Revision of property restitution judgment rejected for failure to prove new documents were withheld by opposing party

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

i. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată în 09.12.2005 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2005, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâţii Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi cu pârâtul Guvernul României, prin Comisia Centrală din subordinea Cancelariei Primului Ministru, contestând refuzul pârâtelor de a le acorda despăgubiri prin echivalent pentru imobilul care face obiectul dosarului nr. x/2001 al Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să le acorde despăgubiri prin echivalent pentru imobil.

În motivarea cererii s-a arătat că imobilul pentru care se solicită despăgubiri a fost demolat pentru construcţia palatului Parlamentului, precum şi că pârâţii refuză în mod nejustificat aplicarea Legii nr. 10/2001, în sensul de a le acorda titluri de despăgubire, prin stabilirea cuantumului final la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin întâmpinare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată cu motivarea că nu a fost încă parcursă procedura administrativă de soluţionare a notificării în baza Legii nr. 10/2001.

Reclamanţii şi-au precizat cererea în data de 29.03.2006, sens în care au arătat că solicită obligarea pârâtei Comisia Centrală să le acorde titluri de despăgubire pentru a fi convertite la Fondul Proprietatea, prin înscrierea la D. S.A..

Prin sentinţa nr. 602/02.05.2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins contestaţia.

Sentinţa nr. 602/02.05.2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2005 a fost desfiinţată prin decizia nr. 681A/23.11.2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul formulat de reclamanţi fiind admis şi cauza fiind trimisă, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în data de 24.02.2004, sub nr. x/2007, iar prin sentinţa nr. 636/03.05.2007, tribunalul a respins cererea, ca prematură.

Sentinţa nr. 636/03.05.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost desfiinţată prin decizia nr. 199/12.03.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul formulat de reclamanţi fiind admis şi cauza fiind trimisă, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

ii. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti în rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 1163/04.07.2008, pronunţată în dosarul nr. x/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat unitatea deţinătoare să emită o dispoziţie referitor la notificarea ce face obiectul dosarului nr. x/2001 al Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul-teren în suprafată de 200 mp şi construcţia demolată - casă cu 5 camere, din cărămidă, care a existat în str. x, Bucureşti; l-a obligat pe pârâtul Guvernul României la emiterea deciziei referitoare la acordarea de titluri de despăgubiri, potrivit art. 13, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, după predarea deciziei/dispoziţiei emise de primul pârât, cu respectarea dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că unitatea deţinătoare trebuia să răspundă notificării, termenul-limită până la care se mai puteau depune înscrisuri de către reclamanţi fiind depăşit, precum şi că nu se mai putea reţine că pârâtul ar mai fi în aşteptarea unor înscrisuri solicitate reclamanţilor.

Prin lipsa răspunsului la notificare, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă, prin care a afectat interesele reclamanţilor şi i-a lipsit de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce i-a îndreptăţit să se adreseze instanţei.

De asemenea, s-a reţinut şi că cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este admisibilă după emiterea dispoziţiei motivate pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent de unitatea deţinătoare, existând o procedură specială reglementată de dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

iii. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 767/20.08.2008, pronunţată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Guvernul României, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei.

În considerentele deciziei s-a reţinut că susţinerile apelantului referitoare la prematuritatea obligării sale la emiterea deciziei nu sunt întemeiate.

Astfel, în sentinţa apelată se arată că obligaţia apelantei de emitere a deciziei referitoare la acordarea de titluri de despăgubiri, potrivit art. 13 Capitolul III din Legea nr. 247/2005, intervine după predarea deciziei/dispoziţiei emise de pârâtul învestit cu soluţionarea notificărilor.

Continuarea procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 va avea loc după ce procedura administrativă începută în baza Legii nr. 10/2001 va fi finalizată, prin emiterea unei decizii conţinând propunerea motivată de acordare a despăgubirilor.

Ulterior emiterii dispoziţiei referitoare la notificarea ce face obiectul dosarului nr. x/2001 al Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, apelanta va îndeplini obligaţia sa, de emitere a deciziei referitoare la acordarea de titluri de despăgubiri, potrivit art. 13 din Legea nr. 247/2005, după predarea deciziei/dispoziţiei emise de primul pârât.

iv. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 6206/29.05.2009, pronunţată în dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva deciziei, pe care a modificat-o, în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei; a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţii B., C. şi A. împotriva Guvernului României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În considerentele deciziei s-a reţinut că, atât timp cât pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti nu a soluţionat notificarea cu care a fost sesizat, obligarea Comisiei Centrale de analiza şi de a stabili cuantumul final al despăgubirilor, ce se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, este prematură.

Prematuritatea cererii împotriva Comisiei Centrale rezultă şi din faptul că, în temeiul legii speciale, aceasta figurează că parte în procese de contencios administrativ, în legătură cu cuantumul despăgubirilor stabilite, conform art. 19 din Legea nr. 247/2005. Câtă vreme nu este emisă decizia/dispoziţia de către unitatea sesizată cu notificarea, Comisia Centrală nu poate fi obligată să-şi îndeplinească propriile obligaţii.

Însă, faţă de obiectul dedus judecăţii, care nu viza cuantumul despăgubirilor stabilite potrivit procedurii instituite în capitolul 5 al titlului VII din legea specială, ci obligarea Comisiei Centrale de a emite decizia ce reprezintă titlul de despăgubire, instanţele civile au avut competenţa de a se pronunţa asupra cererii.

2. Calea extraordinară de atac a revizuirii

i. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în data de 05.05.2023, sub nr. x/2023, revizuentul A. a solicitat, în temeiul prevederilor art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, revizuirea sentinţei civile nr. 1163/04.07.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2007, cu consecinţa casării acesteia şi pronunţarea unei noi hotărâri, în aplicarea Legii nr. 10/2001, prin care să se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în fosta str. x, Bucureşti, care a fost confiscat de către Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951.

În dezvoltarea cererii de revizuire, a arătat că a descoperit înscrisuri doveditoare noi pe care intimata le avea în arhiva sa din anul 2008 şi care nu au fost depuse la dosarul cauzei.

A precizat că acest aspect l-a prejudiciat atât pe revizuent, cât şi pe mama acestuia, prin pierderea şansei de a primi despăgubiri pentru imobilul în cauză.

A invocat ca fiind înscrisuri doveditoare noi următoarele acte: decizia nr. 6104/265/27.04.1963 emisă de secţia Financiară Sfatul Popular al Capitalei, decizia nr. 1144/15.07.1963 emisă de Sfatul Popular al Raionului VI Lenin şi procesul-verbal nr. x/03.05.1963 emis de secţia Financiară.

ii. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 984/03.10.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. împotriva sentinţei civile nr. 1163/04.07.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2007.

În considerentele sentinţei s-a reţinut, sub un prim aspect, că înscrisurile invocate nu constituie înscrisuri probate ca fiind reţinute de partea potrivnică şi nici că nu ar fi putut fi prezentate din cauza forţei majore, acestea fiind acte de natură fiscală care figurau în dosarul fiscal al imobilului şi puteau fi obţinute de parte, nefiind vorba de înscrisuri reţinute de partea adversă, deoarece actele din dosarul fiscal se păstrează în arhivele Direcţiilor Generale de Impozite şi Taxe Locale, care sunt distincte de entitatea care avea competenţa soluţionării notificării, anume Primăria Municipiului Bucureşti.

De asemenea, nu e îndeplinită condiţia ca respectivele acte să fi fost determinante pentru soluţionarea cauzei.

Obiectul cererii de chemare în judecată asupra căreia era obligată să se pronunţe instanţa a fost clar stabilit prin decizia pronunţată de instanţa de recurs, anume plângere împotriva refuzului autorităţii de soluţionare a notificării.

Or, prin sentinţa civilă atacată cu revizuire, instanţa avea, aşadar, obligaţia să soluţioneze refuzul de soluţionare a notificării, iar nu să pronunţe o soluţie priind fondul notificării.

Astfel, actele pe care le invocă revizuientul nu puteau avea caracter determinant în privinţa soluţionării cauzei şi nu se verifică susţinerea revizuentului că ar fi fost prejudiciat prin nepronunţarea unei soluţii care să recunoască dreptul la despăgubiri, din simplul motiv că obiectul cererii a fost clar trasat în recurs, ca fiind altul, anume obligaţia de soluţionare a notificării.

iii. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1702A/15.12.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de revizuent împotriva sentinţei.

În considerentele deciziei s-a reţinut că documentele invocat de apelant în cauza de faţă nu se încadrează în noţiunea de "înscrisuri noi şi doveditoare", avută în vedere de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, precum şi că nu sunt îndeplinite nici cerinţa reţinerii/ascunderii de către partea adversă şi nici cerinţa caracterului determinant al acestora.

S-a reţinut şi că înscrisurile invocate se aflau în arhiva unei instituţii publice, respectiv a Serviciului Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale - instituţie căreia partea i se putea adresa şi solicita înscrisurile în urma unei solicitări oficiale în acest sens, formulată în timpul derulării litigiului în care a fost pronunţată sentinţa ce face obiectul revizuirii.

Curtea a reţinut şi că apelantul nu a invocat ori dovedit nici un motiv pertinent care să justifice împiedicarea sa de a se adresa instituţiei menţionate, pentru obţinerea acestor înscrisuri, pe parcursul derulării litigiului anterior, iar demersurile efectuate la alte autorităţi nu prezintă relevanţă, câtă vreme acestea nu deţineau înscrisurile respective.

De asemenea, apelantul nu a probat nici reţinerea/ascunderea acestui înscris de către părţile adverse din dosarul nr. x/2007, iar susţinerile acestuia în sensul că nu a avut cunoştinţă de aceste înscrisuri, fiind chiar indus în eroare de partea pârâtă, prin prezentarea unei false situaţii juridice din perspectiva preluării imobilului, nu se circumscriu ipotezei avută în vedere de textul legal (care se referă la deţinerea, posesia, stăpânirea fizică a înscrisului de către partea potrivnică, care refuză a-l pune la dispoziţie, a-l prezenta în litigiul în care se discută administrarea sa ca mijloc de probă, iar nicidecum situaţia în care înscrisul se află în arhiva unei instituţii publice, însă partea potrivnică neagă existenţa lui).

În acest sens, s-a reţinut şi că aspectul nedepunerii la dosar, la momentul soluţionării litigiului anterior, a înscrisurilor în baza cărora a fost formulată cererea de revizuire, a avut ca urmare a neglijenţei revizuentului.

Totodată, Curtea a constatat ca fiind corectă şi reţinerea tribunalului în sensul că înscrisurile nu îndeplinesc cerinţa de a fi determinante, din moment ce, prin sentinţa atacată cu revizuire, instanţa a obligat unitatea deţinătoare să emită o decizie de soluţionare a notificării, fără a se pronunţa cu privire la existenţa dreptului din perspectiva dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită, respectiv caracterului abuziv al preluării. Împrejurarea că nu au fost dezlegate niciun fel de chestiuni litigioase cu privire la existenţa şi întinderea dreptului la despăgubire rezultă atât din cuprinsul sentinţei atacate, cât şi din considerentele deciziei civile nr. 6206/29.05.2009 pronunţate în recurs, care fac referire la obiectul acţiunii introductive.

3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, revizuentul A., prin care solicitat anularea deciziei recurate şi a sentinţei tribunalului şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună admiterea cererii de revizuire.

În dezvoltarea recursului, precizează că instanţa de apel şi tribunalul au considerat că înscrisurile depuse la dosarul de revizuire nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

De asemenea, arată că instanţele au reţinut că înscrisurile puteau fi obţinute de la arhivele Direcţiei Generale de Impozite şi Taxe Locale, dacă recurentul le-ar fi solicitat anterior.

În acest sens, menţionează că mama sa, B., a depus, în data de 27.08.2002, o cerere, înregistrată sub nr. x la Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 5 Bucureşti, prin care a solicitat să i se comunice situaţia juridică a imobilului în litigiu.

Arată că, în răspunsul primit, s-a menţionat că imobilul a intrat în proprietatea Statului Român în data de 06.05.1963, prin certificatul de moştenitor nr. x/26.12.1962.

Totodată, menţionează şi că, în data de 24.02.1997, în urma cererii înregistrate sub nr. x, aceleaşi informaţii i-au fost comunicate şi de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, respectiv că imobilul în cauză a trecut în propietatea Statului Român prin certificatul de moştenitor nr. x/26.12.1962.

Prin urmare, susţine că toate instituţiile publice invocate în motivarea hotărârii atacate au comunicat o falsă situaţie juridică de preluare a imobilului în propietatea statului.

Mai arată şi că, potrivit noilor înscrisuri emise de Arhivele Naţionale, care au fost depuse în susţinerea cererii de revizuire, reiese că, în realitate, imobilul a fost confiscat prin Decretul nr. 111/1951, în data de 27.04.1963, motiv pentru care toată procedura judiciară a fost viciată, instanţele fiind induse în eroare de către intimată, prin întâmpinările depuse la dosare, care au menţionat o falsă situaţie juridică de preluare a imobilului în propietatea statului.

Susţine că este eronată reţinerea instanţei de apel în sensul că, şi în situaţia în care revizuentul ar fi avut cunoştinţă de respectivele înscrisuri, acestea tot nu sunt în măsură să schimbe soluţia instanţei de fond.

Aceasta întrucât revizuentului i-a fost îngrădit dreptul la justiţie şi ar fi putut să îşi întregească cererea introductivă sau să formuleze un al doilea capăt de cerere, prin care să solicite ca intimata sa emită o dispoziţie prin care să îi fie acordate despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, act normativ aplicabil ca urmare a confiscării imobilului prin Decretul nr. 111/1951.

Arată şi că, potrivit Legii nr. 10/2001, pot fi formulate contestaţii doar împotriva dispoziţiilor Primarului General al Municipiului Bucureşti, care se depun la Tribunalul Bucureşti.

Or, în cauză, sentinţa nr. 1447/23.11.2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2006, nu are legătură cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având în vedere că pârâta-intimată nu a invocat, prin întâmpinare, că imobilul în litigiu a fost confiscat în baza Decretului nr. 111/1951, iar, astfel, tribunalul a judecat un capăt de cerere cu privire la care nu era competent să se pronunţe, nefiind învestit în baza Legii nr. 10/2001, cererea fiind de competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în baza Legii nr. 554/2004.

Arată că, din acest considerente, invocă în recurs motive de ordine publică, potrivit art. 129 alin. (1) pct. 2 şi art. 159 alin. (1) pct. 3, coroborate cu art. 162 C. proc. civ. de la 1865.

Pentru aceste motive, solicită anularea celor două hotărâri pronunţate în cauză, pe care le consideră nelegale, şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se admită cererea de revizuire formulată de recurent.

În data de 28.02.2024, recurentul a depus un memoriu, prin care a formulat noi critici în susţinerea recursului formulat.

4. Apărări formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând cererea de recurs, se constată că recurentul nu aduce critici de nelegalitate deciziei atacate, care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865.

Or, potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar, conform art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Interpretând per a contrario acest din urmă text legal, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865, atunci sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii atacate, în raport cu motivele de modificare şi/sau de casare prevăzute în mod expres şi limitativ la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865.

Or, în prezenta cauză, se constată că argumentele invocate prin memoriul de recurs nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de lege.

În acest sens, se observă că cea dintâi susţinere a recurentului, privitoare la o pretinsă inducere în eroare de către intimată, prin întâmpinările depuse în litigiul de fond, în care ar fi menţionat "o falsă situaţie juridică de preluare a imobilului în cauză în proprietatea Statului", reprezintă, de fapt, o simplă reiterare a criticii identice din cadrul cererii de apel, care a primit deja dezlegare jurisdicţională din partea primei instanţe de control judiciar.

În legătură cu acest aspect, instanţa de apel a reţinut că susţinerile revizuentului-apelant, "în sensul că nu a avut cunoştinţă de aceste înscrisuri, fiind chiar indus în eroare de partea pârâtă, prin prezentarea unei false situaţii juridice din perspectiva preluării imobilului, nu se circumscriu ipotezei avute în vedere de textul legal, referitoare la situaţia reţinerii înscrisurilor de către partea potrivnică."

Or, recurentul nu a dedus judecăţii în prezenta cale extraordinară de atac nicio critică de nelegalitate în legătură cu aspectul reţinut de curte, al neîndeplinirii cerinţei anterior evocate (de imposibilitate de prezentare a înscrisului nou, ca urmare a reţinerii acestuia de către partea potrivnică), ci doar s-a limitat la a relua, cu o motivaţie identică, respectiva susţinere din cadrul memoriului de apel, nesocotind, astfel, existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Prin urmare, o asemenea manieră de redactare nesocoteşte obligaţia părţii de a proceda la dezvoltarea motivelor de recurs, în sensul formulării de critici concrete privind dezlegările date prin decizia pronunţată în apel.

Nici susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut, în mod greşit, că înscrisurile invocate nu îndeplinesc cerinţa de a fi determinante nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, ci are doar un caracter pur formal, în condiţiile în care recurentul a omis să formuleze susţineri prin care să combată dezlegările instanţei de apel în legătură cu neîndeplinirea condiţiei prioritare ca pretinsele înscrisuri să nu fi putut fi produse în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că au fost reţinute de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.

Or, combaterea exclusiv a analizei subisidiare a instanţei de apel, cu privire la neîndeplinirea cerinţei caracterului determinant al înscrisurilor noi, care presupune a priori îndeplinirea cerinţei imposibilităţii de prezentare a acestora, apare oricum ca fiind lipsită de eficacitate juridică, excedând, astfel, cadrul procesual din prezenta cale extraordinară de atac.

Aceasta întrucât argumentaţia juridică a instanţei de apel în legătură cu acest aspect - prin care s-a reţinut că, prin sentinţa a cărei revizuire se solicită, s-a dispus doar obligarea unităţii deţinătoare să emită o decizie de soluţionare a notificării, nefiind cercetate, aşadar, aspecte ce ţin de fondul dreptului (stabilirea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite, în sensul Legii nr. 10/2001, a caracterului abuziv al preluării sau a existenţei dreptului acestora la despăgubire), din moment ce analiza respectivelor înscrisuri nu putea a avea loc oricum în respectivul litigiu - are doar valenţa unui considerent nenecesar (supraabundent), având în vedere că, odată reţinută lipsa unei condiţii prealabile referitoare la înscrisurile invocate de parte, oricum nu se mai impunea verificarea îndeplinirii cerinţei subsecvente a caracterului determinant al acestora.

Or, pentru reţinerea acestui motiv de revizuire era necesară îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prescrise de lege în legătură cu acest motiv de revizuire.

Prin urmare, îndeplinirea doar a unora dintre acestor cerinţe (fără a fi, însă, cazul în speţă, conform celor arătate) nu era în măsură să conducă ut singuli la modificarea sau la casarea deciziei atacate.

Pentru aceste motive, respectivele susţineri nu pot fi considerate ca expunând critici de nelegalitate, apte de încadrare în exigenţele art. 304 C. proc. civ. de la 1865, câtă vreme au fost formulate doar cu privire la considerente indiferente, care nu sunt de natură a influenţa soluţia atacată.

În egală măsură, nici susţinerea recurentului în sensul că "ar fi putut formula un al doilea capăt de cerere", prin care să solicite ca intimata să emită o dispoziţie prin care să i se acorde despăgubiri, nu respectă exigenţele de motivare a recursului, din moment ce nu contrapune dezlegărilor instanţei de apel un element efectiv, ci doar se raportează la aspecte eventuale, lipsite de relevanţă juridică în prezenta fază procesuală, care tind la ignorarea cadrului procesual propriu-zis în care a avut loc judecata în litigiul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire o solicită în prezenta pricină.

Se constată, de asemenea, că recurentul a dedus, prin memoriul de recurs, şi aspecte care sunt străine de soluţia şi de considerentele instanţei de apel, referitoare la judecata realizată în cadrul dosarului nr. x/2006, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1447/23.11.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă - litigiu distinct de cel în care a fost pronunţată hotărârea împotriva căreia a fost formulată cererea de revizuire din prezenta cauză.

Or, condiţia esenţială a motivării recursului implica determinarea greşelilor imputate instanţei de apel, în raport cu soluţia pronunţată în privinţa cererii de revizuire cu care a fost învestită, precum şi încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865.

Cum, însă, critica anterior menţionată nu are legătură cu argumentaţia logico-juridică avută în vedere de către instanţa de apel cu ocazia pronunţării deciziei recurate, aceasta se situează în afara exigenţelor legale de motivare a recursului.

O atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulţumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, care îşi au corespondent în considerentele deciziei atacate.

Prin urmare, deşi formal încadrat în prevederile art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, se reţine, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865, iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 1702A din 15 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 1702A din 15 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 aprilie 2024.