Prescription start date for civil liability damages: objective knowledge of damage and responsible party versus subjective receipt of judicial decision

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 6 decembrie 2022 pe rolul Tribunalul Mehedinţi, reclamanta Agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă Mehedinţi a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 267212,03 RON, ce reprezintă cheltuieli suportate din bugetul reclamantei şi nerambursate, aferente Proiectului "Necesitate, oportunitate, eficienţă şi eficacitate în SPO" şi actualizarea sumei de 267.272,03 RON la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa nr. 2 din 30 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât.

A fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta Agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă Mehedinţi, în contradictoriu cu pârâtul A..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 159 din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă Mehedinţi împotriva sentinţei nr. 2 din 30 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în contradictoriu cu pârâtul A..

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 159 din 26 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, reclamanta Agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă Mehedinţi a declarat recurs.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevderile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi dispoziţiile art. 2528 C. civ., respingând în mod eronat apelul formulat împotriva sentinţei nr. 2/2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi.

După expunerea situaţiei de fapt, recurenta a menţionat că aşa cum prevăd atât dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cât şi cele ale art. 2528 C. civ., "prescripţia începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Astfel, raportat la aceste texte de lege, cele 2 condiţii care duc la începerea prescripţiei sunt existenţa certă a pagubei (prejudiciului) şi persoanele care se fac vinovate de producerea pagubei.

Paguba este pierderea efectiv suferită ca urmare a acţiunii sau inacţiunii culpabile a debitorului. Pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să fie cert.

Prejudiciul a devenit cert ca urmare a constatării acestuia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1304 din 20 aprilie 2016, însă momentul curgerii termenului de prescripţie este data la care Agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă Mehedinţi a luat cunoştinţă de acest prejudiciu.

Recurenta-reclamantă a precizat că decizia nr. 1304 din 20 aprilie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2011, nu i-a fost comunicată decât la solicitarea sa expresă, aşa cum reiese adresa Curţii de Apel Craiova înregistrată la AJOFM Mehedinţi cu nr. 15293/18.11.2022.

Aceasta este data la care Agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă Mehedinţi a cunoscut paguba şi întinderea acesteia, deci data de la care a început să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani, astfel încât apreciază că cererea de chemare în judecată este promovată în interiorul termenului de prescripţie.

5. Apărările formulate în cauză:

La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 iunie 2023.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (6 decembrie 2022), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 16 ianuarie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În esenţă, prin cererea de recurs, reluând punctual aspectele prezentate în faţa instanţei de apel, recurenta-reclamantă a arătat că în cauză au fost interpretate şi aplicate în mod greşit prevderile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi dispoziţiile art. 2528 C. civ., apreciind că momentul curgerii termenului de prescripţie este data de 18 noiembrie 2022 - când i-a fost comunicată, urmare a solicitării sale exprese, decizia nr. 1304 din 20 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011 - dată la care a cunoscut paguba şi întinderea acesteia şi când a început să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani.

Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurenta a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (18 noiembrie 2022).

Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, momentul obiectiv de la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea acesteia, este momentul pronunţării de către Înalta Curte a deciziei nr. 1304 din 20 aprilie 2016.

Contrar susţinerilor recurentei, exista posibilitatea obiectivă să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului la data de 20 aprilie 2016 – momentul pronunţării hotărârii anterior menţionate în dosarul nr. x/2011, cauză în care a avut calitatea de parte, având oportunitatea şi chiar obligaţia să urmărească soluţia pronunţată în dosar, putând solicita comunicarea deciziei irevocabile.

Lipsa diligenţelor necesare pentru a intra în posesia hotărârii, care, astfel cum a arătat şi instanţa de apel, nu trebuia comunicată din oficiu, fiind o hotărâre irevocabilă, nu poate constitui o jusitificare de natură să determine un alt moment obiectiv de la care să înceapă să curgă prescripţia.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurenta, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea hotărârii.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurenta rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

A valida opinia recurentei înseamnă a admite că propria culpă pe care aceasta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte de a lua cunoştinţă de hotărârea irevocabilă, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin neexercitarea drepturilor procedurale cu bună-credinţă.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurentă la data de 20 aprilie 2016, momentul pronunţării deciziei nr. 1304 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul reclamantei prejudiciate şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtului.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-o îndreptăţeşte pe recurenta-reclamantă să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care ar fi îndreptăţit-o să acţioneze.

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentei-reclamante reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Pentru considerentele expuse, constatând că prin modalitatea de redactare a cererii de recurs şi de formulare a criticilor, recurenta nu a reuşit să demonstreze nelegalitatea hotărârii instanţei din apel, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă Mehedinţi împotriva deciziei nr. 159 din 26 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2024.