Simulation of property sale: limits of res judicata from criminal conviction and evidentiary requirements for proving fictitious acts

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 14.04.2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP E. sub nr. x/29.01.2002, prin care F. a transferat proprietatea imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren având număr cadastral x (având o suprafaţă în acte 402 mp şi măsurată 349 mp) şi construcţie având număr cadastral x (având o suprafaţă construită desfăşurată de 652,79 mp) către defunctul G. (moştenit ulterior de pârâţi) şi obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1175 C. civ. din 1864, art. 566 Noul C. civ.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţiile netimbrării, prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei de interes, iar pe fond au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La termenul din 07.10.2022, tribunalul a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri, a respins excepţiile netimbrării şi lipsei de interes, a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a calificat excepţia constând în aceea că nimeni nu îşi poate invoca propria culpă, ca o apărare de fond.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1612/21.10.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 626/A din 20 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei; a respins, ca neîntemeiată, cererea intimaţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ., reclamanta A..

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deşi a atacat cu apel atât sentinţa, cât şi încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti în data de 07.10.2022 (prin care s-a respins solicitarea de probatoriu de a se ataşa dosarul penal), instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra căii de atac exercitate împotriva încheierii din 07.10.2022. Această omisiune reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că întreaga motivare a hotărârii recurate se bazează pe realităţi diferite, în funcţie de legea care le guvernează (penală sau civilă), fiind vădit contradictorie. Instanţa de apel reţine că simulaţia a existat doar când a fost convenabilă DNA/instanţei penale pentru a fi soţii A. condamnaţi pentru o infracţiune de corupţie; când se solicită declararea simulaţiei în contradictoriu cu succesorii lui G., recurenta află că a existat un context în care se pare că a fost necesar să se considere acel act nereal, însă că "în plan civil" nu există o dovadă că acel act ar fi fost simulat iar ipotezele nu ar fi identice. Cu alte cuvinte, recurenta a fost condamnată împreună cu soţul său pentru că ar fi primit mită îmbunătăţiri la un imobil (care, potrivit Curţii de Apel Bucureşti, nu este al acestora) într-un anumit context în care s-ar fi verificat doar dacă sunt beneficiarii investiţiilor, iar situaţia de fapt nu ar fi aplicabilă în procesul civil. Aceste considerente sunt vădit contradictorii. Nu pot exista realităţi paralele, guvernate de legi diferite: fie imobilul, în baza aceloraşi probe avute în vedere de instanţa penală, a rămas în patrimoniul F. (unde a primit îmbunătăţiri ilicite care au fost confiscate de statul român) şi este moştenit de reclamanta - recurentă A., şi atunci se impune admiterea acţiunii în constatarea simulaţiei; fie imobilul a fost dobândit în mod real de G. (şi a rămas succesorilor săi), iar instanţa civilă susţine o concluzie diferită de instanţa penală, analizând exact aceleaşi probe, care implică faptul că atât recurenta cât şi soţul său au fost condamnaţi pe nedrept, întrucât nu puteau primi mită îmbunătăţiri la un imobil care nu le aparţine şi nu le-ar fi aparţinut niciodată. Premisa condamnării în dosarul penal pentru mită constând în îmbunătăţiri la imobil, reţinută în mod expres şi fără niciun dubiu de instanţa penală, este caracterul simulat (nereal) al contractului de vânzare cumpărare încheiat între F. (vânzător) şi G. (cumpărător). Dacă acel act nu ar fi fost unul simulat (fictiv), nici recurenta, nici soţul acesteia nu puteau fi condamnaţi penal pentru luare de mită, pentru că nu puteau primi mită îmbunătăţiri la imobilul lui G..

Deşi instanţa de apel arată faptul că regimul probatoriu ar fi diferit în penal şi în civil, în realitate reţine situaţii de fapt diferite şi contradictorii - care nu pot conciliate.

Indiferent de considerentele instanţei de apel, analiza făcută de instanţa penală în calea de atac a condus la concluzia că actul în discuţie este simulat/fictiv. Analiza făcută de instanţa civilă, pe aceleaşi probe ca şi instanţa penală, a condus la concluzia că actul în discuţie nu este simulat/fictiv.

Instanţa de apel a încercat să justifice acest concluzii diferite prin prisma regulilor probatorii diferite în penal şi civil, însă, în realitate, cu ignorarea puterii de lucru judecat a deciziei penale, fără a îi critica explicit concluzia, reţine o situaţie de fapt total diferită - încercând să justifice în acelaşi timp caracterul temeinic al soluţiei de condamnare.

Ca atare, considerentele instanţei de apel - care nu a cenzurat în niciun fel considerentele instanţei de fond, cu excepţia invocării apărării referitoare la propria turpitudine - sunt contractorii şi atrag incidenţa art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a încălcat normele de drept material privind puterea de lucru judecat şi privind simulaţia (art. 1.175 C. civ.).

Recurenta a învederat că soţii A. sunt cei care au fost judecaţi şi condamnaţi pentru fapta de luare de mită la pedeapsa cu închisoarea (cu executare, respectiv cu suspendare) şi au achitat, fiecare, un prejudiciu în valoare de 912.152 RON, adică un prejudiciu total în valoare de 1.824.303,72 RON (18.243.037.290,81 ROL), sumă reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor la imobil (suma primită cu titlu de mită conform hotărârii penale).

Din argumentele reţinute în mod corect de instanţa de fond rezultă următoarea concluzie: instanţa penală a constatat, cu putere de lucru judecat, că tranzacţia prin care F. i-a vândut imobilul lui G. a fost una simulată, nereală, şi că inculpaţii A. s-au comportat, în fapt, ca adevăraţii proprietari ai acestui imobil, iar implicarea patrimonială a soţilor A. în lucrările la imobil dovedeşte că, în fapt, acesta le aparţinea. Din punct de vedere al formei, consemnarea actului secret într-un înscris (instrumentul) nu este necesară, fiind suficientă încheierea sa (ca negotium) conform principiului consensualismului.

Decizia penală nr. 1/06.01.2014 are putere de lucru judecat cu privire la acest aspect, contrar reţinerilor instanţei de apel, iar intimaţii-pârâţi nu au făcut dovada contrară celor reţinute prin această decizie.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 din C. proc. pen. din 1968: "autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile, astfel cum era reglementată în art. 22 din vechiul C. proc. pen., sub imperiul căruia a fost pronunţată decizia penală invocată, are în vedere o altă ipoteză, reprezentată de acele situaţii în care, din diverse motive procedurale sau din voinţa părţii civile, acţiunea civilă nu a fost soluţionată în procesul penal, ea urmând a fi soluţionată de instanţa civilă".

Potrivit normei citate: "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia."

Contrar interpretării date de instanţa de apel, norma legală nu restrânge puterea lucrului judecat la vreo "acţiune civilă".

Totodată, principiile unui proces echitabil - aşa cum este reglementat la art. 6 din CEDO - nu sunt înlăturate de norma sus - citată (iar instanţa de apel le ignoră), cu toate că prin Constituţia României se dă prioritate, la art. 20, alin. (2), Convenţiei Europene: "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

Instanţa de fond nu a furnizat niciun motiv întemeiat (şi nici intimaţii-pârâţi) pentru ca, având la dispoziţie exact aceleaşi probe ca şi instanţa penală, să ajungă la o concluzie diametral opusă (faptul că nu ar exista simulaţie).

Având în vedere că instanţa penală a dat o dezlegare definitivă juridică cu privire la caracterul simulat al tranzacţiei dintre F. şi G., fără a o include în dispozitiv, dezlegare care a avut însă consecinţe importante în plan penal (îmbunătăţirile aduse imobilului au fost considerate mită, ceea ce nu ar fi fost cazul dacă nu era incidenţă simulaţia), aceasta trebuie să producă efecte depline şi în prezenta cauză, hotărârea ÎCCJ neputând fi contrazisă în considerarea puterii lucrului judecat derivând din hotărârea penală şi a principiului securităţii raporturilor juridice.

S-a arătat că, de vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu a fost soluţionată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat şi trebuie avut în vedere de instanţa sesizată ulterior. În sensul acestei dezlegări, ca expresie a principiului securităţii juridice şi a preeminenţei dreptului, sunt şi hotărârile instanţei de contencios european.

Pe acest aspect, s-a făcut trimitere la o serie de hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv: hotărârea pronunţată în Cauza Beian contra României din 06.12.2017, prin care a fost condamnat Statul Român pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunţarea în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse; hotărârea din cauza H. contra României din 03.06.2008, în care s-a statuat că obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv; hotărârea din cauza Zazanis şi alţii contra Greciei (nr. 68.138/01, § 36 şi 38,18 noiembrie 2004], în care s-a statuat că obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autorităţile nu pot repune în discuţie problema soluţionată prin hotărârea definitivă; hotărârea din cauza Amurăriţei contra României în care a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6, alin. (1) trebuie interpretat prin prisma preeminenţei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenţiei.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi B., C. au solicitat respingerea recursului şi au arătat că din simpla lecturare a tuturor înscrisurilor aflate la dosar ar fi extrem de greu de crezut că toate aceste acte autentice, efectuate şi tranzacţionate, atât la nivelul unor birouri notariale publice, cât şi la nivelul unor autorităţi ale statului (respectiv, cartea funciară), să fie doar simulaţii.

Mai arată că nicio persoana nu poate invoca propria culpă în vederea obţinerii protecţiei unui pretins drept, situaţie faţă de care invocă excepţia reglementată de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, principiu consacrat şi de art. 57 din Constituţia României.

Intimaţii au invocat şi excepţia lipsei de interes a acţiunii, arătând că reclamanta a avut posibilitatea, în condiţiile legislaţiei în vigoare, conform Legii nr. 7/1996 şi a altor acte normative, ca de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de intimaţi (dobânditorii nemijlociţi ai dreptului de proprietate asupra bunului imobil în litigiu), să solicite o rectificare a situaţiei de carte funciară.

De asemenea, cu trimitere la dispoziţiile art. 2523 C. civ., s-a invocat excepţia prescripţiei extinctive, arătându-se că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Art. 907 alin. (1) C. civ., punctele 1-4 stabileşte condiţiile în care o persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări, respectiv orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă: înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui; dreptul înscris a fost greşit calificat; nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului.

Cât priveşte termenul de prescripţie în care se poate solicita rectificarea intabulării, actualul C. civ. în art. 909, stabileşte că: "(1)Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său. Dacă acţiunea de fond introdusă pe cale separată a fost admisă, acţiunea în rectificare este, de asemenea, imprescriptibilă atât împotriva celor care au fost chemaţi în judecată, cât şi împotriva terţilor care au dobândit un drept real după ce acţiunea de fond a fost notată în cartea funciară. (2) Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii lor de înscriere.(3) De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia. (4) Termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt termene de decădere."

Faţă de cele arătate, acţiunea reclamantei este neîntemeiată, întrucât actul contestat este perfect valabil, în acord cu voinţa părţilor semnatare din toate punctele de vedere (moral şi legal).

În temeiul art. 497 C. proc. civ. a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat şi nelegitim.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de inadmisibilitate, întrucât nu se dezvoltă, de către intimaţi, niciun argument cu privire la acest aspect.

Referitor la excepţia lipsei de interes, a arătat că intimaţii nu o invocă cu privire la calea de atac declarată, ci ca apărare faţă de acţiunea promovată, iar această apărare a fost respinsă prin încheierea din 07.10.2022 a Tribunalului Bucureşti, putea fi dedusă judecăţii în apelul incident şi nu este susţinută.

Referitor la excepţia prescripţiei, arată că şi această apărare a fost respinsă de instanţa de fond prin sentinţa nr. 1612/21.10.2022, iar intimaţii nu au atacat sentinţa din această perspectivă.

Referitor la excepţia nemo auditur propriam turpitudinem allegans, arată că instanţa penală nu a statuat că simulaţia s-ar fi încheiat cu vreun scop ilicit, ci că ulterior simulaţiei recurenta şi soţul său au înţeles a se prevala de o situaţie juridică aparentă, pentru a răspunde pentru mita constând în îmbunătăţirile efectuate la imobil. Instanţa penală nu a reţinut nici măcar că simpla deţinere a imobilului de către A. ar fi fost ilicită sau imorală.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând aspectele deduse judecăţii de către părţi în prezentul cadru procesual, se constată, în primul rând, cu privire la aşa-numitele excepţii invocate de către intimaţi prin întâmpinare (inadmisibilitatea recursului, lipsa de interes, prescripţia extinctivă) că ele nu se circumscriu unor apărări susceptibile a face obiectul unor asemenea mijloace procesuale (conform art. 245-247 C. proc. civ.), valorificabile în recurs.

Astfel, în ce priveşte admisibilitatea căii de atac, intimaţii nu indică vreo dispoziţie legală care să permită concluzia că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu ar avea deschisă calea de atac a recursului prevăzută de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care materia în care a avut loc judecata (simulaţia şi respectiv, revendicarea) nu este una exceptată de la soluţionare în această cale extraordinară de atac, conform art. 483 alin. (2) C. proc. civ. .sau vreunei alte dispoziţii care să stipuleze ca atare printr-o normă specială (derogatorie sub regimul căilor de atac).

De asemenea, în privinţa excepţiilor lipsei de interes şi a prescripţiei extinctive, se constată că ele s-au constituit în apărări în faţa primei instanţe, iar modalitatea de soluţionare a acestora nu a fost contestată în calea de atac a apelului, aşa încât, pe aceste aspecte, nu mai pot fi deduse judecăţii critici, omisso medio, direct în recurs.

Referitor la criticile formulate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susţinerea recurentei privitoare la încălcarea principiului disponibilităţii, a prevederilor art. 9 C. proc. civ. – cu incidenţa astfel, a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – întrucât instanţa nu s-ar fi pronunţat şi asupra apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 7.10.2022, prin care s-a respins cererea de ataşare a dosarului penal, este una lipsită de orice fundament.

Astfel, pe de o parte, încheierea de şedinţă menţionată este cea de consemnare a dezbaterilor de la termenul la care instanţa a rămas în pronunţare asupra fondului cauzei şi, ca atare, face parte integrantă din sentinţa de dezînvestire (obiect al apelului), iar pe de altă parte, instanţa de apel reţine expres în considerentele deciziei că împotriva acestei încheieri n-au fost formulate critici, motivele de apel vizând doar sentinţa tribunalului.

În acest context, a susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să indice în dispozitivul hotărârii şi soluţia dată asupra încheierii - parte integrantă din sentinţă şi cu privire la care nu fuseseră formulate motive de apel - nu reprezintă doar o critică formală, ci una care nesocoteşte însuşi conţinutul principiului disponibilităţii de care se prevalează recurenta (şi care presupune nesocotirea limitelor învestirii instanţei cu cereri, pretenţii concrete, situaţie în care nu se regăseşte reclamanta, care pretinde o nepronunţare asupra unei presupuse căi de atac care nu conţinea nicio critică împotriva actului procedural al instanţei, menţionat formal ca fiind obiect al apelului).

- Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată s-ar sprijini pe motive contradictorii, încălcând, totodată, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive.

Aceasta întrucât instanţa ar fi apreciat că aceeaşi realitate poate fi diferită în funcţie de legea (penală sau civilă) care o guvernează. Or, a arătat recurenta că pentru a fi condamnată (alături de soţul ei) în dosarul penal, pentru infracţiunea de luare de mită, s-a considerat de către instanţa penală, ca premisă a acestei condamnări, existenţa caracterului simulat (nereal) al contractului de vânzare-cumpărare încheiat între numiţii F. (mătuşa reclamantei) şi G. (autorul intimaţilor-pârâţi).

În contra acestei situaţii, instanţa de apel a statuat diferit, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada că actul în discuţie este unul simulat (fictiv), deşi "situaţia de fapt, realitatea obiectivă, nu poate fi decât una singură în orice ramură de drept".

Critica este nefondată, nefiind aptă să demonstreze nici caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel şi nici nesocotirea efectelor autorităţii de lucru judecat.

Astfel, instanţa de apel a reţinut corect că, pretinzându-se caracterul simulat, în forma fictivităţii, al contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantei (numita F.) cu autorul pârâţilor (G.) s-a susţinut că temeinicia pretenţiilor ar decurge din cele statuate prin hotărârea penală de condamnare pentru infracţiunea de complicitate la luarea de mită, a reclamantei. Aceasta întrucât, în procesul penal s-a reţinut că reclamanta şi soţul acesteia au beneficiat de contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil (obiect al vânzării), constituindu-se în foloase necuvenite remise de o altă inculpată, în scopul ca aceasta din urmă să fie menţinută într-o anumită funcţie.

În acest context, ceea ce a adus în discuţie reclamanta a fost raportul dintre jurisdicţia penală şi cea civilă, altfel spus, modalitatea şi condiţiile în care se pot repercuta efectele lucrului judecat din penal asupra judecăţii ulterioare, efectuate de instanţa civilă.

Or, pretinzând că instanţa penală ar fi statuat cu autoritate de lucru judecat asupra existenţei unei simulaţii şi că, potrivit art. 22 C. proc. pen., efectele hotărârii penale se extind cu această valoare asupra judecăţii civile, recurenta-reclamantă nesocoteşte însuşi conţinutul textului de ale cărui dispoziţii se prevalează, precum şi fundamentul autorităţii de lucru judecat (care presupune tranşarea chestiunii litigioase pe baza contradictorialităţii dezbaterilor, cu respectarea garanţiilor procesuale recunoscute părţilor în procedura judiciară).

Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. pen. de la 1968 (aplicabil speţei), "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia".

Aceasta presupune ca acţiunea în simulaţie să fi fost alăturată celei penale – să fi constituit latura civilă a procesului penal – astfel încât dezlegările instanţei penale sub acest aspect să nu mai poată fi supuse verificării ulterioare de către instanţa civilă sau, în ipoteza lăsării nesoluţionate a unei asemenea acţiuni civile ataşate celei penale, în demersul ulterior desfăşurat în faţa instanţei civile să se opună dezlegările instanţei penale în legătură cu existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia (pentru că aceeaşi faptă constituie cauză juridică a răspunderii, deopotrivă penale şi civile).

Consideraţiile instanţei penale sub acest aspect care au justificat soluţia de condamnare şi de care se prevalează reclamanta nu sunt însă unele care să fi tranşat chestiunea simulaţiei în raport cu părţile unei asemenea operaţiuni juridice, ci doar unele care reţin circumstanţele de fapt care au condus la concluzia că de contravaloarea unor îmbunătăţiri, reparaţii aduse imobilului (obiect al contractului în privinţa căruia se pretinde caracterul simulat) au profitat inculpaţii – reclamanta şi soţul acesteia – sub forma foloaselor necuvenite.

Că este aşa, rezultă din modalitatea în care instanţa penală abordează chestiunea caracterului neconform realităţii al actului de înstrăinare, pe care îl deduce "din împrejurări ulterioare încheierii convenţiei, care au vizat circumstanţele în care s-au realizat lucrările de renovare la imobil", concluzionând că "maniera în care s-a efectuat renovarea a condus la perceperea inculpaţilor ca fiind adevăraţii beneficiari ai lucrărilor executate" şi că "din perspectiva legii penale, atât actul autentic, cât şi împrejurarea (reală sau nu) a posedării imobilului de către alte persoane creează doar o prezumţie relativă în legătură cu beneficiarul lucrărilor de renovare".

Rezultă că instanţa penală nu a tranşat, pe latura civilă a cauzei, caracterul simulat al contractului, pe care să îl poată deduce din împrejurări ulterioare convenţiei – câtă vreme simulaţia, ca instituţie civilă, presupune existenţa anterioară sau, cel mult concomitentă, a actului secret şi a celui public –, ci doar a extras circumstanţele factuale care i-au permis identificarea elementelor infracţiunii de corupţie.

De aceea, recurenta-reclamantă se prevalează eronat de efectul pozitiv al lucrului judecat din penal, considerând că acesta se opune judecăţii civile şi că, în temeiul art. 435 alin. (2) C. proc. civ., dacă pârâţii doresc să înlăture opozabilitatea hotărârii judecătoreşti penale, aceştia trebuie să facă dovada contrară celor statuate de instanţa penală.

Mai întâi, pentru că, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa penală nu a tranşat asupra existenţei simulaţiei, nefiind învestită cu o asemenea acţiune care, alăturată celei penale, să se fi constituit în latura civilă a procesului.

În acelaşi timp, pentru că, prin demersul ei, reclamanta încearcă să opună efectul judecăţii penale fată de pârâţi, ca şi cum aceştia ar fi terţi raportat la convenţia de care se prevalează recurenta, iar hotărârea le-ar fi, ca atare, opozabilă, ei având doar posibilitatea de a face dovada contrară (adică, a inexistenţei simulaţiei, ceea ce presupune inexistenţa acordului simulatoriu), în sensul dispoziţiilor menţionate, ale art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

O astfel de teză este greşită întrucât pârâţii au calitatea de părţi în pretinsa simulaţie (ca succesori ai cumpărătorului din actul considerat fictiv), ceea ce înseamnă că lor nu le poate fi opus ceea ce s-ar fi tranşat asupra raportului juridic într-un proces la care nu au participat (calitatea de martor în procedura penală fiind irelevantă sub acest aspect), ca şi când ar avea poziţia de terţi cărora hotărârea să le fie opozabilă.

Or, o asemenea situaţie, de opozabilitate a hotărârii faţă de terţi – care trebuie să suporte efectele unei judecăţi la care nu au participat, sub rezerva probei contrare – e diferită de cea în care se pune în discuţie situaţia părţilor actului juridic, în absenţa cărora nu se poate tranşa jurisdicţional de maniera pretinsă de recurentă (respectiv, în aşa fel încât să li se opună efectele lucrului judecat, iar pârâţii, ca părţi în contractul pretins fictiv, să facă dovada contrară).

Aceasta întrucât fundamentul autorităţii de lucru judecat presupune contrarietatea dezbaterilor părţilor implicate în actul juridic disputat, respectarea dreptului de apărare al acestora, împreună cu toate celelalte garanţii procesuale care însoţesc o judecată.

De aceea, separat de cele arătate anterior în legătură cu limitele învestirii şi pronunţării instanţei penale, reclamanta nu se putea oricum prevala de reţinerea unei simulaţii în absenţa părţii căreia i se opune, pentru a-i pretinde apoi acesteia să facă dovada contrară deoarece aceasta ar echivala, aşa cum corect reţine instanţa de apel, cu impunerea dovedirii unui fapt negativ (contrar dispoziţiilor art. 255 C. proc. civ.).

Dimpotrivă, reclamanta fiind cea care a învestit instanţa civilă, pretinzând existenţa simulaţiei în forma fictivităţii actului public, aceasta trebuia să facă dovada, potrivit art. 249 C. proc. civ., a celor susţinute, respectiv existenţa acordului simulatoriu în relaţia dintre părţi.

Sub acest aspect, decizia din apel, obiect al prezentului recurs, reţine corect că operaţiunea juridică a simulaţiei nu putea fi dovedită, având în vedere calitatea de succesori a reclamantei şi pârâţilor faţă de părţile actului pretins simulat (asimilabili, aşadar, din punct de vedere juridic, acestora) decât respectând regulile probaţiunii specifice pentru dovada actului juridic în raporturile dintre părţi.

Or, aceasta presupunea, în raport cu dispoziţiile art. 1191 C. civ. (aplicabile, illo tempore, faţă de data încheierii actului şi de dispoziţiile art. 26 C. proc. civ.) prezentarea înscrisului doveditor al convenţiei părţilor (acordul acestora care simula absolut actul public, stipulând fictivitatea acestuia) sau, cel puţin, existenţa unui început de dovadă scrisă, în sensul dispoziţiilor art. 1197 C. civ., care să facă posibilă completarea acestuia cu proba testimonială (ori, imposibilitatea preconstituirii înscrisului doveditor, potrivit art. 1198 C. civ., care, de asemenea, să facă posibilă dovedirea convenţiei în condiţii probatorii mai puţin stricte, apelând inclusiv la proba cu martori).

Cum în speţă asemenea probe nu au fost făcute, în mod corect a concluzionat instanţa de apel că nu a fost demonstrat caracterul fictiv al actului public şi, ca atare, nu a fost dovedită simulaţia invocată.

În acest context, susţinerea recurentei conform căreia "analiza făcută de instanţa civilă, pe exact aceleaşi probe ca şi instanţa penală", ar fi condus-o la concluzia diametral opusă, cum că actul în discuţie nu este simulat, cu "ignorarea puterii de lucru judecat a deciziei penale", este una eronată care nesocoteşte, pe de o parte, statuările judecăţii penale anterioare şi, pe de altă parte, rigorile judecăţii civile, care a avut de analizat, cu respectarea regulilor probatorii specifice dovedirii actelor juridice în relaţia dintre părţi, existenţa acordului simulatoriu.

Aşa cum s-a arătat anterior, judecata penală nu a tranşat jurisdicţional existenţa simulaţiei în raporturile dintre părţile unei asemenea operaţiuni juridice, instanţa nefiind învestită cu o acţiune în simulaţie ataşată acţiunii penale, care să fi constituit latura civilă a procesului penal.

Inexistenţa unui cadru procesual adecvat, care să permită o asemenea verificare jurisdicţională rezultă, o dată în plus, şi din aceea că nu toate părţile pretinsei convenţii simulate au fost părţi în procesul penal. Ca atare, hotărârea penală nu poate să fie opusă uneia dintre părţile convenţiei defăimate ca simulată, neparticipante la proces, sub semnul opozabilităţii stricto-sensu, potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., ca şi cum ar fi fost terţ faţă de actul juridic disputat, pretinzându-i-se apoi, să facă dovada contrară pentru înlăturarea opozabilităţii efectelor actului jurisdicţional.

În acelaşi timp, astfel cum s-a menţionat, analiza instanţei penale a purtat asupra unor circumstanţe factuale, legate de contravaloarea unor reparaţii aduse imobilului, obiect al vânzării-cumpărării, deducând, în baza unor prezumţii, cine era beneficiarul lucrărilor respective de renovare, valorificând împrejurări ulterioare vânzării-cumpărării (analiză incompatibilă instituţiei juridice a simulaţiei civile, unde probaţiunea trebuie să vizeze înţelegerea reală a părţilor la un moment anterior sau, cel mult, concomitent actului public).

În realitate, instanţa penală a tranşat, din perspectiva legii penale, situaţia foloaselor necuvenite (contravaloarea lucrărilor de reparaţii neachitate în schimbul menţinerii în funcţie a celui care a asigurat aceste prestaţii), identificând elementele unei infracţiuni de corupţie, iar nu caracterul simulat al actului public reprezentat de convenţia de vânzare-cumpărare.

De aceea, potrivit tuturor considerentelor dezvoltate anterior, susţinerea unei motivări contradictorii a deciziei atacate este lipsită de fundament, câtă vreme instanţa penală nu a dezlegat existenţa unei instituţii juridice, care să fie apoi negată de instanţa civilă. În felul acesta, nu a fost nesocotită nici autoritatea lucrului judecat din penal, nefiind date premisele raportului dintre cele două jurisdicţii, penală şi civilă, din perspectiva art. 22 C. proc. pen., întrucât acţiunea în simulaţie nu a reprezentat latura civilă a procesului penal, pentru ca verificările realizate de instanţa penală să se opună apoi judecăţii din faţa instanţei civile pe aspectul dovedirii simulaţiei în relaţia dintre părţile actului pretins simulat.

- Prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că ar fi fost nesocotite normele de drept material privind puterea de lucru judecat şi cele privind simulaţia (art. 1175 C. civ. de la 1864).

Critica este, de asemenea, nefondată.

În primul rând, în ce priveşte "puterea de lucru judecat" a hotărârii penale (impropriu denumită astfel, întrucât pe plan normativ, la nivel terminologic, nu este folosită această sintagmă, distincţia pe acest aspect realizată în doctrină vizând, în realitate, efectul pozitiv şi respectiv, cel negativ al lucrului judecat) ea nu este reglementată prin norme de drept material, pentru ca, pretinzându-se încălcarea lor, să poată fi incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Fiind vorba despre un efect al hotărârii judecătoreşti, sediul materiei se regăseşte în legislaţia procesuală, deopotrivă penală şi civilă (art. 22 vechiul C. proc. pen. respectiv, art. 430 – 432 C. proc. civ.), astfel încât o eventuală încălcare a acestor norme ar fi putut fi invocată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dincolo de acest aspect de ordin formal, critica este lipsită de orice fundament câtă vreme, în susţinerea ei, recurenta nu a făcut decât să reia argumentele subsumate şi motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu pretinsa motivare contradictorie – dată de faptul că instanţa penală ar fi reţinut caracterul simulat al vânzării, premisă care nu mai putea fi contrazisă de instanţa civilă în analiza ulterioară a cauzei care a învestit-o.

Toate considerentele expuse anterior, care nu vor mai fi reluate, au arătat în ce constă caracterul nefondat al unor asemenea susţineri.

În acelaşi sens, invocarea pe acest aspect a jurisprudenţei instanţei de contencios european, cu trimitere la principiul securităţii juridice şi la cel al preeminenţei dreptului este una lipsită de pertinenţă, de vreme ce, cum s-a demonstrat, în speţă nu s-a pus problema nesocotirii sau contrazicerii unor statuări intrate în autoritate de lucru judecat, ale instanţei penale, ci, dimpotrivă, instanţa civilă a avut de efectuat propriile verificări jurisdicţionale, potrivit competenţei sale şi cu respectarea regulilor probaţiunii procesului civil.

În realitate, pretinzând instanţei civile pronunţarea unei soluţii pornind de la premisa, incorectă, că instanţa penală ar fi statuat deja asupra raporturilor juridice specifice simulaţiei, recurenta este cea care, prin demersul său, tinde la afectarea principiului preeminenţei dreptului întrucât o instanţă nu poate statua asupra drepturilor afirmate şi genera astfel securitate juridică decât în prezenţa tuturor părţilor implicate (cadru procesual adecvat abia în faţa instanţei civile), aşa încât rezultatul judecăţii să le poată fi opus cu valoare obligatorie.

De aceea, instanţa de apel a reţinut corect că hotărârile CEDO invocate (din cauzele Beian c. României; S.C. H. c. României; Amurăriţei c. României; Zazanis c. Greciei), reluate ca atare şi în recurs, sunt fără legătură cu prezenta pricină, în sensul pretins de reclamantă, al afectării dreptului la un proces echitabil, în componenta referitoare la executarea hotărârilor judecătoreşti şi la securitatea raporturilor juridice, de vreme ce în speţă nu s-a pus problema ca soluţia definitivă a instanţei penale să fie contestată şi respectiv, negată de instanţa civilă.

- În ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor art. 1175 C. civ., critica este una pur formală, în contextul în care recurenta-reclamantă nu indică în ce ar consta nesocotirea acestor prevederi, aptă să atragă nelegalitatea hotărârii.

Pe acest aspect, considerentele deciziei, clare şi corecte, demonstrează de ce nu a fost dovedită simulaţia, respectiv existenţa unui act secret care să disimuleze total realitatea, în sensul fictivităţii actului public. Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1191 C. civ. de la 1864 şi constatând neprobarea acordului simulatoriu, concluzia care s-a impus a fost aceea a nedovedirii că actul public este fictiv, aşa încât nu-şi putea găsi incidenţa art. 1175 C. civ., pentru ca în relaţia dintre părţi să-şi poată produce efectele vreo altă convenţie decât cea concretizată în actul public.

În consecinţă, fată de considerentele expuse, reţinând-se caracterul neîntemeiat al tuturor criticilor care au putut constitui obiect de analiză, recursul urmează să fie respins ca nefondat.

Văzând şi dispoziţiile art. 452, art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat, conform dovezilor de la dosar) ocazionate de judecata în faza recursului, către intimata-pârâtă B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 626/A din 20 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 4500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-pârâte B..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.