Appeal dismissed: no damages for State's sale of heirless property absent proven ownership under 1864 Civil Code.

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, la data de 07.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 150 mp şi construcţia (apartament compus din 2 camere şi dependinţe) cu suprafaţa utilă de 54,66 mp, cuantumul de 5.645 euro (echivalentul în RON din ziua plăţii), cu titlu de prejudiciu suportat în urma deprecierii din perioada 1989-2016 a sumei de 7.177,95 RON din libretul de economii cu nr. x, deschis la B. pe numele C.. De asemenea, a solicitat obligarea la despăgubiri constând în cheltuielile legate de judecarea cauzei civile finalizate prin hotărârea nr. 2429/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 1596/03.06.2020, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 03.07.2020.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 917/04.06.2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe, la data de 01.07.2021, reclamantul A. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 07.10.2021, iar prin decizia civilă nr. 1551A din 3 noiembrie 2022, aceeaşi instanţă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 31 mai 2023, a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, anularea sentinţei şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Arată că instanţa de apel, soluţionând cauza, a motivat decizia pronunţată prin raportare la dispoziţiile art. 644-645 din C. civ. de la 1864 şi cele ale art. 557 din C. civ. din anul 2009 şi că a concluzionat în sensul că acţiunea urmează a fi respinsă întrucât nu a fost făcută dovada dreptului de proprietate.

Apreciază că în mod greşit a considerat instanţa de apel că certificatul de moştenitor prezentat "nu constituie titlu de proprietate" şi că art. 557 din C. civ. din 2009 "nu enumeră printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi certificatul de moştenitor". Instanţa a interpretat în mod eronat acest text de lege întrucât moştenirea legală este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, iar certificatul de moştenitor reprezintă actul emis de notarul public la finalizarea procedurii succesorale notariale, acesta făcând dovada calităţii de moştenitor, a drepturilor şi a obligaţiilor care fac parte din patrimoniul succesoral, precum şi a cotei ce revine fiecărui succesor în parte.

Art. 133 alin. (1) din C. civ. prevede că "Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia". Prin urmare, apreciază că certificatul de moştenitor face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor nominalizate în acesta.

Deşi a avut în vedere textele de lege din C. civ. din 2009, în realitate, Curtea de Apel a aplicat dispoziţiile din C. civ. de la 1864, potrivit căruia certificatul de moştenitor nu constituia un titlu de proprietate. În aceste condiţii, hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Curtea a omis faptul că certificatul de moştenitor a fost emis pe numele recurentului, în temeiul legislaţiei vechi, însă cu încălcarea termenelor transmiterii actului emis, deşi acesta a fost eliberat în anul 2009, când bunurile din patrimoniul succesoral au fost transmise prin succesiune vacantă statului şi care, ulterior, le-a înstrăinat unor terţe persoane.

Arată că în mod greşit a considerat Curtea inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 1/2009, întrucât nu a observat că aceste dispoziţii se reiau şi în art. 566 alin. (1) din C. civ., motiv pentru care instanţa trebuia să facă aplicarea acestui temei de drept. Odată cu înstrăinarea bunurilor unor terţe persoane, dobânditori de bună-credinţă, statul este cel răspunzător, pretenţiile neputând fi îndreptate împotriva acestora.

Instanţele de fond au apreciat că certificatele de vacanţă succesorală nr. 115 şi nr. 116 din 9 iunie 1999 nu au fost anulate şi produc efecte juridice, însă au omis faptul că certificatul de moştenitor nr. x/20.12.1989 emis pe numele recurentului, de asemenea, nu este anulat.

Curtea a considerat că recurentul nu poate beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme nu a fost dovedită existenţa dreptului real de proprietare asupra bunurilor. Apreciază că au fost prezentate suficiente probe prin care se stabilesc încălcări din partea organelor de stat şi administrative în cadrul dosarului succesoral deschis pe numele autoarei sale, C.. Fiind deţinătorul certificatului de moştenitor asupra bunurilor imobile şi mobile, a fost lipsit de dreptul de a realiza întabularea bunurilor imobile în cartea funciară. Nerecunoaşterea certificatului de moştenitor, ca act translativ de proprietate, conduce la încălcarea drepturilor recurentului în calitate de moştenitor legal. În aceste condiţii, Curtea urma să stabilească împrejurarea că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Consideră că instanţele l-au privat de o judecată echitabilă, astfel că i-au fost lezate drepturile.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 iunie 2023 şi a fost repartizată aleatoriu spre soluţionare completului C4.

Prin rezoluţia din data de 2 noiembrie 2023 a fost stabilit termen la data de 18 ianuarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a calificat cererea introductivă de instanţă ca fiind o acţiune cu două capete de cerere principale, respectiv o acţiune în revendicare şi o acţiune în răspundere civilă delictuală, faţă de solicitarea reclamantului de obligare a Statului Român la plata despăgubirii pentru pierderea dreptului la bunurile moştenite în echivalent bănesc. Prin recursul declarat, recurentul a confirmat această calificare.

Sub al doilea aspect, Înalta Curte va încadra motivele de recurs invocate de recurent în cazurile de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Codul de procedură, având în vedere împrejurarea că prin memoriul de recurs nu a fost indicat temeiul de drept apreciat de recurent a fi incident.

Într-un prim motiv de recurs, reclamantul critică decizia pronunţată de instanţa de apel apreciind că aceasta cuprinde motive contradictorii, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare arată că instanţa de apel, deşi face trimitere la dispoziţiile C. civ. din anul 2009, în realitate, aplică prevederile C. civ. de la 1864, reţinând că certificatul de moştenitor nu este un act translativ de proprietate.

Critica nu este fondată.

Analizând cererea dedusă judecăţii, prin raportare la limitele învestirii, instanţa de apel a făcut în cauză, în mod judicios, aplicarea dispoziţiilor art. 644 şi 645 din C. civ. de la 1864.

Astfel, în analiza naturii juridice a certificatului de moştenitor, invocat de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale, având în vedere prevederile art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora "moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a C. civ. sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii succesiunii", instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 644 şi 645 din C. civ. de la 1864 (art. 644: Proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune. Art. 645: Proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune).

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 557 din C. civ. din 2009, ci doar a menţionat că dispoziţiile art. 644-645 din C. civ. de la 1864 au fost reluate într-o manieră mai riguroasă de prevederile art. 557 din C. civ. din 2009.

De altfel, instanţa de apel a analizat, în cadrul acţiunii în revendicare cu care reclamantul a învestit instanţa de judecată, în ce măsură drepturile pretinse de către acesta au existat în patrimoniul autorului acestuia, constatând că autorul reclamantului nu poate transmite acestuia mai multe drepturi decât a avut el însuşi. Instanţa a ajuns la această concluzie raportând dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 221/1950 la dispoziţiile art. 644-645 din C. civ. de la 1864 şi la probatoriul administrat în cauză, respectiv la menţiunile din certificatul de moştenitor nr. x/20.12.1989, unde, la bunuri imobile, se regăseşte imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 150 mp şi casă de locuit, deţinut de către autorul reclamantului "din anul 1954, fără titlu legal de proprietate".

Contrar susţinerilor recurentului, sub imperiul C. civ. de la 1864, certificatul de moştenitor nu constituia un act translativ de proprietate, ci unul declarativ de drepturi, instanţa de apel calificând în mod corect natura juridică a certificatului de moştenitor, în condiţiile în care actul translativ este cel care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane (prin vânzare, donaţie etc.), pe când actul juridic declarativ are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv preexistent. Instanţa a reţinut că nu a fost făcută dovada preexistenţei dreptului subiectiv în patrimoniul autorului reclamantului.

Or, considerentele contradictorii sunt cele din cuprinsul cărora nu pot fi stabilite argumentele de fapt şi de drept ce au fundamentat soluţia pronunţată, determinând imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Nu se poate reţine că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanţa de apel a înfăţişat, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele de fapt şi de drept pe care le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere, ca nefondat, a apelului declarat, arătând că reclamantul nu poate susţine cu succes o cerere de revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C. civ., fără a face dovada dreptului de proprietate a autorului său.

Motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 557 din C. civ. din 2009, întrucât, atât timp cât moştenirea legală este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, iar certificatul de moştenitor reprezintă actul eliberat de către notarul public la finalizarea procedurii succesorale notariale, a dovedit dreptul de proprietate asupra bunurilor nominalizate în certificatul de moştenitor.

Critica este nefondată.

Astfel cum s-a arătat şi supra, având în vedere data deschiderii succesiunii (decesul autoarei C. intervenind la data de 23 iunie 1986), incidente în cauză sunt dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi nu cele ale C. civ. din 2009, astfel cum rezultă explicit din norma tranzitorie cuprinsă la art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. De altfel, instanţa de apel a aplicat în mod corect aceste dispoziţii legale, în contextul în care, indicând natura juridică a certificatului de moştenitor, aceea de act declarativ de drepturi, a arătat că aceste aserţiuni trebuie corelate cu dispoziţiile art. 644-645 din C. civ. de la 1864.

Prin urmare, citarea dispoziţiilor art. 557 din C. civ. din 2009, cu menţiunea că reiau dispoziţiile art. 644-645 din vechea reglementare într-o manieră mai riguroasă, nu denotă aplicarea dispoziţiilor C. civ. din 2009 de către instanţa de apel.

Instanţa a concluzionat în mod corect faptul că certificatul de moştenitor nu face dovada dreptului de proprietate pretins de către recurentul-reclamant pe calea acţiunii în revendicare cu care a învestit instanţa de judecată, atât timp cât, la data emiterii respectivului certificat, nu exista o prevedere legală care să-i confere acestui act puterea de a dovedi existenţa dreptului de proprietate transmis pe cale succesorală.

Pentru rezolvarea dificultăţilor de ordin juridic ale probei dreptului de proprietate într-o acţiune în revendicare s-a conturat, în doctrină şi în practica judiciară, noţiunea de titlu prin care se înţelege actul juridic, actul jurisdicţional sau chiar actul administrativ translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie de proprietate în favoarea celui care îl invocă.

Sub imperiul vechiul C. civ., certificatul de moştenitor nu constituie titlu deoarece singura lui funcţie este aceea de a atesta calitatea de moştenitor, precum şi întinderea drepturilor succesorale ale persoanei sau persoanelor având această calitate. Reclamantul se putea prevala de moştenirea legală doar în măsura în care reuşea să facă dovada că autorul său era proprietarul imobilului pe care îl revendică de la pârât.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că recurentul-reclamant a eşuat în a face dovada aflării bunului pretins în patrimoniul autorului său.

Invocarea dispoziţiilor art. 1133 alin. (1) din C. civ. din 2009, conform cărora certificatul de moştenitor face dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, este străină prezentei cauze, atât timp cât dispoziţiile noului C. civ. nu sunt aplicabile în privinţa moştenirilor deschise înainte de intrarea în vigoare a acestuia, cum este cazul în speţă, astfel cum rezultă din prevederile art. 91 din Legea nr. 71/2011, mai sus citate.

În ceea ce priveşte critica privind invocarea implicită a dispoziţiilor art. 566 alin. (1) din C. civ. ca urmare a faptului că au un conţinut asemănător cu cele ale art. 4 din Legea nr. 1/2009, invocate prin motivele de apel, Înalta Curte reţine inaplicabilitatea acestui text de lege întrucât ar reprezenta o critică formulată direct în recurs, aspect nepermis de prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., câtă vreme instanţa de apel nu a fost învestită în mod expres cu analiza acestui text de lege.

Nefondată este şi critica recurentului relativ la considerentele instanţelor de fond care au reţinut valabilitatea certificatelor de vacanţă succesorală nr. 115 şi nr. 116/09.06.1999 în contextul în care acestea nu au fost anulate, însă au omis împrejurarea că nici certificatul de moştenitor nr. x/20.12.1989 emis pe numele recurentului nu a fost anulat.

Contrar criticilor recurentului, instanţa nu a omis împrejurarea că certificatul de moştenitor nr. x/20.12.1989, emis pe numele acestuia, nu a fost anulat, ci a reţinut că nu pot fi invocate dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 40/1953 privitor la procedura succesorală notarială în vederea anulării certificatelor de vacanţă succesorală nr. 115 şi nr. 116/09.06.1999, în contextul în care nu a fost învestită cu un astfel de capăt de cerere. De altfel, o astfel de cerere a fost respinsă anterior, în mod definitiv, în litigiul soluţionat de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, sub numărul de dosar x/2011

În raport de criticile vizând necomunicarea certificatului de moştenitor, se constată faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Decretul nr. 40/1953 privitor la procedura succesorală notarială, "La cererea moştenitorilor, notarul de stat eliberează fiecăruia câte un exemplar de pe certificatul de moş­tenitor".

Prin urmare, culpa pretinsă a Statului Român în necomunicarea certificatului de moştenitor nu poate fi reţinută în cauză, în realitate reclamantul având obligaţia de a solicita şi de a efectua toate demersurile care se impun pentru obţinerea certificatului de moştenitor, astfel că în mod corect a concluzionat instanţa că nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală a Statului Român.

Într-o ultimă critică, recurentul arată că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că nu poate beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în contextul în care a prezentat suficiente probe care atestau încălcarea drepturilor sale de către autorităţi: înscrierea eronată a numelui pe certificatul de moştenitor şi nerecunoaşterea certificatului de moştenitor ca act translativ de proprietate.

Orice critică dedusă judecăţii de către recurent care nu corespunde vreunuia dintre motivele de recurs enumerate de art. 488 nu poate fi primită spre analiză pe fondul ei.

Astfel fiind, trebuie avut în vedere şi că prevederile art. 488 C. proc. civ. trimit la concluzia că, pe calea recursului, nu s-ar putea face reanalizarea probelor administrate în cauză pentru a se stabili o altă stare de fapt decât aceea pe care instanţa de apel, în urma propriei analize, a înţeles să o reţină ca fiind corespunzătoare adevărului. Spre deosebire de apel, cale de atac devolutivă, în cadrul căreia instanţa poate aprecia probele administrate pentru a stabili starea de fapt relevantă, calea de atac a recursului este dedicată exclusiv aspectelor de nelegalitate a hotărârii atacate, prerogativa stabilirii faptelor în baza probelor nefiindu-i acordată judecătorului din recurs.

De altfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel împrejurarea că reclamantul nu poate beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme s-a constatat că nu a fost dovedită, într-una din modalităţile prevăzute de lege, existenţa dreptului real de proprietate asupra bunului revendicat în patrimoniul succesoral al autoarei acestuia.

Nesoluţionarea favorabilă a cererii de chemare în judecată nu echivalează cu o judecată inechitabilă, astfel cum pretinde recurentul-reclamant, instanţele fiind obligate să soluţioneze cauzele prin raportare la limitele învestirii, temeiurile de drept aplicabile şi probatoriul administrat în cauză.

Faţă de toate cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat, în sensul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel hotărând cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi cu expunerea completă şi corectă a tuturor argumentelor de fapt şi drept necesare susţinerii soluţiei de respingere a apelului reclamantei, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul-reclamant A., având în vedere dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ. şi soluţia dispusă în cauză, aceasta va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1551A din 3 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2024.