noua sa componenţă.

- În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a invocat faptul că, din sentinţa penală nr. 2622/F/14.11.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia penală în dosarul nr. x/2016, cât şi din acordul de recunoaştere a vinovăţiei (parte a sentinţei penale) reiese că sumele de bani primite de intimata-pârâtă proveneau de la recurentul-reclamant şi trebuiau returnate acestuia la cerere, fiind la dispoziţia sa tot timpul.

Aşadar, a afirmat că instanţa penală s-a pronunţat cu autoritate de lucru judecat când a stabilit aceste fapte şi a dispus încetarea procesului faţă de administratorul intimatei-pârâte şi faţă de aceasta din urmă.

De asemenea, a susţinut şi că, odată stabilit caracterul licit şi real al remiterii sumelor de bani şi al obligaţiei de restituire a acestora către recurentul-reclamant, prin reinterpretarea situaţiei de fapt, instanţa de apel a intervenit asupra lucrurilor tranşate anterior cu autoritate de lucru judecat.

- În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat normele de drept substanţial în materia contractului de împrumut atunci când a reţinut că este necesară preconstituirea unui înscris, iar alte probe nu sunt admisibile în cazul acestui contract.

Astfel, a afirmat că împrumutul este un contract real, dovada făcându-se prin dovada remiterii sumelor de bani, lucru pe care a afirmat că l-a făcut.

De asemenea, a invocat şi că, fiind vorba despre un contract real, dovada poate fi facută prin orice mijloace de probă, remiterea sumelor de bani fiind un fapt juridic dovedit.

Aşadar, din interpretarea materialului probator, dar şi a actelor care au stat la baza sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2016, precum şi a considerentelor acesteia, a afirmat că sunt pe deplin probate atât încheierea contractului de împrumut, cât şi sumele efectiv remise intimatei-pârâte.

A concluzionat prin aceea că acele considerente ale instanţei de apel prin care s-a făcut referire la necesitatea existenţei unui înscris, ca unică probă a împrumutului, reprezintă o aplicare eronată a dreptului material incident.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Sub un prim aspect, a precizat că motivele de recurs formulate reprezintă doar argumente lipsite de consistenţă şi de suport probator, fiind menite a masca lipsa unor critici reale şi pertinente.

Sub aspect procesual, a precizat, pe de o parte, că recurentul a formulat critici doar împotriva deciziei instanţei de apel, nu şi a sentinţei tribunalului, astfel încât nu este cazul a se casa şi hotărârea primei instanţe şi, pe de altă parte, că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd, în mod expres, că trimiterea spre rejudecare în ipoteza nesoluţionării fondului poate fi dispusă doar o singură dată în cursul procesului.

Or, în speţă, litigiul se află în cel de-al doilea ciclu procesual.

Cât priveşte criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a menţionat că recurentul nu a arătat şi nu a dovedit condiţie cerută de lege pentru a putea fi primit acest motiv de casare, respectiv ca modificarea componenţei completului să fi fost făcută "cu încălcarea legii", susţinerile recurentului fiind, totodată, şi lipsite de orice suport.

Prin încheierea din 11.05.2023 se reţine referatul grefierului de şedinţă, "care învederează că pentru acest termen de judecată stabilirea compunerii completului de judecată a fost consemnată în procesul-verbal nr. x/08.05.2023 depus în mapă separată, conform art. 233 alin. (2) C. proc. civ. şi a art. 109 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor de judecată (...)."

Prin urmare schimbarea compunerii completului nu a fost o chestiune ocultă, nelegală, ci a avut loc cu respectarea întocmai a procedurii instituite de Regulamentul aprobat prin Hotărârea CSM nr. 3243/22.12.2022.

Totodată, arată şi că acest motiv de nelegalitate este invocat tardiv, cu nerespectarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurentul trebuia să reclame şi să dovedească pretinsa nelegalitate a compunerii completului la termenul din data de 11.05.2023, când a luat act de situaţia de fapt.

Cu toate acestea, a ales să rămână în pasivitate şi să participe la dezbateri, sens în care a pus concluzii pe fond, fără a formula obiecţiuni, sens în care înţelege să invoce excepţia inadmisibilităţii formulării acestui motiv de casare.

Cât priveşte criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a menţionat că susţinerile sunt nefondate, din moment ce hotărârea penală nu atestă cele invocate de recurent.

Însuşi inculpatul A. a fost condamnat definitiv pentru luare de mită, pentru că a pretins în mod nelegal aceste sume în considerarea demnităţii publice pe care o avea.

Dacă ar fi fost vorba despre sume licite pe care le-ar fi împrumutat cuiva, niciodată nu ar fi fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executare.

Nicăieri în cuprinsul hotărârii penale nu se vorbeşte despre vreo sumă licită de bani ori despre vreun împrumut acordat intimatei, motiv pentru care este absurd a se pretinde şi reţine că, de fapt, situaţia litigioasă dintre părţi ar fi fost tranşată.

Recurentul nu face trimitere concretă şi nici nu citează pretinsele considerente ale hotărârii penale, întrucât acestea nu există.

Concluzionează în sensul că instanţa penală nu a statuat cu privire la caracterul licit al sumelor sau cu privire la existenţa contractului de împrumut.

Cât priveşte criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că recurentul a omis să indice, în concret, normele de drept material care au fost încălcate.

Mai mult, recurentul invocă o greşită analiză a materialului probator, care în accepţiunea sa ar fi fost unul complet şi relevant, motiv pentru care argumentele formulate nu se încadrează în motivul de casare evocat, recursul fiind nul în condiţiile art. 489 C. proc. civ.

În concret, se pretinde că, fiind în prezenţa unui contract real, pentru a fi admise în fond pretenţiile, creditorul reclamant trebuia doar să facă dovada remiterii sumelor de bani.

Recurentul este în eroare, din moment ce remiterea sumelor de bani nu reprezintă forma ad probationem a raportului juridic de împrumut.

Remiterea nu este un act juridic cu valoare probatorie, ci este un fapt juridic.

Pentru a opune în instanţă un asemenea raport, creditorul trebuia să facă dovada contractului însuşi.

Or, dovada poate fi făcută exclusiv printr-un înscris, fiind vorba despre o sumă ce depăşeşte 250 RON, şi nu prin orice mijloc de probă, aşa cum greşit afirmă recurentul.

Pe fondul cauzei, invocă aplicabilitatea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât recurentul încearcă să încaseze sumele de bani pretinse prin săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă şi spălare de bani (infracţiuni pe care le-a recunoscut şi pentru care a fost condamnat definitiv), astfel încât nu poate opera repetiţiunea unei obligaţii care are un obiect ilegal ori imoral.

În mod cert suma solicitată în prezenta cauză este aceeaşi cu cea reţinută prin hotărârea penală, fapt de altfel afirmat de către reclamant, prin reprezentantul său, şi prin precizările depuse la dosar la termenul din 14 aprilie 2022.

Nu există două rânduri de sume pe care să le fi plătit S.C. C. S.A. către intimată, unele cu titlu de împrumut şi altele cu titlu de mită pentru reclamant.

Prin urmare, cât timp, prin hotărârea penală se afirmă, cu autoritate de lucru judecat, că aceste sume sunt ilicite şi provin din săvârşirea unor infracţiuni, nu se poate reţine, în prezenta pricină, că ele au un caracter licit.

Reclamantul evită a răspunde dacă împrumutul a fost consemnat în anul 2010 printr-un contract scris (pentru că niciodată nu a intervenit o asemenea convenţie), însă pretinde că raportul juridic dintre părţi ar rezulta din declaraţia dată în dosarul penal de doamna D., declaraţie pe care o apreciază ca fiind o mărturisire extrajudiciară.

Sub aspect procedural declaraţia din dosarul penal nu poate fi primită ca fiind forma ad probationem a contractului pretins, având în vedere că: doamna D. nu avea mandat din partea intimatei pentru a recunoaşte un împrumut; declaraţia nu poate constitui şi nu poate fi primită ca o mărturisire extrajudiciară, pentru că instituţia "mărturisirii" are ca obiect, potrivit art. 348 alin. (1) C. proc. civ., doar fapte juridice, nu şi acte juridice; nicăieri în cuprinsul declaraţiei nu se vorbeşte despre un împrumut acordat de reclamant pârâtei; potrivit art. 350 alin. (2) C. proc. civ., mărturisirea extrajudiciară nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu este admisă, iar, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ., proba cu martori nu poate fi admisă pentru a dovedi un act juridic cu o valoare de peste 250 RON.

Mai mult, declaraţia nu poate constitui nici măcar început de dovadă scrisă în înţelesul art. 310 C. proc. civ., pe de o parte, pentru că este un act unilateral şi nu vorbeşte despre un împrumut, iar, pe de altă parte, pentru că începutul de dovadă scrisă face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă.

Or, reclamantul nu a mai procurat nicio alta probă în susţinerea pretenţiilor sale pe parcursul judecăţii în cele două cicluri procesuale.

Nici afirmaţia recurentului în sensul că respectiva declaraţie ar avea valoarea unui înscris recognitiv nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că nici prin aceasta şi nici prin hotărârea penală nu se vorbeşte despre un împrumut (acesta fiind o ficţiune), iar, pe de altă parte, pentru că era necesar ca reclamantul să dovedească că există un astfel de raport juridic, fiind incorectă susţinerea acestuia în sensul că declaraţia ar face concomitent şi dovada raportului şi ar reprezenta şi o recunoaştere a acestuia.

Arată, de asemenea, şi că recurentul nu a făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre cele două condiţii esenţiale de existenţă şi de validitate ale raportului juridic de împrumut.

În ceea ce priveşte acordul de voinţe, chiar dacă ar fi intervenit vreodată, existenţa lui poate fi dovedită numai printr-o formă scrisă - ad probationem.

În ceea ce priveşte remiterea efectivă a bunului dat cu împrumut, în mod cert recurentul nu aduce dovezi în sensul că ar fi remis, din patrimoniul său, vreo sumă către intimată, că urmare a acordului de voinţe.

Nicăieri în cuprinsul declaraţiei nu se vorbeşte despre existenţa vreunui contract de împrumut intervenit între recurent şi intimată, ci se vorbeşte doar despre anumite sume de bani încasate de intimată de la terţul S.C. C. S.A., în baza unor contracte de consultanţă.

Sumele arătate în declaraţie nu sunt menţionate ca împrumuturi, ci ca mită solicitată şi pe care trebuia să o primească recurentul pentru facilitarea semnării de către S.C. C. S.A. a unui contract public.

Prin urmare, declaraţia nu poate fi considerată o recunoaştere a unui împrumut, ci o recunoaştere a unei sume ilicite pe care reclamantul a pretins-o din poziţia publică în care se afla.

De asemenea, arată, cu privire la susţinerea în sensul că terţul ar fi acţionat în calitate de mandatar al recurentului, că acesta nu a făcut dovada existenţei raportului juridic de mandat.

Recurentul nu are nicio legătură juridică cu terţul respectiv, nu este şi nu a fost niciodată acţionar al acestei societăţi, nu are niciun raport juridic din care să rezulte că aceasta i-ar datora vreo sumă de bani şi nu a acordat niciodată vreun mandat acestei societăţi, pentru ca, în numele lui, să achite intimatei vreo sumă de bani cu orice titlu.

În mod cert, natura sumelor de bani solicitate prin acţiune este una ilicită, aşa cum în mod definitiv s-a stabilit prin hotărârea penală.

Recurentul a recunoscut, prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat cu organele penale, că sumele sunt ilicite şi că reprezentau foloasele sale necuvenite, aşa cum a recunoscut şi în prezenta cauză.

Sumele de bani pretinse prin cererea introductivă nu reprezintă un împrumut al recurentului dat intimatei, ci reprezintă sume achitate de către terţul S.C. C. S.A. către intimată în cadrul unui raport contractual cadru intervenit în anul 2009, raport juridic care nu face obiectul analizei în cauza de faţă.

Dacă există cineva care ar putea emite vreo pretenţie asupra acestor sume, aceea este societatea C. şi nicidecum recurentul, care, invocându-şi propria culpă, doreşte ca sumele ilicite care au dus la condamnarea sa să devină legitime şi să-i fie acordate.

Totodată, menţionează şi că, deşi instanţa de trimitere a constatat că se impuneau explicaţii şi administrarea unui probatoriu suplimentar pentru a se determina, prioritar, dacă există sau nu un raport juridic de împrumut şi dacă acesta este legal şi moral, recurentul nu a procurat cauzei niciun argument ori probă care să susţină temeinicia pretenţiilor sale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia netimbrării căii de atac, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în respectiva ordonanţă de urgenţă.

De asemenea, potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON; în aceeaşi ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON.

Totodată, art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevede că la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar alin. (3) al aceluiaşi text de lege statuează că neîndeplinirea acestei cerinţe este sancţionată cu nulitatea.

În speţă, prin rezoluţia de comunicare a motivelor de recurs s-a stabilit că recurentul datorează, pentru soluţionarea cererii de recurs, sub sancţiunea anulării acesteia, o taxă judiciară de timbru în cuantum de 26.571,09 RON, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013.

Această obligaţie procesuală i-a fost comunicată recurentului în data de 29 septembrie 2023, prin intermediul adresei emise în data de 25 septembrie 2023, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la dosar.

Cu toate acestea, recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru şi nici nu a formulat cerere de ajutor public judiciar, ori cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.

Întrucât recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul stabilit de către instanţă, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (1) şi alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, coroborate cu art. 486 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este legal timbrat, astfel încât se impune sancţiunea anulării acestuia.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului pentru netimbrare, invocată din oficiu, şi va anula, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 262/2023 din 18 mai 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, împrejurare faţă de care nu se mai impune analiza celorlalte aspecte invocate în cauză.

Reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acestuia la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.315,95 RON, din care suma de 7.500 RON reprezentând onorariu de avocat, dovedit prin factura nr. x/16.10.2023 şi prin ordinul de plată nr. x/17.10.2023, respectiv prin factura nr. x/05.04.2024 şi prin extrasul de cont depus la dosar, şi suma de 815,95 RON reprezentând cheltuieli de transport, dovedite prin chitanţa nr. x/05.04.2024 şi prin extrasul de cont depus la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 262/2023 din 18 mai 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 8.315,95 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.