Simulation of real estate sale and loan contract: cross-appeals allowed, decision quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se constate intervenită simulaţia contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 1 februarie 1996 între B. şi A., privind imobilul situat în municipiul Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 450 mp şi construcţie formată din subsol, două etaje, mansardă şi pod şi să se constate intervenită simulaţia privind împrumutul de 15.000.000 RON (Rol) acordat de pârâtul B. şi revenirea la situaţia anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină proprietate şi posesie reclamantului.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa nr. 1489 din 2 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.. A respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 76 din 2 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1489 din 2 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 76 din 2 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 205A/12 februarie 2019, în complet de divergenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1489 din 2 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi B..

A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a admis cererea de declarare a simulaţiei actului de vânzare-cumpărare din data de 1 februarie 1996.

A constatat fictiv actul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamant şi pârâtul B. la data de 01 februarie 1996 cu privire ia imobilul situat în Bucureşti, str. x.

A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară actului de vânzare-cumpărare în sensul că i-a obligat pe pârâţi să restituie reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, str. x.

A păstrat soluţia de respingere a cererii de declarare a simulaţiei contractului de împrumut.

I-a obligat pe pârâţi la plata către reclamant a sumei de 18.989,80 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la judecata în fond şi a compensat cheltuielile de judecată constând în onorariile de avocat efectuate la judecata în primă instanţă.

A înlăturat din sentinţa apelată dispoziţia privind obligarea reclamantului la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A păstrat dispoziţiile din sentinţă privind respingerea excepţiilor.

A dispus obligarea intimaţilor-pârâţi la plata către apelantul-reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate în apel şi recurs (18.989,80 RON taxă judiciară de timbru şi 3.000 RON onorariu avocaţial).

Împotriva deciziei civile nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâţii B. şi C. au formulat recurs.

6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 400 din 3 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Al treilea ciclu procesual

7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 1835A din 5 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1489 din 2 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., B. şi D. (moştenitori ai defunctului B.).

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea.

A constatat caracterul fictiv al promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate la data de 1.02.1996.

A înlăturat obligaţia reclamantului de plată a cheltuielilor de judecată către paraţi.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

A obligat pe apelantul-reclamant să plătească intimaţilor-pârâţi suma de 16.709 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, apel şi recurs.

8. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civie nr. 1835A din 5 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs recurentul-reclamant A. şi pârâţii C., E. şi D..

Recursul declarat de recurentul-reclamant A.

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., face referire la faptul că instanţa de apel nu s-a conformat exigenţelor art. 501 C. proc. civ., apreciind că prevalează sentinţa civilă nr. 5445 din 17 mai 1996, contrar aspectelor dezlegate prin decizia nr. 546 din 21 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut că înscrisul public nu are menirea decât a oferi opozabilitate faţă de terţi, fără nicio repercusiune asupra actului întocmit la 1 februarie 1996, ce atestă că vânzarea este fictivă.

Or, instanţa de apel nu a avut în vedere decât argumentele statuate prin decizia nr. 400 din 3 martie 2021 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că a reţinut acordul simulatorul, dar cu privire la revenirea la situaţia anterioară s-a apreciat că trebuia ca instanţa sa fie sesizată şi cu o cerere privind simulaţia procesului care s-a finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 5445 din 17 mai 1996, înlăturând în acest mod efectele simulaţiei, cu toate că relaţiile reale dintre părţi sunt guvernate de actul secret şi nu de actul public.

Având în vedere prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-reclamant solicită reanalizarea cuantumului onorariilor avocaţilor intimaţilor, iar în măsura în care instanţa de recurs va aprecia caracterul disproporţionat al acestora, să dispună diminuarea cheltuielilor de judecată privind plata de către reclamant a onorariilor avocaţiale achitate de pârâţi.

A doua critică, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează existenţa unor contradicţii între aspectele consemnate în paragraful 7 de al fila x a deciziei recurate şi faptul că instanţa dă prioritate actului public, apreciind că sentinţa civilă nr. 5745 din 17 mai 1996 este constitutivă de drepturi, recurentul-reclamant arătând că, procedând astfel, instanţa de apel a apreciat asupra temeiniciei acţiunii. în contradicţie cu propriile aprecieri asupra efectelor obligatorii ale actului secret, instanţa de apel a reţinut că prin hotărâre judecătorească s-a consolidat titlul intimatului, cu toate că s-a recunoscut că înscrisul public are menirea de a asigura numai opozabilitatea faţă de terţi fără a afecta raporturile reale între părţi, consfinţite prin acordul simulatoriu.

Conform art. 478 C. proc. civ. instanţa de apel, cu toate că a efectuat o nouă cercetare în fond a acţiunii, raportat la probele administrate, s-a pronunţat asupra unor aspecte străine de natura pricinii, urmare a unui titlu asupra imobilului în litigiu reprezentând o hotărâre judecătorească, cu toate că nu a fost sesizată cu o astfel de cerere, iar intimaţii nu au formulat o cerere reconvenţională conform art. 209 C. proc. civ.

Printr-un ultim motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform art. 969 vechiul C. civ., convenţia părţilor avea putere de lege între părţi, recunoscându-se astfel Activitatea înstrăinării, astfel încât rămâne valid titlul de proprietate al reclamantului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.01.1995.

În valorificarea principiului restabilirii situaţiei anterioare, instanţa trebuia să admită şi capătul de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 563 C. civ., având în vedere că drept efect al simulaţiei vânzării, pârâţii nu mai deţin niciun drept asupra imobilului din litigiu.

Având în vedere că instanţa a constatat simulaţia în ceea ce priveşte vânzarea imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat în faţa executorului judecătoresc, raţionamentul ulterior privind faptul că sentinţa nr. 5745 din 17 mai 1996 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 ar reprezenta titlul pârâţilor, cu omiterea faptului că titlul reclamantului este consfinţit de un act autentic, iar sentinţa civilă anterior menţionată, după cum a reţinut şi instanţa de apel, nu are ca efect decât opozabilitatea faţă de terţi, fără niciun efect asupra părţilor care au convenit la întocmirea unui act fictiv. Concluzionând, apeciază că instanţa de apel nu a justificat respingerea capătului de cerere privind revenirea la situaţia anterioară, ignorând dispoziţiile art. 962 C. civ.

Recursul declarat de D.

Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel, în rejudecare, nu a analizat consecinţele ce decurg din faptul că între părţi a existat un împrumut ce nu a fost restituit, reclamantul fiind obligat la restituirea acestuia prin sentinţa nr. 8159 din 28 septembrie 1995 pronunţată de Judecătoria Sector 3.

Curtea de apel nu a analizat contraînscrisul prin prisma condiţiilor de valabilitate ale acestuia, respectiv condiţiile de fond şi de formă pentru a-i da eficienţa juridică cerută de legislaţia în vigoare.

Recursul formulat de pârâţii C., E. şi D.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-pârâţi dezvoltă critici cu privire la soluţia de admitere a capătului de cerere privind constatarea caracterului fictiv al promisiunii de vânzare încheiate la data de 1 februarie 1996, apreciind că decizia recurată nu răspunde apărărilor formulate cu privire la inexistenţa simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare, fiind insuficient motivată şi cuprinzând motive contradictorii, fără a fi respectate instrucţiunile instanţei de casare, ceea ce atrage incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel nu a analizat motivul invocat de pârâţi, în sensul că nu există voinţa de a simula deoarece lipseşte cauza simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile unei pretinse simulaţii complexe, unitare şi indivizibile intervenită între părţi, începută cu acordarea împrumutului, care s-a stabilit că a fost real. Prin decizi recurată, instanţa de apel nu a răspuns apărării principale formulată de pârâţi - că nu a existat voinţa internă de a simula, câtă vreme premisa simulaţiei s-a constatat că nu există, atâta vreme cât contractul de împrumut a fost real.

Instanţa de apel era obligată să răspundă apărărilor pârâţilor şi prin raportare la instrucţiunile trasate de instanţa supremă prin cea de-a doua decizie de casare, fapt ce determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivarea instanţei de apel este şi contradictorie, având în vedere că pe de o parte a reţinut caracterul real al împrumutului, iar pe de altă parte, nu a acordat relevanţa cuvenită acestei constatări cu privire la caracterul real al datoriei - de vreme ce datoria este reala şi contractul de vânzare care a operat de fapt ca o dare în plată nu poate avea decât caracter real.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel nu a analizat şi motivul invocat de pârâţi conform căruia nu există un acord simulator al părţilor, condiţie esenţială pentru existenţa simulaţiei.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat nici motivul pârâţilor conform căruia dacă părţile ar fi decis să simuleze operaţiunea de vânzare, consimţământul d-nei Slăvescu era esenţial.

Concluzionând, recurenţii-pârâţi arată că decizia recurată este insuficient motivată, având în vedere că instanţa de apel nu a răspuns motivelor şi argumentelor prin care au arătat că sunt îndeplinite condiţiile promisiunii de vânzare.

Un alt motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit regulile de drept cu privire la admisibilitatea probelor în materia simulaţiei - acordul simulatoriu trebuie să fie probat potrivit regulilor de drept comun în materia actelor juridice civile.

Aplicând în mod greşit regulile de drept privind modalitatea de administrare a probelor în materia simulaţiei, instanţa de apel a reţinut că proba acordului simulaţiei se poate face inclusiv pe bază de prezumţii şi în lipsa unui acord simulatoriu bilateral între părţi.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit regula prevăzută de art. 329 C. proc. civ. şi art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ. privind admisibilitatea probei cu prezumţii, considerând că poate fi probat şi prin prezumţii acordul simulatoriu.

Greşit a aplicat şi regula de drept care interzice proba existenţei unui act juridic încheiat între părţi sau împotriva unui act juridic constatat prin înscris, în orice alt mod decât prin înscris, precum şi regulile privind proba simulaţiei, apreciind că rezultă implicit acordul simulatoriu, pe baza unor declaraţii unilaterale a uneia dintre părţi, fără a exista o manifestare de voinţă concordantă din partea celeilalte părţi de a simula.

Totodată, instanţa de apel a aplicat în mod greşit regulile de drept privind proba simulaţiei atunci când a luat în considerare pentru actul secret declaraţia olografa, deoarece aceasta nu poate fi calificată ca înscris întrucât nu cuprinde un element important - data când a fost întocmită, respectiv a aplicat în mod greşit regulile cu privire la condiţiile simulaţiei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

9. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea, ca nefondate, a recursurilor promovate de recurenţii-pârâţi.

Recurenţii-pârâţi au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant, ca fiind nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de recurenţii-pârâţi.

10. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 decembrie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii C., E. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1835A din 5 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.

A fixat termen la 19 martie 2024 complet C5 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale invocate, precum şi prin raportare la statuările obligatorii din deciziile de casare pronunţate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul dedus judecaţii vizează acţiunea în constatarea simulaţiei atât în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 1 februarie 1996 între B. şi A., privind imobilul situat în municipiul Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 450 mp şi construcţie formată din subsol, două etaje, mansardă şi pod, precum şi în ce priveşte împrumutul de 15.000.000 RON (Rol) acordat de pârâtul B. şi revenirea la situaţia anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină proprietate şi posesie reclamantului. Cum motivele de recurs invocate de rrecuenţi vizează incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,din perspectiva dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în cauză au fost pronunţate două decizii de casare şi anume: Decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, şi Decizia nr. 400 din 3 martie 2021, pronunţate de Î.C.C.J. secţia I civilă.

În litigiul pendinte în primul ciclu procesual prin Decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 76 din 02 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, fiind statuate şi dezlegate probleme de drept ce sunt obligatorii pentru instanţe în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, prin Decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a statuat că "instanţa de apel, după ce defineşte, în mod corect, simulaţia ca reprezentând operaţiunea juridică bazată pe existenţa concomitentă a unor înscrisuri cu conţinut juridic diferit (public şi secret), analizând succesiunea actelor încheiate de părţi, instanţa de apel constată îndeplinită această simultaneitate, care consemnează totodată realităţi juridice diferite, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996 şi a contraînscrisului din aceeaşi dată, care afirmă că vânzarea este fictivă şi va rămâne astfel indiferent de pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare".

S-a statuat astfel, de instanţa de casare că,"cu toate acestea, în pofida statuării referitoare la valoarea de "contraînscris" a actului olograf din 01.02.1996, care demonstrează fictivitatea vânzării-cumpărării consemnate în chitanţa sub semnătură privată din aceeaşi dată, instanţa de apel înlătură efectele propriei constatări referitoare la simulaţie, sub motiv că ulterior celor două înscrisuri menţionate s-a pronunţat o hotărâre judecătorească (sentinţa nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1) prin care s-a valorificat contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce însemnă că voinţa părţilor a fost consolidată în acest sens.

Opunând, în continuare, efectul autorităţii de lucru judecat al sentinţei menţionate, instanţa de apel a arătat că părţile nu mai pot pretinde o altă realitate juridică decât cea rezultată din hotărârea respectivă.

Raţionamentul instanţei este eronat, bazându-se pe o contradicţie intrinsecă, ce neagă însuşi mecanismul simulaţiei, ca operaţiune juridică ce denaturează realitatea raporturilor dintre părţi.

Astfel, ceea ce stă la baza simulaţiei, în forma fictivităţii actului public, (cum s-a invocat în speţă) este existenţa unui act aparent în care voinţa părţilor este disimulată în totalitate, dublat de actul secret, încheiat anterior sau simultan celui public, în care este consemnată inexistenţa, în realitate, a convenţiei publice.

Această operaţiune juridică este distinctă de situaţia în care părţile încheie mai întâi un act public şi ulterior, perfectează un contract secret, prin care modifică sau anihilează efectele primului. De data aceasta, ambele contracte corespund voinţei reale a părţilor, aşa cum a existat ea la momentul încheierii fiecăruia, iar actul secret, în realitate, îl modifică pe cel public.

Or, în speţă, instanţa de apel a considerat încetate efectele simulaţiei pentru că a fost pronunţată o hotărâre judecătorească ce nu a făcut decât să ia act de convenţia publică a părţilor, de vânzare-cumpărare.

În felul acesta, termenii simulaţiei nu s-au modificat însă, întrucât actul secret ("contraînscrisul" din 01.02.1996 în care se arată că vânzarea este fictivă) a rămas nemodificat în raporturile dintre părţi şi producător de efecte juridice.

Contrar propriei statuări în legătură cu valoarea de "contraînscris" a actului olograf, instanţa de apel consideră că voinţa juridică şi raporturile dintre părţi s-au schimbat urmare a pronunţării sentinţei nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1, întrucât "a fost consolidată voinţa acestora, în sensul vânzării-cumpărării, fără să fi fost invocat vreun impediment în el proces".

De fapt, ceea ce s-a consolidat prin pronunţarea respectivei hotărâri a fost doar voinţa din actul public al părţilor (contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996), dându-se astfel o mai mare opozabilitate acestuia faţă de terţi (cei cărora nu le putea fi opusă situaţia juridică rezultată din actul secret), fără să fie afectată în vreun fel înţelegerea secretă.

Din această perspectivă instanţa de casare a statuat că: "faptul că nu a existat, cum reţine instanţa de apel, niciun impediment la pronunţarea acelei hotărâi (în sensul că reclamantul din prezentul proces nu s-a opus, din poziţia de pârât în acel dosar, admiterii acţiunii) nu poate avea semnificaţia reţinută în considerentele deciziei atacate, a modificării voinţei părţilor faţă de cea consemnată în înţelegerea secretă a părţilor.

În realitate, singura producătoare de efecte juridice în cadrul simulaţiei este convenţia secretă, un act public intervenit ulterior neavând semnificaţia modificării înţelegerii iniţiale, ci a disimulării realităţii.

Or, potrivit contraînscrisului, vânzarea era fictivă şi rămânea astfel, conform celor inserate în conţinutul său, indiferent de pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic (ceea ce înseamnă că părţile anticipau la acel moment şi finalizarea judecăţii în dosarul nr. x/1996 al Judecătoriei sector 1)".

Prin decizia de casare s-a mai statuat cu putere obligatorie că "invocarea "impedimentului" la pronunţarea hotărârii care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare ar fi însemnat ca partea să se prevaleze de actul secret, adică să devoaleze însăşi operaţiunea simulaţie".

Aşadar, reţinând că un act public al părţilor poate modifica actul secret, instanţa de apel foloseşte un argument greşit, care contrazice însăşi simulaţia, a cărei incidenţă o constatase, prin referirea la contraînscrisul simultan cu convenţia de vânzare din 01.02.1996."

Prin decizia de casare s-a mai statuat că "este greşit raţionamentul potrivit căruia, fiind pronunţată, la solicitarea părţilor, o hotărâre ce constată convenţia lor de vânzare-cumpărare, înseamnă că lor li se opune autoritatea de lucru judecat a acesteia, nemaiputând pretinde o altă realitate a raporturilor lor juridice şi nici reevaluarea acestora".

Pe de o parte, pentru a fi înzestrată cu autoritate de lucru judecat, o hotărâre judecătorească trebuie să aibă ca fundament verificări jurisdicţionale proprii ale instanţei, bazate pe analiza probelor administrate şi pe dezbaterile contradictorii ale părţilor în cadrul procesului.

Or, sentinţa menţionată nu a făcut decât constate existenţa unei convenţii a părţilor şi să dea forma de act autentic acesteia (prin pronunţarea hotărârii care să ţină loc de act autentic), fiind o situaţie similară aceleia în care finalizarea procesului se face pe baza unei tranzacţii (şi când reluarea litigiului nu este împiedicată de exceptio rei iudicatae, ci de exceptio litis per transactionem finitae, adică de efectul convenţiei consemnate în hotărârea judecătorească).

Pe de altă parte, o hotărâre exprimă adevărul şi realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), în măsura în care ele sunt deduse şi relevate judecăţii, fiind cunoscut că există şi procese simulate, care nu pun capăt unor veritabile conflicte sau litigii între părţi.

Aşadar, este posibil ca anterior sesizării instanţei părţile să convină asupra adevăratelor raporturi juridice dintre ele (acordul simulatoriu), astfel încât hotărârea ce finalizează litigiul (actul public) să pună capăt în realitate, unei convenţii simulate a acestora.

Or, aceste aspecte trebuia să facă obiect de analiză pentru instanţa de apel, având în vedere şi faptul că intimatul nu a negat şi nu a defăimat ca fals, niciun moment, înscrisul în care recunoaşte caracterul fictiv al vânzării-cumpărării"

Prin decizia de casare enunţată, s-a mai reţinut că " tot în legătură cu realitatea raporturilor juridice procesuale cărora le-a pus capăt sentinţa civilă nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1, instanţa de apel trebuia să analizeze importanţa şi efectele declaraţiei olografe date de pârât prin care acesta recunoaşte că "imobilul situat în Bucureşti, str. x aparţine de fapt, familiei A.".

Instanţa de casare a mai statuat că "deşi această declaraţie este nedatată, ea face referire la dosarul de executare silită nr. x/1995 şi la sentinţa civilă nr. 5745/17.05.1996 – ceea ce o situează din punct de vedere temporal, ulterior acestei judecăţi, când proprietarul, recunoscut ca atare prin hotărârea care să ţină loc de act autentic, afirmă, încă o dată, că proprietatea imobilului aparţine altcuiva)".

S-a mai reţinut prin decizia de casare că "la reluarea judecăţii, instanţa de apel va avea în vedere aspectele de drept dezlegate prin prezenta decizie în legătură cu soluţia dată cererii privind simulaţia vânzării-cumpărării, referitoare la imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public ulterior în cadrul operaţiunii simulaţiei şi la posibilitatea simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual, astfel încât hotărârea pronunţată să nu pună capăt unui veritabil litigiu şi deci, să nu se opună cu efectul autorităţii de lucru judecat într-un proces ulterior în care se tinde tocmai la demonstrarea simulării raporturilor juridice dintre părţi".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că în rejudecarea apelului după prima casare a fost pronunţată decizia civilă nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019, de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, hotărâre ce ulterior a fost casată de ÎCCJ prin decizia civilă nr. 400 din 3 martie 2021 din perspectiva incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reţinându-se că: "faţă de motivele care conduc la admiterea recursului, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, Înalta Curte constată că nu se impune, în această fază procesuală, examinarea motivelor de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ..". Prin urmare, cum prin decizia de casare nr. 400 din 3 martie 2021 pronunţată de ICCJ s-a trimis cauza spre rejudecare, reţinându-se incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", fără a se statua sau dezlega probleme de drept, Înalta Curte reţine că în aceste condiţii procedurale, în rejudecare, instanţa de apel în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ. avea obligaţia legală de a se raporta la toate problemele de drept deja dezlegate prin decizia de casare nr. 546 din 21 februarie 2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, ce aveau şi au în continuare putere obligatorie pentru instanţe.

Or, raportând problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 546 din 21 februarie 2018, la soluţia şi considerentele deciziei recurate în această fază procesuală, în condiţiile în care în rejudecarea cauzei instanţa de apel nu s-a raportat şi nu a avut în vedere în analiza raporturilor juridice dintre părţi statuările şi problemele de drept dezlegate prin decizia nr. 546/21 feb. 2018 a ICCJ, astfel cum acestea au fost dezvoltate şi explicitate clar şi concret de instanţa de casare, deşi dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondu", Înalta Curte reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. pct. 5 C. proc. civ., situaţie în care, în această fază procesuală, examinarea motivelor de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. nu se mai impune.

Din perspectiva celor expuse, a incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., urmează a admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii D., E. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1835A din 5 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere atât problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 546 din 21 februarie 2018 pronuntată de Î.C.C.J., precum şi statuările/recomandările şi îndrumările din această decizie, ce sunt obligatorii potrivit art. 501 alin. (1). C. proc. civ., şi care vizează raporturile juridice dintre părţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii D., E. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1835A din 5 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2024.