Lawyer's consular appointment: no force majeure defense in specific-person legal mandate

Şedinţa publică din data de 3 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 29.12.2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. S.R.L. Bucureşti şi A. Tel Aviv Israel au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Societatea Civilă Profesională de Avocaţi C., D., obligarea acestora, în solidar, la restituirea, în contul nr. x, aparţinând titularului A., deschis la E., a sumei de 60.000 (şaizeci de mii) de euro, reprezentând onorariu avocaţial achitat integral, fără a primi în schimb prestaţia asumată de pârâţi, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1164, art. 1165, art. 1166 şi urm. C. civ., art. 1443 şi urm. C. civ., art. 1469 şi urm., art. 1480, art. 1516, art. 1518, art. 1531, art. 1635 şi urm. C. civ., precum şi art. 94, art. 95, art. 192, art. 194 şi urm. C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin încheierea din 09.11.2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei SCPA C., invocată de pârâtul D., având în vedere că aceasta a fost dizolvată şi a dispus scoaterea ei din cauză. Totodată, instanţa de fond a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, invocată de pârâtul D..

Prin sentinţa nr. 2866/06.12.2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1215A/20.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa; a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pe pârât să achite reclamanţilor, în solidar, suma de 30.000 euro; a obligat pe pârât să achite reclamantului A. suma de 3.900,82 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la prima instanţă, aferentă sumei pentru care acţiunea a fost admisă; a obligat pe pârât să achite reclamantei A. suma de 10.500 euro, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat pentru reprezentare în faţa primei instanţe; a obligat pe intimatul-pârât să achite apelantei-reclamante A. suma de 1.950,41 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în apel, aferentă sumei pentru care acţiunea a fost admisă; cu cheltuieli de judecată pe cale separată pentru intimatul-pârât.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-pârât a expus un scurt istoric al cauzei, iar subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia răspunderii civile contractuale, a prevederilor art. 15 din Legea nr. 51/1995 coroborate cu dispoziţiile art. 41 alin. (1) lit. a) din Statutul profesiei de avocat, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 196 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, art. 1197 alin. (2) C. civ., art. 1276 C. civ. şi art. 152 din Statutul profesiei de avocat, art. 28 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 51/1995.

A mai arătat că instanţa de apel a apreciat eronat că numirea pârâtului în poziţia de consul general nu reprezintă o cauză străină exoneratoare de răspundere, în contextul în care calitatea dobândită este incompatibilă cu profesia de avocat, intervenind, astfel, suspendarea de drept a recurentului din această profesie.

Suspendarea calităţii de avocat constituie o cauză mai presus de voinţa recurentului, reprezentând o consecinţă a prevederilor legale, iar un raţionament contrar echivalează cu acceptarea ipotezei săvârşirii infracţiunii de exercitare a unei profesii fără drept, faptă sancţionată conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea 51/1995 coroborate cu dispoziţiile art. 348 C. pen.

Împrejurarea că a fost de acord cu numirea în funcţia de consul general nu reprezintă o cauză care să atragă răspunderea recurentului întrucât nu există nicio dispoziţie în Statutul profesiei de avocat sau în Legea nr. 51/1995 care să impună exercitarea acestei profesii neîntrerupt, iar alegerea ocupaţiei este reglementată de art. 41 din Constituţia României.

Recurentul susţine că numirea sa în funcţia de consul general nu a fost de natură a crea prejudicii intimaţilor întrucât aceştia ar fi fost, în continuare, reprezentaţi de avocaţii din cadrul SCPA C., conform Statutului societăţii profesionale de avocaţi, după cum, nu se poate reţine vinovăţia recurentului având în vedere că a intervenit o cauză legală ce l-a împiedicat să exercite, în continuare, profesia de avocat.

Instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea art. 196 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, întrucât recurentul nu s-a obligat personal să acorde asistenţă şi reprezentare juridică intimaţilor, neexistând un raport contractual direct între părţi, ci contractul de asistenţă juridică a fost încheiat cu SCPA C.. Părţile nu au prevăzut o clauză care să interzică substituirea recurentului de către alţi avocaţi din cadrul societăţii şi, conform principiului qui tacit consentire videtur, se înţelege că intimaţii au fost de acord să fie reprezentaţi şi de alţi avocaţi.

Invocând prevederile art. 1197 alin. (2) C. civ., recurentul susţine că intimaţii şi-au manifestat acordul cu privire la prestarea activităţilor juridice de către mai mulţi avocaţi din cadrul SCP C., încă de la semnarea actului adiţional, iar pe parcursul derulării raporturilor de colaborare, intimaţii nu şi-au manifestat dezacordul sau nemulţumirea cu privire la prestarea serviciilor juridice şi de către alţi avocaţi, ce activau împreună cu reclamantul, în cadrul societăţii.

În contextul în care în cuprinsul contractului nu se regăseşte o clauză de exclusivitate, relevant este şi faptul că recurentul a fost coordonatorul societăţii civile profesionale, astfel că avea prerogativa de a desemna orice alt avocat din cadrul societăţii pentru a reprezenta interesele intimaţilor.

Totodată, instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 1277 C. civ. şi art. 152 din Statutul profesiei de avocat întrucât onorariul stabilit de părţi a fost unul plătibil lunar, iar tranşele lunare de plată acopereau serviciile avocaţiale prestate pentru luna respectivă, astfel că plăţile au fost aferente perioadei 1.07.2015-1.07.2017, aspect necontestat în cauză. Pe cale de consecinţă, denunţarea unilaterală a contractului de asistenţă juridică nu poate avea efecte asupra sumelor achitate cu titlul de onorariu pentru activităţile juridice prestate în respectiva perioadă (2 ani).

Recurentul arată că suspendarea contractului nu a fost intempestivă, sens în care detaliază situaţia de fapt - şi susţine că nu a fost analizată de instanţa de apel - referitoare la informarea intimaţilor cu privire la intervenirea cauzei care a determinat suspendarea recurentului din profesia de avocat şi continuarea raporturilor contractuale cu avocaţii din cadrul SCPA C. şi stabilirea strategiei viitoare.

Invocând prevederile art. 28 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, recurentul arată că au fost îndeplinite obligaţiile contractuale, iar denunţarea intempestivă şi unilaterală a contractului de asistenţă juridică de către intimatul A. nu dă dreptul la restituirea onorariului, sens în care nu se poate reţine o cauză care să atragă răspunderea recurentului.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22.11.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 20.03.2024.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi au arătat că din coroborarea prevederilor contractuale (art. 1, art. 3, art. 7 din actul adiţional) reiese că, în schimbul onorariului de avocat în cuantum de 60.000 euro, serviciile de asistenţă juridică vor fi asigurate de recurent, expres şi cu acurateţe nominalizat, intuitu personae, până la soluţionarea definitivă a procesului. Deşi de diligenţă, obligaţia asumată de pârât avea o componentă precis determinată de rezultat, relativ la convenţia părţilor în forma asumată.

Contrar celor susţinute de către recurent, numirea pârâtului în funcţia de consul general la New York nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere.

Obligaţia reieşită din convenţia părţilor, care îl nominalizează pe recurent ca prestator desemnat intuitu personae, este expresia abilităţii cu care recurentul-pârât a atras şi convins intimaţii-reclamanţi să plătească onorariul de 60.000 euro. Astfel, nu doar în litera, dar şi în spiritul ei, convenţia, redactată şi prezentată chiar de recurent, sublinia echivalenţa de prestaţii numai în arhitectura care excludea cu totul reconsiderarea traiectului profesional al acestuia mai înainte de, cel puţin, solutionarea definitivă a dosarului nr. x D/P/2015 al DIICOT Oradea.

Intimaţii învederează că nu şi-au exprimat acordul cu privire la colaborarea cu alţi avocaţi din cadrul SCPA C., ce nu au fost nominalizaţi în cuprinsul convenţiei. Totodată, susţin că au fost informaţi cu privire la numirea recurentului în funcţia de consul general (H.G. nr. 386/31.05.2017) după achitarea ultimei rate a onorariului de 60.000 euro (ultima rată de 2.500 euro fiind achitată la data de 7.06.2017).

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate:

- Este lipsită de fundament susţinerea recurentului-pârât conform căreia instanţa de apel ar fi pronunţat o soluţie nelegală prin aceea că nu a reţinut o cauză străină, exoneratoare de răspundere, în legătură cu modalitatea derulării raporturilor juridice decurgând din încheierea contractului de asistenţă juridică între părţi.

Pe acest aspect, recurentul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 41 alin. (1) lit. a) din Statutul profesiei de avocat referitoare la incompatibilităţi ale profesiei de avocat şi la suspendarea exerciţiului profesiei pe toată durata stării de incompatibilitate susţinând că, în acord cu aceste prevederi legale/statutare, a trebuit să-şi suspende calitatea de avocat, ca urmare a numirii sale în funcţia de consul general al României la New York, situaţie care se circumscrie unei cauze mai presus de voinţa acestuia, care l-a împiedicat să acorde mai departe asistenţă juridică părţii.

Formulând critica în aceşti termeni, cu trimitere la dispoziţiile legale vizând exercitarea profesiei de avocat, incompatibilităţile acesteia şi suspendarea exerciţiului profesiei, recurentul ignoră faptul că soluţia instanţei nu statuează în sensul necesităţii continuării activităţii avocatului (pârât) în contra prevederilor legale menţionate de acesta, ci demonstrează de ce, situaţia în care acesta s-a regăsit, urmare a acceptării numirii sale în funcţia de consul general, nu-l poziţionează într-o ipoteză care să corespundă unei cauze străine exoneratoare de răspundere în legătură cu aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de asistenţă juridică.

Pentru a fi vorba de astfel de cauză, externă voinţei părţii, aptă să înlăture raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu – condiţie a răspunderii civile – este necesar să se identifice, în sensul art. 1351 C. civ., fie un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil (forţa majoră), fie un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs (cazul fortuit).

Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, pârâtul nu s-a regăsit în niciuna din aceste ipoteze, de vreme ce numirea acestuia în funcţia de consul a presupus acordul său şi acceptarea respectivei funcţii, ceea ce a condus la starea de incompatibilitate în exercitarea profesiei cu consecinţa, deopotrivă, a suspendării din avocatură şi a încetării acordării asistenţei juridice (înainte de definitivarea procedurii judiciare) la care se obligase conform contractului încheiat cu intimatul-reclamant.

- Tot în mod nefondat pretinde recurentul o încălcare a dispoziţiilor art. 196 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat – potrivit cărora raportul juridic se naşte între client şi societatea civilă profesională, serviciile profesionale urmând a fi îndeplinite de oricare dintre avocaţii desemnaţi de avocatul coordonator – atunci când instanţa de apel reţine că încheierea contractului de asistenţă juridică s-a făcut în considerarea prestaţiilor personale ale pârâtului.

Critica recurentului, fundamentată pe dispoziţiile statutare – care conferă cadrul general al încheierii contractelor de asistenţă juridică, cu posibilitatea desemnării oricărui avocat al societăţii civile profesionale să îndeplinească serviciile profesionale – este eronată dintr-o dublă perspectivă.

Mai întâi, pentru a determina conţinutul concret al raportului juridic dintre părţi, instanţa de apel a analizat, în mod corect, clauzele contractuale care, dând expresie voinţei părţilor, le circumscriu drepturile şi corelativ, obligaţiile asumate.

În acest sens, s-a constatat că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din contractul de asistenţă juridică încheiat între SCA C. şi A., în iulie 2015, recurentul-pârât Dancu s-a obligat personal să îl asiste şi să îl reprezinte pe intimatul-reclamant (inculpat în dosarul penal nr. x/2015) la urmărirea penală şi în faza de instanţă a procedurilor, convenindu-se un onorariu de 60.000 euro pentru întreg procesul, până la finalizarea cauzei.

În prezenţa unei astfel de stipulaţii exprese, care a concretizat voinţa părţilor, susţinerea recurentului potrivit căreia nu ar exista nicio prevedere contractuală care să interzică substituirea prestaţiilor acestuia de către alţi avocaţi din cadrul societăţii, prevalându-se de principiul qui tacit consentire videtur, este una care contrazice flagrant realitatea raporturilor juridice existente între părţi, conform clauzelor contractuale menţionate, negând astfel forţa obligatorie şi principiul relativităţii efectelor acestuia (art. 1270 C. civ.), care presupun executarea întocmai şi cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate.

În acelaşi timp, separat de faptul că ceea ce prevalează este înţelegerea părţilor – câtă vreme aceasta nu a nesocotit cadrul normativ în vigoare – se constată că însăşi dispoziţia statutară de care se prevalează recurentul (art. 196 alin. (2) reglementează, ca excepţie de la situaţia în care serviciile profesionale pot fi îndeplinite de oricare dintre avocaţii societăţii profesionale desemnat de avocatul coordonator, aceea în care "serviciile profesionale constau în asistenţă şi reprezentare juridică la instanţe, parchete, organe de cercetare penală sau alte autorităţi, când în contractul de asistenţă juridică se desemnează numele avocatului desemnat ori acceptat de client, precum şi dreptul sau interdicţia de substituire a acestuia".

Or, de vreme ce încheierea contractului de asistenţă juridică s-a făcut intuitu personae, în considerarea prestaţiilor unui anumit avocat, al cărui nume a fost menţionat ca atare, ar fi fost superfluă o clauză care să interzică substituirea acestuia cu alţi avocaţi din cadrul societăţii de avocatură.

În plus, contractele obligă la ceea ce este expres stipulat în conţinutul lor, iar pentru a se putea face referire la alte urmări sau efecte pe care acestea le-ar putea produce, legea permite să se ţină seama de cele "pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui" (art. 1272 C. civ.).

Întrucât contractul a fost încheiat intuitu personae, este evident că această natură juridică a actului nu putea constitui o premisă care să facă posibilă substituirea în îndeplinirea serviciilor avocaţionale, recurentul pretinzând fără temei că o asemenea clauză ar fi trebuit subînţeleasă (pentru că tăcerea ar valora consimţământ).

În realitate, o asemenea clauză de substituire, pentru că nu este una uzuală într-un contract încheiat intuitu personae, în considerarea calităţilor părţii cocontractante, ar fi trebuit să fie menţionată expres pentru a fi producătoare de consecinţe juridice.

De aceea, este lipsită de substanţă şi temei legal şi susţinerea recurentului potrivit căreia raporturile juridice dintre părţi trebuia considerate ca derulându-se în continuare şi după ce acestuia i-a încetat calitatea de avocat, întrucât serviciile profesionale ar fi putut fi prestate de ceilalţi avocaţi ai societăţii profesionale (dizolvată, la rândul ei, în martie 2018, la 6 luni de la suspendarea din avocatură a recurentului), ceea ce l-ar plasa pe acesta în afara condiţiilor răspunderii civile contractuale.

- Critica recurentului în sensul că decizia din apel ar fi fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1276 C. civ., art. 152 din Statutul profesiei de avocat este, de asemenea, nefondată.

Pe acest aspect, recurentul a pretins greşita obligare a sa la restituirea sumei de 30.000 euro (din totalul onorariului, de 60.000 euro), în condiţiile în care denunţarea contractului, potrivit dreptului comun, nu produce efecte asupra prestaţiilor efectuate şi respectiv, în materia asistenţei juridice, nu exonerează pe client de plata onorariului cuvenit pentru serviciile prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul clientului.

Poziţia procesuală a recurentului se bazează pe o interpretare proprie a situaţiei de fapt, contrară celei reţinute de instanţa de control devolutivă, care a stabilit, pe baza probelor administrate şi analizei clauzelor contractuale, că în speţă nu a avut loc o executare a obligaţiilor asumate, prin aceea că a fost acordată asistenţă juridică pe o perioadă de 2 ani, câtă vreme convenţia părţilor a fost ca, în schimbul onorariului de 60.000 euro, reclamantului să i se asigure asistenţă şi reprezentare "pentru întreg procesul, până la finalizarea cauzei", dosarul aflându-se şi în prezent în faza de urmărire penală.

Împrejurarea că părţile au convenit o anumită modalitate de plată a onorariului (câte 2.500 euro/lună) şi că astfel, s-a realizat achitarea integrală a acestuia prin trecerea unei perioade de timp de 2 ani, nu înseamnă că părţile şi-au îndeplinit reciproc obligaţiile, câtă vreme dosarul nu a depăşit faza urmăririi penale, iar asistenţa juridică trebuia acordată "până la finalizarea cauzei".

Aceasta înseamnă că plata întregii sume stabilite cu titlu de onorariu în sarcina intimatului-reclamant corespunde îndeplinirii integrale a obligaţiei asumate doar de către acesta, dar fără a obţine echivalentul prestaţiei (contraprestaţiei) celeilalte părţi, care trebuia să-i acorde asistenţă juridică în continuare, obligaţie pe care nu şi-a mai îndeplinit-o, urmare a suspendării din profesie, pentru motive care nu sunt asimilabile unei cauze străine exoneratoare de răspundere, cum s-a arătat în analiza anterioară a prezentei decizii.

Ca atare, susţinerea recurentului potrivit căreia a prestat serviciile avocaţiale convenite, iar "tranşele lunare de plată acopereau serviciile pentru luna respectivă", aşa încât denunţarea unilaterală a contractului nu poate avea efect asupra plăţilor efectuate, neputându-se dispune restituirea lor, contrazice însuşi conţinutul clauzelor contractuale, pe baza cărora instanţa de apel a extras elemente de fapt ale pricinii, aplicând apoi în mod corect legea.

Întrucât, astfel cum s-a arătat, sumele plătite nu au corespuns decât pro-parte prestaţiei asumate de către recurent, acesta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1276 C. civ., art. 152 din Statutul profesiei de avocat, pentru a susţine că nu datorează restituirea unei părţi din onorariu, câtă vreme nu şi-a adus la îndeplinire, întrutotul, obligaţiile convenite cu intimatul-reclamant.

În ce priveşte cuantumul onorariului, a cărui restituire a dispus-o instanţa de apel (respectiv, 30.000 euro, reprezentând 50% din cel convenit, de 60.000 euro), acesta nu poate face obiect al cercetării de nelegalitate în recurs, fiind un aspect de apreciere, de proporţionalitate a măsurii, în determinarea căreia instanţa de apel a ţinut seama de mai multe criterii (referitoare la stadiul procesului penal, la faptul că dosarul se află în continuare în faza urmării penale, la acordarea asistenţei juridice timp de doi ani de la încheierea contractului).

- Se constată, de asemenea, că în mod inadecvat fazei procesuale în care se află, pârâtul deduce judecăţii în recurs o serie de elemente de fapt (legate de vizite şi întâlniri directe între acesta şi client, care au avut loc la Tel Aviv, schimburi de corespondenţă între părţi, situaţia societăţii civile profesionale ulterior plecării recurentului), cărora pretinde să li se dea o altă interpretare, pe baza căreia să se stabilească o altă stare factuală a litigiului.

Or, indicarea unor astfel de împrejurări, pentru a le ataşa consecinţe juridice, situează demersul părţii în afara cadrului judecăţii pe care îl presupune calea extraordinară de atac promovată, limitată strict la controlul de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în termenii motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În consecinţă, potrivit considerentelor anterior expuse, criticile de nelegalitate încadrabile în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost găsite nefondate, recursul pârâtului urmând să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 1215 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 aprilie 2024.