Territorial competence in forced execution: de facto domicile versus registered address

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

I Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la data de 08 februarie 2024 sub numărul x/2024, formulată de petentul Biroul Executorului Judecătoresc A., s-a solicitat, la cererea creditorului B., încuviinţarea executării silite privind pe debitoarea C., în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/27.07.2022, prin toate modalităţile de executare prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului rezultat din titlul executoriu.

În drept, a invocat prevederile art. 651 alin. (3) şi art. 666 C. proc. civ.

I.2 Hotărârile care au generat conflictul

I.2.1. Prin sentinţa civilă nr. 136 din 12 februarie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2024, Judecătoria Sinaia a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Braşov.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere reşedinţa debitoarei C., la data sesizării organului de executare, această reşedinţă fiind în Municipiul Braşov, str. x, jud. Braşov, astfel cum aceasta a reieşit din relaţiile obţinute în urma verificărilor efectuate în baza de date D.E.P.A.B.D.

I.2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1685 din 29 februarie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2024, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu de instanţă şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sinaia, a constatat ivit conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Braşov a avut în vedere domiciliul cu care debitoarea figurează în actul de identitate, respectiv Azuga, str. x, jud. Prahova.

A reţinut instanţa Judecătoriei Braşov că dispoziţiile art. 651 C. proc. civ. se referă la domiciliul debitorului, iar nu la reşedinţă, iar aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare.

De asemenea, a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 90 alin. (1) C. civ., reşedinţa se prezumă a fi domiciliu, atunci când domiciliul nu este cunoscut.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă

Cu privire la conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În speţă, Înalta Curte constată că instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa teritorială de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite în raport cu prevederile art. 651 C. proc. civ., având în vedere domiciliul debitoarei.

Astfel, pe de o parte, Judecătoria Sinaia a reţinut că instanţa competentă a soluţiona cererea de încuviinţare a executării silite este instanţa în a cărei rază teritorială îşi are reşedinţa debitoarea. Pe de altă parte, Judecătoria Braşov a apreciat că este competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite instanţa de la domiciliul debitoarei.

Înalta Curte constată că obiectul dedus judecăţii este reprezentat de cererea de încuviinţare a executării silite prin toate modalităţile prevăzute de lege, cerere formulată de Biroul Executorului Judecătoresc A. la solicitarea creditorului B., împotriva debitoarei C., în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/27.07.2022, în vederea recuperării debitului principal în cuantum de 21.255,15 RON, precum şi a dobânzilor în cuantum de 692,17 RON.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 651 alin. (3) şi art. 666 C. proc. civ.

Executarea silită poate fi definită ca fiind procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună-voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Executarea silită este guvernată de principiul disponibilităţii, astfel încât aceasta nu poate începe decât la cererea titularului creanţei constatate prin titlu executoriu.

Prin urmare, executarea silită poate porni numai la cererea creditorului, potrivit art. 664 alin. (1) C. proc. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel.

Cât priveşte competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite, aceasta se determină potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., în cord cu care "(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. Dispoziţiile art. 112 şi ale art. 127 se aplică în mod corespunzător. (2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare".

Aşadar, în procedura executării silite, dispoziţiile legale anterior evocate determină instanţa de executare ca fiind, de regulă, judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului.

Domiciliul reprezintă un atribut de identificare al persoanei fizice şi este definit de art. 87 C. civ. ca fiind acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. În acelaşi sens, al locuinţei declarate ca locuinţă principală, este şi art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români ("Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală").

În sens procesual, noţiunea de "domiciliu" vizează locuinţa pe care o persoană şi-a stabilit-o în fapt în localitatea în care trăieşte, întrucât scopul urmărit de legiuitor este, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 153 şi următoarele C. proc. civ., acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă principiului respectării dreptului la apărare şi de a facilita administrarea probatoriului în vederea soluţionării cauzei.

Prin urmare, asocierea explicită pe care legiuitorul a făcut-o în definiţia domiciliului din noul C. civ. cu locuinţa principală nu semnifică o îndepărtare de concepţia domiciliului ca locuinţă "efectivă", ci, dimpotrivă, confirmă ideea de domiciliu ca situaţie de fapt, susceptibilă a fi probată prin orice mijloc de probă şi lăsată la aprecierea instanţei.

Astfel, în contextul analizei, se reţine că menţiunile cu privire la domiciliu din actul de identitate au doar efect declarativ de evidenţă a persoanei, persoana fizică având domiciliul acolo unde are locuinţa sa statornică şi principală, iar domiciliul persoanei fizice, astfel înţeles, interesează în stabilirea instanţei competente teritorial să soluţioneze litigiul.

De asemenea, locuinţa efectivă, adică aceea caracterizată prin continuitate şi stabilitate, prezintă relevanţă şi trebuie apreciată ca semnificând domiciliu şi în planul executării silite, fiind just a considera că, în mod obişnuit, de cele mai multe ori, la acea locuinţă se regăsesc bunurile pe care debitorul le deţine şi care pot fi supuse urmăririi.

În cauza pendinte, domiciliul în fapt al debitoarei a fost înscris în evidenţele autorităţii competente. Astfel, din verificările efectuate în baza de date a Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date reiese că pentru perioada 15 iunie 2023 – 14 iunie 2024 debitoarea are reşedinţa stabilită în Braşov, str. x, jud. Braşov.

Prin urmare, la data sesizării organului de executare, respectiv 22 ianuarie 2024, aceasta locuia în fapt în mod efectiv în Braşov, împrejurare ce produce, în speţă, efecte juridice în ceea ce priveşte determinarea competenţei teritoriale a instanţei de executare, conform celor expuse mai sus.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 666 coroborate cu cele ale art. 651 alin. (1) C. proc. civ., ţinând cont că stabilirea competenţei instanţei de executare se face prin raportare la domiciliul efectiv, în fapt al debitoarei de la data sesizării organului de executare, situat în raza teritorială a Judecătoriei Braşov, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite deduse judecăţii în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Braşov.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.