Civil liability for media intrusion into private life: balancing ECHR Articles 8 and 10 against domestic tort standards for public figures

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă la data de 02.10.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C. solicitând: să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, drepturi nepatrimoniale ce au fost nesocotite de către pârâţi prin săvârşirea faptelor prevăzute de art. 74 lit. f) din C. civ. atragerea răspunderii delictuale a pârâţilor, în sensul obligării acestora la repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamantului, prin plata în solidar a sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusă drepturilor la onoare demnitate, reputaţie şi viaţa privată; obligarea pârâţilor la publicarea, pe cheltuiala lor, a dispozitivului hotărârii pronunţate de instanţa de judecată, într-un ziar de largă circulaţie, publicarea dispozitivului hotărârii pe site-ul www.x.ro; obligarea pârâţilor de a înlătura toate articolele, materialele si postările referitoare la reclamant din spaţiul public.

La data de 17.10.2019, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a arătat că iniţial a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru articolul din data de 24.09.2019, însă a constatat că pe site-ul www.x.ro a apărut un articol (autorul fiind B.) intitulat "Celebrul jurat de la D., acuzat de violenţe, consum de alcool şi… " a promis în faţa mea că va merge la dezintoxicare, dar a plecat cu amanta!".

Având în vedere că în data de 07.10.2019 s-a constatat că pe site-ul www.x.ro a apărut un articol intitulat "Juratul de la "E." a divorţat în secret!!!", reclamantul a arătat că înţelege să îşi modifice acţiunea, în sensul că include în obiectul judecăţii şi articolul mai sus menţionat.

La data de 29.11.2019, reclamantul a depus la dosar precizări prin care a menţionat numele şi prenumele pârâţilor, având în vedere modificările cererii de chemare în judecată, respectiv pârâţii B., F. şi C..

La data de 14.11.2019, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a arătat că înţelege să modifice acţiunea iniţială formulată şi modificată, prin care a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru articolele din data de 24.09.2019 şi 07.10.2019, arătând că a constatat o nouă faptă delictuală săvârşită de aceiaşi pârâţi în data de 31.10.2019.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 560/21.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi F., sens în care a respins acţiunea formulată şi modificată de reclamantul A. în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.; a admis în parte acţiunea formulată şi modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 25.000 RON, reprezentând daune morale; a fost obligat pârâtul să publice, pe propria cheltuială, dispozitivul hotărârii într-un ziar de largă circulaţie, precum şi pe site-ul www.x.ro şi a respins în rest acţiunea modificată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva sentinţei civile nr. 560/21.04.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a declarat apel, înregistrat la data de 07.09.2022, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, de către apelantul-pârât G., prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 415A din 13 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât G., a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost obligat pârâtul G. la plata către reclamant a sumei de 15.000 RON, cu titlu de daune morale.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 30 mai 2023, a declarat recurs pârâtul G., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, aceasta fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt ce a generat litigiul dedus judecăţii, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a considerat ca fiind întrunite condiţiile reglementate de art. 1357 din C. civ.

Consideră că nu a fost săvârşită nicio faptă prejudiciabilă, în condiţiile în care informaţiile publicate prezentau o doză însemnată de aparenţă de veridicitate şi nu au fost trucate, intimatul-reclamant se încadrează în categoria persoanelor publice, articolele nu au afectat viaţa familială, reputaţia, onorabilitatea sau poziţia profesională a intimatului reclamant.

Apreciază că instanţa de apel nu a analizat raportul dintre criteriile relevante privind punerea în balanţă a drepturilor prevăzute de art. 8 din CEDO şi art. 10 CEDO, iar toate articolele incriminate contribuie la o dezbatere de interes general, contrar celor reţinute de instanţele de fond.

În cadrul interesului general şi a libertăţii de exprimare sunt incluse şi materialele de divertisment, alte creaţii literare sau artistice, acestea având aptitudinea de a conduce la o dezbatere de interes general.

În practica convenţională s-a precizat că sunt apărate şi protejate de art. 10 nu doar afirmaţii incluse în cadrul unor dezbateri politice sau de altă natură publică, ci şi discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau chiar numai un segment al acesteia.

Solicită să se constate că deşi articolele urmăresc aspecte ce ar putea ţine de viaţa privată a intimatului-reclamant persoană publică, aceste aspecte prezintă un mare interes general, iar jurnalistul are atât dreptul, cât şi obligaţia de a informa publicul privind problemele de interes general.

Este imposibil de susţinut că violenţa în familie, abuzul fizic şi emoţional asupra unei persoane de sex feminin sau consumul de droguri nu ar reprezenta subiecte de interes general.

Referitor la calitatea de persoană publică şi notorietatea de care se bucură intimatul-reclamant solicită a se constata că acesta este un bucătar celebru, o vedetă de televiziune şi a avut numeroase apariţii publice, inclusiv calitatea de jurat în cadrul unei cunoscute emisiuni culinare.

Tocmai domeniul divertismentului îl poziţionează în categoria persoanelor publice, bucurându-se de un grad de notorietate mai ridicat decât cel al persoanelor ce activează în alte domenii de activitate.

Arată că activitatea profesională a intimatului-reclamant nu este determinată de tipul de expunere publică, dar în discuţie nici nu a fost felul activităţii profesionale, aşadar nu s-a pus în discuţie capacitatea profesională a acestuia, ci doar s-au relatat, în scris, susţinerile fostei sale soţii, precum şi cele ale unui martor, regăsibile în dosarul de divorţ.

Un alt criteriu statuat de practica CEDO este cel al comportamentului anterior al persoanelor ce fac obiectul unor informaţii.

Libertatea jurnalistică acoperă şi posibile recurgeri la exagerări sau chiar provocări, iar în analiza litigiilor trebuie avută în vedere şi notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului.

De asemenea, arată că s-a statuat în sensul că persoanele publice trebuie să accepte ingerinţe în viaţa lor privată, sens în care s-a stabilit că lipsa consimţământului unei persoane publice de a publica informaţii privind viaţa privată nu poate conduce în mod automat la constatarea unui comportament ilegal.

Solicită să se constate că intimatul-reclamant nu contestă verificitatea pozelor şi a informaţiilor din articole, ceea ce poate reprezenta dovada faptului că acesta se arată deranjat doar de apariţia lor în public, precum şi de limbajul folosit în articol.

Ultimul criteriu convenţional ce trebuie analizat este reprezentat de conţinutul, forma şi consecinţele publicării.

Arată că articolele au fost publicate pe site-ul cancan.ro, fiind accesibile publicului, iar modul în care a fost conturată imaginea reclamantului nu depăşeşte o ingerinţă normală în viaţa unei persoane, contrar celor reţinute la fond, şi nici nu s-a produs niciun atac asupra reputaţiei intimatului. De asemenea, dreptul al libera exprimare protejează nu numai substanţa ideilor şi informaţiilor transmise, ci şi forma în care sunt transmise.

Având în vedere criteriile enunţate şi impuse de jurisprudenţa CEDO, solicită să se aprecieze că viaţa privată a reclamantului şi drepturile personale nepatrimoniale invocate nu au fost vătămate prin acţiunea de publicare a articolelor incriminate.

Arată că, în ceea ce priveşte chestiunea vinovăţiei, aceasta nu există în niciuna dintre cele două forme posibile, intenţie sau culpă, iar dispoziţiile art. 10 CEDO protejează nu numai informaţiile sau ideile primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul, un anumit segment al populaţiei sau o anumită persoană.

Valorile înglobate în conceptul de bună-credinţă se raportează la dreptul la informare, obiectivitate şi adevăr, aspecte ce au fost pe deplin deservite de demersul jurnalistic, toate afirmaţiile fiind verificabile din surse publice şi conforme realităţii obiective.

În prezenta cauză s-au respectat întocmai dispoziţiile convenţionale cu privire la aparenţa de veridicitate şi baza factuală suficientă necesar a fi prezentată, întrucât toate datele şi informaţiile existente în spaţiul public sau furnizate de fosta soţie a intimatului-reclamant şi de surse protejate întruneau absolut toate cerinţele necesare publicării.

Arată că pentru a fi compatibilă cu art. 10 din CEDO, o ingerinţă adusă libertăţii de exprimare trebuie să respecte principiile stabilite de Curte în ceea ce priveşte noţiunea de "necesitate într-o societate democratică".

Potrivit art. 14 alin. (2) din C. civ., buna-credinţă se prezumă şi este necesară dovada contrară din partea reclamantului, nerealizată în cauză.

Prejudiciul şi cuantumul solicitat de reclamant sunt total nedovedite.

Modalitatea de interpretare a art. 1357 alin. (2) din C. civ. este total străină de voinţa legiuitorului. Nu se poate susţine că simpla apariţie a articolelor este suficientă pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Intimatul-reclamant nu a făcut în niciun fel dovada din care să reiasă că viaţa lui a fost afectată, că a suferit vreo traumă, că a fost marcat din punct de vedere psihic de articolele incriminate, că relaţiile de familie s-au deteriorat sau altele asemenea. De asemenea, nu a probat că poziţia sa în societate s-a modificat ca urmare a apariţiei articolelor, că optica persoanelor care îl cunosc s-a deteriorat, că şi-ar fi pierdut din prestigiul şi încrederea pe care oamenii din mediul în care trăieşte şi activează i-o acordau sau că poziţia sa în plan profesional a avut de suferit.

În aceste condiţii, nu există niciun fel de prejudiciu de imagine, asupra demnităţii sau onoarei ori prejudicii care să fi provocat reclamantului simple nelinişti.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate de instanţa de apel, acestea sunt disproporţionate în raport de obiectul litigiului, fiind o veritabilă îmbogăţire fără just temei, fiind astfel nesocotite şi dispoziţiile legale în această materie.

În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor aferente prejudiciilor morale, se au în vedere criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii, în raport de consecinţele negative suferite de victimă pe plan psihic, importanţa valorilor lezate, măsura lezării, intensitatea cu care au fost percepute, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, dar şi situaţia financiară a celui obligat la repararea prejudiciului.

Obligaţia de plată a sumei de 15.000 de RON este extrem de oneroasă în raport cu situaţia financiară a unei simple persoane fizice.

Esenţială este proporţionalitatea reparaţiei cu prejudiciul, chestiune care îşi găseşte suportul în imposibilitatea evaluării exacte a elementelor componente ale prejudiciului.

Prejudiciul de imagine este imposibil de reparat, în special prin sume de bani, întrucât onoarea şi demnitatea nu îşi pot găsi corespondent în valori pecuniare, iar stabilirea unor sume de bani care să contrabalanseze atingerile aduse unor atribute personale nepatrimoniale ar echivala cu însăşi vulgarizarea acestor valori intime ale fiinţei umane.

Comparând cuantumul sumelor acordate în alte litigii, apreciază total nejustificată suma acordată de instanţă intimatului-reclamant.

Solicită reducerea cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de apel pentru respectarea dezideratului acordării unei satisfacţii echitabile, fără să se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză şi să păstreze un just echilibru între gravitatea şi natura faptei şi gradul de afectare al valorilor morale.

În ceea ce priveşte obligarea recurentului la publicarea hotărârii de condamnare, în mod greşit a admis instanţa acest capăt de cerere în condiţiile în care nu a fost dovedit prejudiciul de imagine care să fie susceptibil de reparare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 iunie 2023 şi a fost repartizată aleatoriu spre soluţionare completului C4.

Prin rezoluţia din 2 noiembrie 2023 a fost stabilit termen la data de 18 ianuarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurentul-pârât, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:

Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Art. 8 din Convenţie Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noţiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod: "Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenţie (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)".

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României).

Reţinând că, din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale a art. 10, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanţele învestite să le judece cele trei condiţii impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerinţe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Acestor condiţii legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, respectiv ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerinţe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

Prin prisma acestor principii aplicabile în cauzele în materia libertăţii de exprimare, Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel în mod corect a reţinut îndeplinite condiţiile reglementate de art. 1.357 din C. civ., respectiv publicarea celor trei articole de presă în care este redată şi imaginea intimatului-reclamant şi în care sunt prezentate multiple aspecte din viaţa privată a intimatului-reclamant, fără acord, relevând elemente din procesul de divorţ în care se regăsea acesta, prezentarea unor susţineri ale unor terţe persoane prin care se aduceau acuzaţii privind violenţa în familie, consumul de alcool şi substanţe interzise, fără ca recurentul să aibă în concret o bază factuală şi fără o minimă verificare a informaţiilor reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii pentru intimatul-reclamant.

Cu toate că reclamantul A., chef bucătar şi jurat în cadrul emisiunii E. difuzată de D., este persoană publică, dreptul acestuia la onoare şi la demnitate a fost cu atât mai mult încălcat prin articolele în litigiu, având în vedere că detaliile din viaţa sa privată nu constituie un subiect de dezbatere de interes general, iar conţinutul articolelor este cu atât mai denigrator cu cât face referire la viaţa intimă a reclamantului.

În ce priveşte existenţa şi dovedirea prejudiciului, plasându-ne pe terenul dezbaterii morale, paguba pe care o suportă o persoană căreia i se impută o faptă neadevărată, dar care, dacă ar fi adevărată, ar supune-o oprobriului public, precum şi conţinutul ofensator al afirmaţiilor din postările recurentului-pârât la adresa reclamantului este una inerentă şi nu poate fi supusă unei adevărate probatio diabolica sau nu trebuie să aibă, în mod necesar, o reflectare în percepţia persoanelor care ar putea accesa pagina de presă respectivă, nefiind nici măcar condiţionată de preluarea unor astfel de informaţii de către terţi. În alţi termeni, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel şi afectarea acestei demnităţi este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili.

De aceea, în materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputaţia, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumţii, astfel cum a procedat, în mod legal, instanţa de apel.

În consecinţă, prezumţia legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârşirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reuşit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia şi principiul reparării prejudiciului moral.

Asupra argumentelor privind cuantumul despăgubirilor, instanţa de recurs constată că acestea nu pot fi circumscrise unor motive de nelegalitate, cenzurabile în recurs, câtă vreme recurentul nu critică maniera în care au fost comensurate daunele stabilite de instanţa de apel şi pe care a fost obligată să le plătească, ci este nemulţumit de cuantumul disproporţionat al acestora, care însă intră în puterea de apreciere a instanţei de prim control judiciar.

În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei, în mod corect s-a constatat că recurentul-pârât B. răspunde pentru fapta proprie, în calitate de autor al articolelor incriminate, fiind răspunzător de conţinutul respectivelor articole.

Cât priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în mod corect, instanţa de apel a considerat că, faţă de drepturile atinse, aceasta rezultă ex re, din chiar faptele săvârşite de pârât.

Pe planul interpretării şi aplicării dispoziţiilor convenţionale, instanţa de recurs reţine următoarele:

Prioritar, se poate observa că recurentul-pârât, după ce face o expunere a unor decizii decurgând din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, nu aduce critici concrete manierei de interpretare si aplicare a acestei jurisprudenţe de către instanţa de apel, ci reia argumentaţia privind necesitatea îndeplinirii cumulative a cerinţelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne.

În acest context, instanţa de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, recurentul-pârât s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecinţa încălcării dreptului la viaţă privată al reclamantului, garantat de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În acest punct, instanţa de recurs apreciază că acest articolul 8 este aplicabil în cauza dedusă judecăţii, pentru considerentele ce vor succede.

Plecând de la premisa că noţiunea de viaţă privată este o noţiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conţinut care variază, în funcţie de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăieşte şi chiar de apartenenţa acestuia la un anumit grup social.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispoziţiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudenţa sa, că viaţa privată are două componente structurale – viaţă privată intimă, raportată la sfera intimă a individului şi viaţă privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi.

În ceea ce priveşte dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, aşa cum s-a arătat şi supra, este unanim admis că acesta nu este unul absolut, paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.

Instanţa europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricţiile libertăţii de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 al Convenţiei decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2, respectiv:

- să fie prevăzute de lege (noţiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calităţi, respectiv să fie accesibilă şi previzibilă;

- să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei;

- să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiţii, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, văzută ca balans între măsura dispusă de stat şi scopul legitim invocat.

Testul de necesitate şi proporţionalitate impune ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat, prin autorităţile sale, sunt suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieţii private mergând până la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008).

Or, în cauza dedusă judecăţii, ingerinţa statului în libertatea de exprimare a pârâtului a constat în admiterea acţiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamant şi obligarea acestuia la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 15.000 de RON.

Această ingerinţă a fost prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă – dispoziţiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală; a urmărit un scop legitim – protecţia drepturilor invocate de reclamant, şi a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerinţe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecţia drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.

Tot astfel, ingerinţa este una proporţională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 15.000 de RON al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile şi echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârşite şi prejudiciul produs.

În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deşi libertatea de exprimare este esenţială într-o societate democratică, raţiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

În ceea ce priveşte critica privind obligarea recurentului la publicarea dispozitivului hotărârii, se constată caracterul nefondat al acesteia în contextul în care instanţele de fond au constatat întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale în persoana recurentului-pârât, iar art. 253 alin. (3) din C. proc. civ. recunoaşte ca mijloc de apărare a persoanelor care au suferit o încălcare a drepturilor sale nepatrimoniale obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul G. împotriva deciziei civile nr. 415A din 13 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2024.